Stagflația nu a venit pe neașteptate. A venit pe un drum pe care l-am construit singuri

Comunicatul INS din 7 septembrie nu aduce o veste nouă. Aduce o ștampilă. Produsul Intern Brut a rămas pe loc în trimestrul al doilea față de primul, a scăzut ușor față de aceeași perioadă a anului trecut și a închis semestrul pe minus. Economia nu crește. Prețurile, însă, da. Și diferența dintre cele două realități se numește stagflație.

Nu este un diagnostic improvizat după ultimele cifre. Este concluzia unui șir de semnale care s-au adunat de mai bine de doi ani. Când, în 2024, se vorbea despre creștere și despre un an electoral generos, riscul de stagnare cu inflație ridicată era deja vizibil. Când, în 2025, creșterea anuală a coborât sub 1%, fenomenul nu mai era o posibilitate, ci o stare de fapt. Datele din 2026 nu fac decât să îl confirme, trimestru după trimestru.

Ceea ce diferențiază situația României de o simplă încetinire ciclică se vede clar în structura cifrelor. Volumul de activitate scade pe ramuri esențiale – industrie, comerț, imobiliare – în timp ce prețurile asociate acelorași activități cresc puternic. Economia produce mai puțin și facturează mai scump. Deflatorul PIB arată că aproape tot avansul nominal vine din prețuri, nu din producție. Iar o parte importantă a acestor prețuri nu este importată. Este generată intern, prin majorări de taxe care s-au transferat direct în costuri și au comprimat consumul.

De aceea comparația regională doare. În timp ce Polonia, Bulgaria sau Ungaria înregistrează creșteri clare, România stă pe zero sau pe minus. Nu am fost prinși într-o furtună comună. Am ales un mix de politici care a lovit cererea internă exact când avea nevoie de stabilitate.

Singurul sector care ține încă cifra pe linia de plutire este cel al construcțiilor, alimentat preponderent din fonduri europene. Este un motor real, dar împrumutat. Când ritmul absorbției se va reduce, efectul se va vedea imediat în investiții și în locuri de muncă. Restul economiei – consumul populației, industrie, servicii – nu oferă, deocamdată, semnale de relansare.

Instrumentele clasice de reacție sunt, în mare parte, blocate. Dobânzile rămân ridicate din cauza inflației încă persistente. Spațiul fiscal este îngustat de nevoia de a reduce deficitul și de traiectoria ascendentă a datoriei publice. În aceste condiții, orice nouă măsură care adaugă presiune pe prețuri riscă să adâncească exact dezechilibrul pe care pretinde că îl corectează.

Stagflația nu se rezolvă de la sine. Nu are un fund de sac clar și un rebound automat, așa cum are o recesiune clasică. Poate dura ani, iar fiecare an de inerție o face mai costisitoare. Ceea ce contează acum este să nu mai tratăm simptomele cu aceleași instrumente care le-au agravat. Predictibilitatea regulilor, absorbția accelerată a fondurilor europene și o fiscalitate care nu mai lovește consumul și investițiile sunt condiții minime pentru a ieși din această zonă, nu lozinci.

Economia a reușit, în trimestrul al doilea, să se oprească din cădere. A sta pe loc, însă, nu este o strategie. Zero nu este o victorie. Drumul până aici a fost anunțat din timp. Întrebarea care rămâne este cât timp suntem dispuși să mai stăm pe el.

Ce ar trebui făcut, până nu se transformă în deceniu

Stagflația are o proprietate neplăcută: nu se termină de la sine. Recesiunea are un fund de sac și un rebound. Stagflația poate dura ani, iar fiecare an în care nu se face nimic o face mai greu de ieșit.

Trei lucruri contează acum, în această ordine.

Primul, calibrarea măsurilor de stimulare pe realitatea diagnosticului, nu pe manualul de manual. Nu se poate relansa consumul prin taxare și nu se poate cere companiilor să investească într-un mediu în care costul creditului este de 6,5% și inflația de 8%. Orice pachet fiscal care mai adaugă un punct la preț adâncește exact problema pe care pretinde că o rezolvă.

Al doilea, absorbția fondurilor europene tratată ca prioritate națională absolută, nu ca sarcină administrativă. Este singurul motor rămas. Fiecare proiect blocat într-un aviz este o zecime de procent din PIB pierdută.

Al treilea, predictibilitate. Mediul de afaceri nu s-a oprit din investit pentru că nu are bani, ci pentru că nu știe ce reguli fiscale va găsi peste șase luni. Nicio dobândă și niciun fond european nu compensează absența acestui lucru.

Am dat de multe ori exemplul OUG 7/2026, cea care în tentativa de a reglementa autorizarea jocurilor de noroc, a făcut mai mult rău decât bine. Pierderi de sute de milioane de euro la bugetul de stat, desființarea a aproape 10.000 de locuri de muncă. Și e doar un singur exemplu de reglementare care necesită o corecție menită să definească niște reguli clare în domeniile economice.

România are nevoie de legi predictibile, de OUG care să aibă în spate un dialog real cu mediul de afaceri, care să fie construite pe baza unor studii de impact nu din pixul unor politicieni avizi doar de imagine.

Datele din trimestrul al doilea oferă un respiro: după trimestre de contracție, economia a reușit să stea pe loc. Dar a sta pe loc nu este o strategie, iar zero nu este o victorie. Am avertizat din 2024 că mergem aici. Am ajuns. Întrebarea care mai are răspuns este cât stăm.