„Sigur că dacă s-ar putea schimba ceva la maşina umană, eu aş schimba mai întâi softul”

Dacă medicul Gheorghe Cerin ar fi fost pictor, lumea s-ar fi gândit la el ca la un mare maestru. Cercetător aplicat, cu o capacitate empatică deosebită, dedicat oamenilor şi meseriei pe care o practică, numele lui este sinonim cu excelenţa. Îşi pregăteşte pacientul în lupta cu boala, începând să-l vindece înainte de a fi cercetat cu bisturiul. Are duh de vindecător, îşi citeşte bolnavii şi ştie să trezească în pacienţi dorinţa de viaţă. În plan profesional este un reper absolut, cu o rigoare a judecăţii exemplară. Se destăinuie: „Ca medic, trebuie să ai o manşă în plus la cutia de viteze”. Nu amestecă notorietatea cu valoarea, cu o mare dragoste pentru ţară, vorbeşte cu respect şi căldură despre înaintaşi. Urăşte banul smuls pacienţilor şi promovarea pe criterii politice.

Este membru al Societăţii Europene de Cardiologie, distins cu nenumărate premii şi medalii, printre care Diploma şi Medalia de Aur, primite din partea Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, pentru „contribuţii deosebite în domeniul cardiologiei, chirurgiei cardio-vasculare şi pregătirii tinerilor specialişti”. Chairman în diverse întâlniri internaţionale.

– Viaţa nu poate da nimănui totul. Îţi dă ceva şi la un moment dat trebuie să optezi pentru valorile care-ţi sunt mai potrivite. Există un moment în care să-ţi iei soarta în propriile mâini şi să te decizi. De ce medicina?

– A fost o întâmplare. De copil voiam să mă fac marinar. Mă simţeam atras de călătorii, de mare mai ales… Eram la vârsta la care citeam cărţi cu balene şi cu baleniere… Mama m-a influenţat, convingându-mă să renunţ la marină, iar la medicină am ajuns printr-o pură conjunctură birocratică. Eu sunt dobrogean, din Niculiţel. Mai toate rudele de vârsta mea, verii mei mai ales, erau ingineri agronomi. Câştigau bine, aveau o poziţie socială bună, aşa că decisesem să mă fac tot agronom. Numai că, în acea perioadă, sistemul de învăţământ din România cerea absolvenţilor de la secţiile umanistice să facă înainte de admiterea la facultate o perioadă de activitate practică în agricultură. Aşa că m-am angajat ca muncitor necalificat, la ferma Sarica, pentru a mă putea înscrie în anul următor la Facultatea de Agronomie. Povestea asta era, de fapt, o capcană. Se dorea ca tinerii, după absolvirea liceului, să fie angajaţi muncitori în loc să dea examen la facultăţi, aşa că în august cei de la Comisariatul Militar Tulcea au vrut să mă ia în armată. Singura soluţie posibilă atunci a fost să dau examen la Şcoala Sanitară din Constanţa. Am reuşit să intru, deşi concurenţa era serioasă, şi apoi restul a fost destinul. De la Şcoala Sanitară aveam posibilitatea să urmez doar biologia, farmacia sau medicina. N-a fost cum vedeţi o alegere, ci o aventură a vieţii mele, un destin. Aşa cum s-a întâmplat şi cu Italia, unde am venit fără să gândesc că voi rămâne aici vreodată.

– Aţi terminat facultatea în 1980, la Bucureşti. Toţi marii oameni de ştiinţă erau formaţi în cultura clasică, aveau o gândire categorială şi erau ancoraţi în marile concepte ale lumii. Care consideraţi că v-au fost modelele pe care le-aţi urmat riguros şi care v-au fost mentorii spirituali şi intelectualii de marcă de la care aţi furat profesia?

– Eu sunt produsul şcolii de medicină românească, care ne-a modelat, şi pot spune cu seninătate şi convingere că generaţia mea a avut şansa de a fi formată profesional foarte bine! Meseria asta se poate învăţa, cel mult pe jumătate, din carte. Restul este practică. Nu poţi să spui că te formează cineva anume. Rămân însă oamenii de la care înveţi cu adevărat meseria, partea aceea practică din ea, arta meseriei dacă vreţi, în cei şase ani de facultate şi chiar şi după universitate, timp de mulţi ani. Ei sunt cei care te modelează. Oameni care rămân modele pentru totdeauna în viaţa ta, pentru că îţi dau din inimă ceea ce ştiu. Devin modele prin felul lor de a se comporta cu bolnavul, prin felul lor de a fi şi mai ales de a judeca clinic bolnavul, cu un stetoscop în mână şi cu pacientul în faţa lor. Acolo se face alegerea grâului de neghină, cum zice românul. Eu am beneficiat de profesori deosebiţi, ca Bruckner-tatăl, Bruckner-fiul, de un profesor ca Mihai Anton, profesorii Costin Carp sau Eduard Apetrei, nu mai spun de profesorul Leonida Gherasim, care, în a doua fază a formării mele profesionale, după terminarea facultăţii, m-a plămădit efectiv pe mine ca şi pe toţi cei din colectivul lui: prof. Cinteză, prof. Maria Dorobanţu, prof. Miron Bogdan, prof. Doina Dimulescu, prof. Dragoş Vinereanu sau Şerban Bălănescu. Am învăţat de la profesorii Dan Setlacek, Alexandru Câmpeanu, Petruţa Sanda Teodorini, Dragoş Momiceanu (de la Clinica „Theodor Burghele”)… Toţi aceştia m-au format prin felul lor de-a fi, prin acea atenţionare blândă şi încărcată de sensuri, în care asistentul sau profesorul te vede că greşeşti la patul bolnavului şi te corectează ca şi când ar tăia „ramul defect” din persoana ta aflată în formare, ca să poţi creşte cât mai vertical. Şcoala noastră de medicină românească a fost, în opinia mea, fără discuţie, puternică şi cred că încă rezistă bine faţă de cea occidentală.

– Nu putem să rămânem descoperiţi în faţa avalanşei progresului şi a medicinii moderne, care este concentrată asupra unei suferinţe cât mai mici a omului bolnav. Sistemele au devenit din ce în ce mai costisitoare. Ca să le manevrezi trebuie să fii informat. Dar şefii administraţiei medicale a ţării, am spus cu titlu generic, înţeleg nevoia de a se adapta la asemenea situaţii? Nu vi se pare că există un hiatus între vârfurile medicinii, ca aceşti profesori pe care i-aţi amintit, şi cei tineri, care acum pleacă în număr tot mai mare?

– Vedeţi, societatea noastră s-a schimbat profund, s-a schimbat mult stilul de viaţă; şi s-au schimbat, în primul rând, valorile, sau ceea ce noi considerăm astăzi că este de valoare. Astăzi în ierarhia valorică oamenii consideră că dacă au bani au rezolvat cea mai importantă problemă a vieţii. Mai toată lumea se lasă antrenată în această capcană. În realitate, dacă eşti un bun profesionist, într-o societate normală, nu trebuie să îţi pui problema banilor. Pentru că nu este nevoie! Ca să fii însă un bun profesionist trebuie mai întâi de toate să ştii să transpiri cu convingere, să crezi în tine, să-ţi sacrifici chiar existenţa uneori, ca să devii un meseriaş adevărat. Nu banul îi determină pe cei din jur să te coteze ca un om de valoare. Dacă tu eşti cel mai bun din domeniul respectiv, sistemul social te recunoaşte şi te plăteşte ca atare. Aici este hiatusul. Pentru că noi am crescut cu un alt sistem valoric. Eu, de exemplu, m-am născut la ţară. Erau oameni care n-aveau bani, care trăiau cu ce aveau în gospodărie, dar ştiau să-şi educe copiii; să-i înveţe diferenţa abisală dintre a face bine şi de a face rău în viaţă. Şi, faptul paradoxal, că binele costă totdeuna mai mult decât răul. A fost un model social să-i zicem mai arhaic, care astăzi nu mai există, s-a pierdut din păcate. Modelele noastre profesionale au fost transferate de la profesorii Setlacek, Costin Carp sau Eduard Apetrei ori Gherasim; am crescut cu un sistem valoric diferit, pe care generaţia lor ni l-a transmis. Generaţia actuală cred că duce lipsă de modele de acest fel. Acum se poartă mai mult modelul occidental. Foarte puţini oameni sunt dispuşi să transpire de dragul transpiratului şi al meseriei, ca să devină cel mai bun chirurg sau neurolog, şi asta doar pentru că-i place meseria aleasă. Pasiunea pentru ceea ce faci este în sine o valoare intrinsecă. Astăzi lumea doreşte bani, iar asta a dat într-un fel peste cap ierarhia, modelele, inclusiv în meseria noastră.

„Reforma în sănătate s-a făcut într-un mod incomplet. Cred că e vina sistemului politic, care nu a ştiut să ia decizii juste”

– Şcoala de cardiologie românească a fost renumită. Avea o tradiţie. Pe unii specialişti i-aţi citat, dar mai sunt şi profesorul Radu Deac, de la Târgu-Mureş, profesorii Radu Căpâlneanu şi Mircea Bârsan de la Institutul Inimii din Cluj, Vlad Iliescu de la Fundeni ş.a. Astăzi medicina este beneficiara unor progrese ştiinţifice în domenii extrem de diferite. Pentru un medic cercetarea este absolut obligatorie. Am văzut că în clinica dumneavoastră beneficiaţi de o aparatură de top. Specialiştii noştri se plâng că nu au asigurate condiţiile minime pentru a putea lucra. De ce la noi nu mai sunt respectaţi medicii? De ce credeţi că medicina noastră este acum în colaps?

Eu sunt plecat din ţară şi sunt emigrant oarecum fără voia mea, din anul 1992. Am menţinut însă cu România relaţii de diverse feluri: afective, pentru că rădăcinile mele sunt acolo, umane, dar mai ales am menţinut contactul cu colegii mei din domeniul cardiologiei şi cardio-chirurgiei. Cu profesorul Radu Deac, de exemplu, şi nu numai, am realizat un program bilateral de formare profesională pentru colegii din Târgu-Mureş. Am primit la Novara chirurgi, anestezişti, cardiologi, perfuzionişti care vin aici cu burse de studii. La fel şi de la Cluj, de la profesorul Bârsan, de la Bucureşti, de la prof. Vlad Iliescu, de la Timişoara, de la profesorul Marian Gaşpar sau Iaşi, de la prof. Grigore Tinică. Ne cunoaştem bine, avem relaţii de colaborare cu aceste centre. Pot spune că sunt la curent cu situaţia şi cu sistemul din România, care este însă diferit de sistemul de chirurgie şi de cardiologie din Italia. Din păcate, în sistemul românesc reforma în sănătate s-a făcut într-un mod incomplet şi, cu siguranţă, în opinia mea, va trebui revăzută. Începând cu logistica. Trebuie investiţii în aparatura medicală, în tehnolgie, dar… din păcate, cum se ştie, tehnologia costă. Modelul italian este diferit. La Novara, de exemplu, nu există o secţie separată de cardiologie şi una de cardio-chirurgie. Există o singură secţie, în care intră un bolnav, care poate fi un caz de cardiologie sau se poate transforma, după coronarografie, într-un caz chirurgical. Nu schimbă patul, nu schimbă doctorii, nu schimbă nimic. Fiind în aceeaşi secţie, eu vin la colegul meu chirurg şi spun: uită-te la bolnavul acesta, cred că este un caz cu indicaţie chirurgicală. „Da, ai dreptate”. Mâine merge în sala de operaţii şi după trei zile se întoarce iar la cardiolog, în aceeaşi secţie însă. Nu cred că este benefic să păstrăm două secţii separate, ca în sistemul românesc. Bolnavul are o patologie care se tratează până la un moment dat cu tablete, apoi se tratează cu bisturiul şi apoi se întoarce la tablete. Cred că până la urmă va trebui să se întâmple la fel şi în România. Percepţia mea este poate greşită, dar trăiesc în sistemul aceasta de peste 17 ani şi văd că funcţionează foarte bine. Aşa, noi cardiologii am învăţat lucruri noi de la chirurgi, chirurgii au învăţat de la noi cardiologii şi au mai învăţat să ne respecte şi să ne considere persoane extrem de utile în acest circuit al bolnavului. La Clinica San Gaudenzio în fiecare zi există un cardiolog în sala de operaţie, participă în mod direct la operaţie şi la decizia chirurgicală. Aşa am început să înţelegem mai bine dificultatea vieţii de chirurg. Asta cred că va trebui să se întâmple şi acasă. Deplasarea vectorială a celor două sisteme către un punct comun, cu o serie de transformări administrative, cu un singur departament de cardiologie şi chirurgie cardiacă, un pat de bolnav care nu e de chirurgie sau de cardiologie, ci un pat pentru un bolnav. Este investigat şi abia după aceea vedem dacă este nevoie de bisturiu, de balonaş şi stent, de tablete sau de studiu electrofisiologic şi ablaţie.

– Excepţionalul academician Benetato afirma: „Domnilor, singura noastră datorie este să redăm medicinei rolul pe care trebuie să-l aibă în societate”. De atunci şi până azi, factorii de decizie de la noi continuă să nu-şi dea seama de rolul pe care-l are medicina în societate. Şi rezultatul?! Medicii români merg spre alte zări spre a profesa.

– În opinia mea, sistemul românesc are o mare limitare privind retribuţia doctorilor şi asta face să se creeze un raport particular, să zicem, între chirurgul care-l operează pe bolnav şi pacientul care ştie că trebuie, într-un fel, să aibă grijă de medic. Acest model însă nu poate să asigure calitatea actului medical la un bolnav care intră în cardiologie, merge apoi în sala de operaţie, este încredinţat anestezistului, se-ntoarce iarăşi la cardiolog, s.a.m.d. Cum este uşor de intuit, de fiecare dată când are loc un schimb de compartiment, raportul pe care el şi l-a creat personalizat cu doctorul nu poate fi transferat la ceilalţi. Şi atunci, interesul faţă de bolnav al tuturor persoanelor din acest lanţ (doctori sau asistenţi) poate fi extrem de diferit şi ţine, în ultimă instanţă, doar de acea valoare (care nu mai există) numită conştiinţă.

– După ce aţi obţinut diploma italiană de „medico-chirurgo” şi Examenul de Stat la Universitatea din Milano, ce v-a determinat să vă stabiliţi în Italia?

– N-am rămas în Italia pentru că aşa am vrut sau pentru că mi-am propus… Aveam un doctorat în cardiologie şi am dat un concurs pentru o bursă de studii. Era în 1992 şi lucram la Spitalul Universitar, la profesorul Gherasim. Au candidat vreo 40 de colegi din România pentru două burse la Milano, la Clinica San Donato. Am fost selecţionaţi doi medici: doctorul Vasile Răzvan, care este astăzi chirurg cardiac la Fundeni, şi cu mine. Având o teză de doctorat de pregătit, am selectat un lot 120 de bolnavi operaţi la San Donato, pe care i-am urmărit apoi un timp. După bursa iniţială de şase luni, am revenit anual să-mi revăd bolnavii pentru că trebuia să fac un „folow up”. La Milano, vorbind limba italiană, m-am integrat de la început, fără probleme. Eram tot într-un spital privat, iar în Occident sistemul este foarte atent atât la ceea ce poate „să producă” un medic, cât şi la valoarea lui profesională. Cei de la San Donato mi-au propus să rămân din primul moment. Era însă o decizie grea, de familie în primul rând, dar era într-un fel şi gratificant, pentru că vedeai că eşti recunoscut valoric. Nu atât pentru aspectul material, deşi conta şi asta, cât pentru faptul că un spital occidental care operează pe cord deschis trei mii de cazuri pe an îţi propune să lucrezi acolo şi asta este tentant pentru un profesionist.

– Medicul e un specialist de înaltă calificare, care se formează în urma unor eforturi intelectuale deosebite şi practică o meserie care necesită o perioadă de formare lungă şi migăloasă.

– În 1992, după ce abia ieşisem din necazurile noastre, era gratificant să ţi se propună să lucrezi în Occident. Dar nu am rămas. Atunci m-am întors acasă, la Spitalul Universitar, dar am continuat să revin în Italia pentru follow up-ul bolnavilor de la doctorat: în 1993 şi în 1994, nu mult, cam două luni pe an. Iar în 1994 mi s-a cerut să ţin locul pentru un an de zile unei colege care pleca în Mozambic pentru o misiune umanitară. Atunci m-am gândit că, dacă tot stau aici un an de zile, e mai bine să-mi fie recunoscută diploma de medic în Italia, ca în viitor să pot veni să lucrez vara o lună sau două pentru a câştiga un ban în mod onest, fără să condiţionez pe nimeni. Nu ştiam însă că la capătul acestei aventuri profesionale mă aştepta o capcană birocratică, ce mă va transforma într-un emigrant. Ca să poţi să trăieşti normal la noi trebuia să-l condiţionezi pe bolnav să-ţi dea ceva, ceea ce, omeneşte, nu se face. E umilitor şi incorect… Mi s-a părut atunci o soluţie: să lucrez ca medic 10 luni pe an în România la Spitalul Universitar şi să vin vara pentru 2 sau 3 luni pe an la San Donato. Mi-aduc aminte că am lucrat în acel an câte 9-10 ore de spital zilnic, iar noaptea studiam încă vreo patru – cinci şi aşa mi-am dat examenele de anul şase, examenul de diplomă şi de stat. Toate cu brio! A trebuit însă până la urmă să dau în judecată Ministerul Sănătăţii din Italia, pentru că devenisem fără voie evazionist fiscal, deoarece sindicatul medicilor a refuzat înscrierea mea pentru că nu aveam cetăţenie italiană. A fost un proces de trei ani; l-am câştigat, dar am rămas fără loc de muncă în România, aşa că cel mai „simplu” a fost să rămân aici ca medic. Cum vedeţi, totul a fost o întreagă aventură, neprogramată şi nedorită.

– Am văzut că staţi în spital de dimineaţa până noaptea, că în această profesie nu există zi de sărbătoare, că îţi sacrifici familia, ba aş putea spune chiar viaţa.

– Să nu exagerăm, deşi aici nu poţi să te uiţi la ceas ca să spui că a venit ora plecării. Vii la spital şi mai tot timpul apare ceva… E ca un foc continuu. Nu poţi să spui că este ora 17.00, eu am opt ore de lucru şi am terminat. Stai pentru că este o persoană care are nevoie de tine şi contează pe faptul că tu eşti meseriaşul care trebuie să-l scoată din necaz. Nici nu trebuie să fii doctor ca să faci asta. Dar dacă mai eşti şi medic, şi instituţionalizat, şi se întâmplă să fii ca mine român în Piemonte, şef de secţie, trebuie să ai o manşă în plus la cutia de viteze. Iar timpul este ingredientul obligatoriu din această reţetă, în care apoi se amestecă tot.

– Vă mărturisesc că am fost uimită de amabilitatea şi surâsul pe care-l au pe buze nu numai medicii, dar şi infirmierele sau asistentele (Marilena Rădulescu şi Anna Orizio). Vorbiţi-mi despre Clinica Cardioteam, San Gaudenzio, din Novara, la doi paşi de Milano, unde sunteţi şeful Secţiei de Cardiologie.

– Este o clinică relativ mică, cu aproximativ 80 de paturi; suntem o clinică privată, iar o instituţie privată nu poate rezista decât dacă face excelenţă. Avem trei profile foarte bine cotate la nivel local şi internaţional: cardiologie – cardio-chirurgie, ortopedie şi chirurgia oculistică. În plus, spitalul are tot felul de alte secţii, pentru că nu poţi face chirurgie cardiacă fără să ai o secţie de chirurgie vasculară, medicină internă, chirurgie generală, de neurologie – neurochirurgie, ca şi alte secţii de la chirurgie plastică la pneumologie. Pentru că facem chirurgie ortopedică, avem şi o secţie de fizioterapie foarte bine organizată, cu un număr de bolnavi internaţi pentru recuperare, proteze ş.a.m.d., cât şi pentru bolnavii din ambulator. În plus avem un Departament de Imagistică Medicală foarte bine dotat, cu tot ce este mai modern.

Boala cardio-vasculară vine din incapacitatea noastră de a gestiona bunăstarea

– Cardiopatia a fost boala secolului XX şi este şi cea a secolului nostru. Este provocată de stres, de aceea, în ultimul timp, este numită şi boala „all street”… V-am auzit vorbind cu pacienţii dumneavoastră despre raportul dintre stilul de viaţă, alimentaţie şi sănătate. La rândul ei, hipertensiunea este un ucigaş silenţios care afectează un miliard de oameni din întreaga lume. Peste 5.000.000 de români sunt hipertensivi. Care sunt factorii de risc specifici bolilor de inimă?

În realitate, după opinia mea, boala cardio-vasculară este o boală puternic legată de stilul de viaţă. Este o uzură precoce, la o maşină exploatată şi mai ales carburată anormal. Corpul omenesc este o maşină foarte performantă, care are o garanţie medie de circa 40 de ani, oferită de „producător”. Cine trăieşte aceşti 40 de ani fumând, mâncând aşa cum vrea el şi crede că va fi la infinit aşa se înşală grozav! Suntem un sistem biologic care este autoprotejat până către vârsta de 40-45 de ani. Această garanţie atât de performantă ne face să cădem în capcana de a continua şi după această vârstă acelaşi comportament, fără să realizăm că, de fapt, maşinăria umană nu mai este aceeaşi. Sigur că stresul contribuie, dar mai înainte de el contează activitatea fizică şi munca fizica. Pentru că au un efect protectiv. Poate că nu are chiar aşa de mare importanţă dacă până la 40 de ani ai făcut sau nu activitate fizică, pentru că rareori se întâmplă să apară boli degenerative înaintea acestei vârste. Suntem programaţi însă să ajungem la 40-45 de ani fără să trebuiască să facem ceva deosebit pentru asta. Din păcate, astăzi, fiinţa umană are mai multă hrană decât are nevoie şi în plus s-a mai şi îndepărtat de la hrana naturală, cea simplă. Animalul numit om trăieşte pe pământ de peste două milioane de ani şi a mâncat tot timpul alimentele crude. Mânca o zi întreagă pentru a acumula cele o mie cinci sute de calorii, pe care cum le primea, le şi consuma pentru că animalul numit om pe vremea aceea făcea multă muncă fizică. Transpira mult ca să-şi procure şi să mănânce mărul sau nucile din ziua respectivă. Muncea pentru ele! Astăzi nu mai transpirăm la muncă şi avem mâncare de 600-700 de calorii la un singur prânz, din cele trei mese acoperim o mie cinci sute de calorii pe zi şi metabolismul, felul de a carbura hrana în interiorul nostru, este complet diferit faţă de ceea ce este programul iniţial al maşinii umane, cel garantat de producător, să-i zicem. Nu ne dăm seama de asta şi după 40-45 de ani, deşi majoritatea dintre noi nu mai facem activitate fizică, continuăm să mâncăm ca la 20 sau 25 de ani.

– Cum se declanşează boala vaselor de sânge?

– Între creşterea glicemiei şi a colesterolului din sânge, am văzut că mult mai repede ucide creşterea zahărului din sânge. Acesta este un mesaj cu valoare practică extrem de puternică! De aici începe boala vaselor şi acesta este primul pas dintr-o cascadă patologică progresivă. O cantitate prea mare de glucoză în sânge este dată de pâinea albă, de cartofi mai ales, de orez, şi evident de dulciuri, alimente care au ceea ce se numeşte un „indice glicemic” foarte ridicat. Cred că este foarte important să citim şi să ne informăm ca să ştim ce înseamnă „indicele glicemic” al unui aliment, mai ales dacă suntem obezi. Cu cât cantitatea de zahăr din sânge este mai mare, cu atât gradul de uzură şi de îmbătrânire al vaselor este mai mare, la care se adaugă desigur hipertensiunea, stresul, iar ţigara completează cadrul general. Nu putem decât rareori reduce stresul pentru că viaţa de astăzi este atât de dinamică şi concurenţială, dar putem foarte bine elimina ţigara, putem controla colesterolul, hipertensiunea şi mai ales putem schimba hrana, în sensul de a mânca cât mai multe alimente crude de la care primim antioxidanţi.

– Ce înseamnă prevenţia?

– Trebuie să citim şi să înţelegem două lucruri de pe internet: indicele glicemic şi antioxidanţii. Pentru prevenţie sunt indicaţi, aşa cum se ştie, antioxidanţi precum beta-carotenul, care inactivează oxigenul instabil (cel atomic) şi radicalii peroxid, protejează lipidele vulnerabile, şi care se găseşte în morcovi, varză, vitamina C, care ajută la protecţia ţesutului muscular, a creierului şi a ţesutului nervos faţă de acţiunea radicalilor liberi şi pe care o întâlnim mai ales în citrice, vitamina E, care protejează acizii graşi din interiorul şi din jurul celulelor şi se află în germenii de grâu, în uleiuri vegetale preparate la rece, cereale. Extractul din seminţe de strugure conţine enzime care activează cascada oxi-radicalilor; de curând a şi fost sintetizat un produs medicamentos cu acest profil în Spania. Licopenul protejează stratul lipidic al celulelor şi se găseşte în tomate, bulion şi pepenele verde. Să mai adăugăm Selenium, Coenzima Q-10. În limba română este tradusă cartea lui Barry Sears „Dieta Zona”, sau cartea lui Jean Carper: „Cum să ne păstrăm sănătatea creierului”. Nu trebuie, cred, făcută dieta zona, că e destul de greu de ţinut, dar trebuie să ştim cum funcţionează şi cum a fost gândit „carburatorul” fiinţei umane, şi aceste două cărţi sunt foarte bine scrise şi explicite pentru cine vrea să ştie ceva mai mult. În spatele lor există o filosofie nutriţională şi un adevărat stil de viaţă.

– Generaţia fast-food nu face efort fizic pe măsura caloriilor din hrană. Ultima statistică ne plasează pe locul al treilea în Europa cu 50% din populaţie supraponderală şi 20% persoane obeze.

– După 40 sau 50 de ani nu avem voie să avem masă grasă mai mult de 4-5 kilograme. De exemplu, pentru înălţimea de 1,70 metri, greutatea trebuie să fie de maximum 75 de kilograme. Nu 85, pentru că acele kilograme de grăsime în plus sunt anticamera unor boli, cum ar fi cele cardiovasculare. Era greu să devii obez mâncând doar fructe, rădăcini şi seminţe… Surplusul de hrană înseamnă arderi metabolice în plus şi deci oxidarea fiinţei noastre, începând cu vasele. Aş zice deci că boala cardiovasculară vine din incapacitatea noastră de a gestiona bunăstarea pe care societatea umană a obţinut-o. Obezitatea este un fenomen care a luat tot mai mult amploare în secolul al XX-lea şi care din păcate este în creştere în toate ţările. S-ar putea spune în ultimă instanţă că oamenii nu se îngraşă pentru că mănâncă mult, ci pentru că au o alimentaţie bazată pe principii alimentare şi de viaţă greşite. Sub efectul unei alimentaţii din ce în ce mai hiperglicemiante, pancreasul este tot mai mult solicitat, „oboseşte” şi aşa se instalează diabetul, anticamera uzurii vaselor.

– Specificaţi că trebuie mâncat de patru-cinci ori pe zi, în cantităţi mici şi neapărat dimineaţa.

– Dacă la bază suntem un animal care mânca toată ziua, iar acum mâncăm numai o dată pe zi, organismul trebuie să gestioneze dintr-odată această cantitate, cu repercusiuni negative asupra metabolismului. În următoarele 4-5 ore după ce am consumat această cantitate masivă de calorii, organismul va carbura cu totul altfel, ceea ce nu este normal din punct de vedere fiziologic. Maşina este gândită să fie alimentată puţin şi des, de exemplu după modelul: mic dejun, gustare, prânz, gustare, cină. Nu vorbim aici de cei care fac paraşutism, ci de persoanele normale, care stau în maşină, se duc la serviciu, stau la birou, se întorc acasă tot în maşină ca să se aşeze în faţa televizorului… Nu trebuie să ne mirăm apoi că vasele de sânge, cel mai important sistem pe care îl avem, cel care ne ţine cu mintea trează şi cu tot restul organismului în stare de funcţionare, se deteriorează. Gândiţi-vă numai la faptul că sistemul vascular la om măsoară ceva de ordinul a circa 100.000 kilometri pătraţi! N-are nici un rost să fumăm! Este, iertaţi-mă, un lux metabolic sau, mai precis, o prostie. Oricine ştie că dacă fumează face arterită, nu trebuie să se ducă la cardiolog pentru asta.

– Observăm că alimentaţia mediteraneană a italienilor este mult mai raţională şi mai sănătoasă decât cea a românilor. Mai nou, „Journal of Obesity” recomanda Proiectul „Athena”, dieta „roşu şi albastru”, cea a fructelor roşii (cireşe, vişine, căpşune, zmeură, struguri, pepene, portocale roşii din Sicilia), sau albastre (afine, vinete), care conferă o extrordinară formă fizică şi totodată scade riscul bolilor cardiovasculare, cât şi al tumorilor.

– Italia are avantajul unei ţări cu deschidere la mare, iar alimentaţia cu peşte este o binefacere. Ştiam deja acesta din Biblie: peştele, untdelemnul şi vinul. Acesta este mesajul, nu? Noi suntem însă într-o altă zonă geografică, cu o altă cultură. Şi apoi, Italia a moştenit o civilizaţie romană veche de peste 2.000 de ani. Se simte. Timpul are rolul lui în bucătăria unei naţiuni. Uitaţi-vă la bucătăria chinezească de exemplu, nu cea din restaurantele chinezeşti din Europa, ci văzută şi gustată la ea acasă. Acolo există aproape patru mii de ani de civilizaţie. Noi avem cultura unui popor chinuit care a trebuit de sute de ori să se retragă în munţi şi să se întoarcă la vetre, să se lupte 500 de ani cu turcii, ceea ce nu ne-a permis să cultivăm o bucătărie echilibrată şi foarte rafinată. Ea a trebuit mai întâi de toate să satisfacă nevoile calorice ale acelui grup etnic şi social. Şi apoi, am fost un popor de agricultori, unde nu era o problemă să mănânci carnea grasă de porc, pentru că la câtă muncă era de făcut, asta nu era o problemă. Astăzi însă societatea românească nu mai este cea de altădată, suntem mai toţi sedentari, dar vrem în continuare să mâncăm carne de porc la grătar, cârnaţi şi mici, deşi majoritatea dintre noi am ajuns deja să fim obezi…

„Sunt produsul sistemului medical din România”

– Ce puteţi spune despre echipa cu care lucraţi?

– Lucrez într-o clinică foarte dinamică, în care valoarea profesională a oamenilor este esenţială. În general, spitalele private trebuie să fie foarte elastice şi să se adapteze dinamicii sistemului legislativ, ceea ce nu este deloc simplu. De aceea, în afara zidurilor şi a maşinilor, care trebuie să fie de cea mai bună calitate, principalul factor în asigurarea succesului este cel uman. Întreprinzătorul trebuie să aibă marele talent de a selecta bine personalul. Sunt mulţi români în această structură, dar nu numai români. Nu vreau să fiu înţeles greşit, dar pentru că vin din România şi nu din Anglia sau SUA, nu numele Gheorghe i-a convins, ci altceva: seriozitatea şi valoarea mea profesională pe care am primit-o în România. Eu sunt produsul efectiv al sistemului medical de acolo. De aceea m-am şi întors virtual în ţară şi am încercat să fac programe de formare profesională, să-i ajut pe cei tineri. Eram cel puţin cu atâta lucru dator sistemului românesc. Sunt onorat să lucrez în echipă cu medicul Marco Diena, şeful secţiei de chirurgie cardiacă, un profesionist de excepţie. Un chirurg trebuie să aibă două caracteristici esenţiale: un creier foarte bun şi o mână şi mai bună. Rareori se găseşte această armonie între mână şi creier la un chirurg. Ca medic cardiolog, cred că Marco Diena este un medic binecuvântat de Dumnezeu. Iar dacă tu chirurg eşti foarte bun şi eşti din punct de vedere formal şeful piramidei profesionale, nu poţi accepta în echipă oameni care şchiopătează. Ai nevoie ca toţi să fie performanţi, altfel pierzi pe drum bolnavul operat de tine. De la Emodinamică, i-aş aminti pe profesorul Carmello Cernigliaro, pe profesorul Baduini, iar dintre cei tineri, pe doctorul Alessandro Elicio. La Anestezie, şeful de secţie este doctorul Valter Casatti, un om deosebit, foarte echilibrat, un profesionist de mare clasă. În anestezie nu pot să nu amintesc de doctorul Edi Stelian, fost anestezist la Spitalul Fundeni, venit cu o bursă, şi care a decis apoi să rămână în Italia. Din cei 50 de medici din programul de formare, doi au ales să rămână aici. Nu poţi să le refuzi această alegere de viaţă care este grea şi traumatică. Vă asigur că eu am mâncat pâine de emigrant şi că nu e uşor. Dar nu puteam să le spun duceţi-vă acasă, când ei au ales acest drum. La cardiologie am fost iniţial doi medici, acum suntem şase, printre care aş aminti pe doctoriţa Diana Benea, care a fost crescută la clinica profesorilor Gherasim, Cinteză şi Vinereanu. O minte foarte ascuţită, un medic foarte bun care începe să mă înlocuiască din ce în ce mai mult în sala de operaţii, pentru că, fiind o secţie foarte grea, am un program încărcat şi trebuie să dedic din ce în ce mai mult timp bolnavului din secţie. Avem acum în clinică pe tânăra cardiolog Lavinia Zamfir, care vine de la Spitalul Militar din Bucureşti, este bursieră, la fel ca şi doctoriţa Cristina Pitiş, care vine din Braşov, sau doctorul Vaidunec, anestezist de la Timişoara, sau dr. Manolache de la Chişinău.

– Cum v-aţi implicat în specializarea bursierilor?

– Din anul 2003 avem tot timpul bursieri din România şi Moldova: chirurgi, cardiologi, anestezişti. Îl aşteptăm acum pe tânărul doctor Sergiu Mihai Bârsan, de la Spitalul Elias. La început au fost foarte multe asistente medicale. Jumătate, cred, din personalul mediu era din România. Dar există o anumită dinamică a personalului. Oamenii vin, se integrează, eventual merg în altă parte din considerente de familie, de salariu. Acum nu mai suntem la fel de mulţi, dar la început era considerat spitalul românilor. Sunt mulţi medici, o parte titulari, la anestezie, cardiologie, chirurgie generală, care s-au format în România şi au urmat tot parcursul birocratic ca să le fie recunoscute diplomele de studiu. Şi mai există aproximativ 50 de medici care vin din România pentru perioade scurte. Cred că valoarea noastră de profesionişti este legată de valoarea generală a clinicilor în care se operează un volum mare de bolnavi: de exemplu, la San Donato, unde ne-am format mai toţi, se operau pe cord deschis trei-patru mii de cazuri pe an. Scuzaţi-mă, tâmpit să fii, şi la patru mii de bolnavi operaţi pe an, tot ţi se deschide un pic creierul! Pot spune de aceea că bursierii formaţi la Novara nu se deosebesc semnificativ faţă de bursierii români formaţi de alte universităţi din Europa. Deşi noi nu suntem un spital universitar. Acest program de formare profesională a costat până în clipa de faţă peste 500.000 de euro, ceea ce nu este deloc puţin. Nu ştiu câte ţări şi sisteme din Europa au oferit României un program de formare profesională similar…

– Scuzaţi-mă că insist. De ce ne pleacă masiv valorile? În ultimele două luni au plecat 3.000 de medici în Anglia, peste 3.000, în Germania. Un număr mare de medici români se află în Austria, în Franţa, în Belgia, în Spania, în Ţările Nordice, în America, Canada şi bineînţeles în Italia.

– Dacă sunt profesionist, nu pot să mă duc şi să aştept ca bolnavul să-mi completeze diferenţa de salariu pe care ar trebui să o am. Nu e normal! De ce să las la bunul-simţ al bolnavului rezolvarea unei probleme atât de importante! Am intrat în Europa, dar menţinem un concept despre retribuţia doctorilor care nu este cu nimic european. Şi pentru asta vom rămâne fără medici în România! De ce un avocat poate câştiga normal, un farmacist la fel, iar un medic să fie nevoit să aştepte ciubuc? De ce trebuie medicul umilit? Reforma în Sănătate înseamnă inclusiv acest aspect. Nu poate exista calitate atâta timp cât eu am nevoie de o completare din partea bolnavului. Este o eroare enormă. Nu ştiu dacă mediul privat va rezolva această situaţie. Aici, eu, la începutul anului, am o tratativă economică cu preşedintele structurii. Dacă sunt bun specialist, am pretenţii şi îi spun ce doresc. Şi obţin ceea ce-mi doresc dacă sunt valabil. Apoi mă duc la serviciu liniştit, nu aştept nimic, îmi fac datoria faţă de toţi bolnavii. Nu stau să fiu mai atent la unul şi mai puţin atent la altul. Cred că sistemul politic trebuie să înţeleagă că el ia deciziile într-un sistem social, nu altcineva. Sunt convins că există o vină a sistemului politic care nu a ştiut să ia decizii, n-a avut o prioritate sau n-a dorit să schimbe lucrurile până la capăt.

Am început construcţia unui spital multidisciplinar în România

– Am înţeles că aţi început construcţia unui spital în România. Credeţi că veţi reuşi să treceţi peste nenumăratele etape ale birocraţiei de la noi?

– Iniţial nimeni nu s-a gândit la asta, dar preşedinţia Grupului de Spitale de la Monza a apreciat că România merită să fie un spaţiu de dezvoltare. Suntem prezenţi în momentul de faţă cu investiţii pentru un spital privat axat pe mai multe specialităţi, cu circa 120 de paturi, care a început deja să se construiască. Va avea câteva puncte de forţă, cum sunt chirurgia cardiacă, cardiologia cu toate aspectele ei, de la electrofiziologie la hemodinamică, o secţie de chirurgie ortopedică, cu recuperare, o alta de medicină internă, cu specialităţi conexe, una de oftalmologie, şi foarte probabil o secţie de oncologie. De asemenea, spitalul va include şi o clinică de obstetrică-ginecologie cu sală de naşteri, probabil şi una de chirurgie plastică. Timpii tehnici de execuţie sunt apreciaţi la maximum doi ani. La început vor veni profesori din Italia, încât să putem garanta acelaşi standing de calitate. În interiorul Grupului Policlinc din Monza avem foarte mult personal din România. Oricare dintre ei, dacă va dori să se întoarcă acasă, va avea posibilitatea s-o facă şi să lucreze în aceleaşi condiţii la spitalul nostru din România. Evident că va trebui să existe un raport echilibrat între muncă şi salariul persoanei respective. Nu ştiu de ce nu se înţelege la nivel general că aceasta este normalitatea.

„Feelingul care se creează între medic şi pacient îţi dă forţă”

– Într-o discuţie avută cu dumneavoastră îmi spuneaţi că omul este materie, este trup şi suflet. „Din pământ eşti, în pământ te vei întoarce”, spune Sfânta Scriptură. Acesta e circuitul materiei. Vă ajută să înţelegeţi lumea. Câte dintre întâmplările vieţii dumneavoastră s-au datorat destinului?

– Foarte multe. Fiecare dintre noi avem karma noastră şi nici n-are rost să te baţi cu ea. Viaţa este o aventură care vine peste tine şi nu te întreabă înainte dacă eşti pregătit pentru asta. Trebuie să ai, filosofic vorbind, puterea să te bucuri de ea aşa cum e. A trebuit să o iau de la zero. O aventură nesfârşită. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi rămâne în Italia, aş fi răspuns că nu mă duc acolo pentru că n-am de ce. Eram bine la profesorul Gherasim, aveam o poziţie foarte bună şi mai ales muncisem din greu să ajung la ea…

– Staţi lângă masa de operaţie a unui om pe care trebuie să-l salvaţi. Cum interveniţi dumneavoastră pentru asta în destinul lui? Cum poţi să te bucuri de viaţă când trăieşti tot timpul lângă oameni în suferinţă?

– Eu cred puternic că noi suntem o fiinţă supraindividuală. În incapacitatea de a înţelege complexitatea noastră de indivizi pe pământul ăsta nu realizăm că, de fapt, facem parte dintr-un ţesut uman şi că suntem o părticică din ceva mai mare. Eu, când am deschis ochii în viaţă, am găsit în acest ţesut uman curentul electric, telefonul, faxul, antibioticele, autoturismul, autostrăzile etc., etc. La rândul meu, trebuie să dau ceva înapoi sistemului, ţesutului acesta. Aşa funcţionează viaţa. E ca o roată. Pentru faptul că reuşeşti să intri în sintonie cu oamenii, că pui suflet atunci când omul are nevoie de tine, primeşti înapoi ceva care nu se poate nici cuantifica şi nici explica. Este o formă invizibilă de energie. Când crezi în asta, şi asta este extrem de important, feelingul care se creează între medic şi pacient îţi dă forţă. Viaţa este o luptă. Ne luptăm cu noi de când ne naştem: prima respiraţie cere un efort extrem din partea noastră, iar cei ce nu reuşesc, din păcate, pierd bătălia pentru totdeauna. Cei care respiră însă trebuie să nu uite că viaţa este o bătălie continuă. Poate că în momentul în care eşti la ananghie ai nevoie mai mare de un punct cardinal. Pentru bolnav acesta poate fi medicul. E greu să lupţi cu boala, dar lupta este obligatorie. Aş zice că asta este una dintre valorile imperceptibile ale vieţii. Ca medic, şi nu numai, trebuie să simţi că eşti în armonie cu persoanele din jurul tău. Este ceea ce a spus Iisus. „Trăiţi în pace”. Trei cuvinte, dar gândiţi-vă câtă profunzime au în ele… Asta apropo de ţesutul acela uman.

„Trebuie să hotărăşti într-o fracţiune de secundă ce ai de făcut”

– Dubiile fac parte din existenţa unui medic. Ce înseamnă eşecul în profesia dumneavoastră?

– E dureros, pentru că asta poate însemna viaţa unei persoane. Şi tu, ca medic, eşti direct responsabil de asta. Şi chiar dacă nu lucrezi în sala de operaţie, noaptea, singur cu un bolnav care are infarct trebuie să decizi tu, de unul singur şi rapid, ce faci cu el. Fiecare clipă poate conta. „Dubito, ergo sum”. Ca şi cum ai fi în Gara de Nord şi spui: trenului ăsta îi dau drumul la Giurgiu şi el nu ajunge la Giurgiu. Şi te gândeşti, dar dacă îl trimiteam acolo prin Slobozia… Nu era mai bine? Deci trebuie ca într-o fracţiune de secundă să hotărăşti ce este de făcut. Şi nimeni nu te poate, după aceea, linişti că nu ai greşit în acea alegere. Dacă pentru tine viaţa bolnavului este importantă, şi este, asta te macină.

– Ştiu că aveţi o soră, Paula Tudor, care este pictoriţă, iar aici, în biroul dumneavoastră sunteţi înconjurat, alături de diplome, de florile imaginate de ea, care exprimă bucuria vieţii.

– Paula a avut de curând o expoziţie de pictură la Milano, „Culorile sufletului”, foarte apreciată atât de public, cât şi de critică. Artiştii sunt însă oameni speciali. Deşi suntem fraţi, cred că suntem diferiţi… Am învăţat prin ea să-i judec pe artişti după partea lor cheie, cea emoţională, că partea raţională este cred mai specială. Am câteva tablouri în birou care mă leagă de ea şi de plaiurile dobrogene, de amintirile copilăriei noastre.

– Dincolo de profesia dumneavoastră, ce hobby-uri aveţi? Aveţi locuri preferate?

– Îmi place mult să călătoresc pentru că asta îţi deschide mintea. Călătoria este cred un mare privilegiu. Din păcate te fură profesiunea şi nu prea îţi rămâne timp. Sunt fericit când merg cu bicicleta. Am mers pe bicicletă toată facultatea şi chiar şi acum vin la serviciu tot aşa, cu multă plăcere. În ultima vreme reuşesc chiar să mai ies câte o tură şi seara. Bicicleta îţi eliberează mintea, te poartă silenţios în intimitatea străduţelor şi a vieţii din orice sătuc, te ajută să intri în contact cu ritmul şi pulsul vieţii reale. Ador această zonă a Italiei, dintre Milano şi Torino, în care oraşele fortificate răsar dintre dealurile acoperite de vii, bătute de soarele fierbinte, acest peisaj luminos, ca şi culorile vibrante. Asta îţi descarcă toate tensiunile de peste zi şi te face să judeci lucrurile la rădăcina lor. Îmi place să citesc literatură beletristică, dar reuşesc, din păcate, din ce în ce mai puţin, fiind acaparat de cărţile de specialitate. Sunt un mare amator de fotografie şi mă mai relaxez cu asta, când pot.

– Dacă aţi fi magician, ce-aţi face pentru lumea asta în care trăim?

– Aş schimba softul la oameni, dacă aş putea. Vedeţi, tot aşa spune şi Biblia: mai întâi a fost verbul, adică softul! Nu hardul! Că hardul e bine făcut de proiectant, care l-a garantat vreo 40 de ani. Softul trebuie schimbat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.