Stalin, un tată pe care fiica îl privea cu atâta dragoste şi groază

Svetlana Alliluieva, fiica fostului dictator sovietic Iosif Stalin, a murit pe 22 noiembrie a.c., în SUA, unde ceruse azil politic în 1967, an în care publicase o carte dedicată tatălui ei, „un om simplu, necioplit şi foarte crud”, şi care acum a revenit în actualitate datorită statutului special pe care l-a avut autoarea ei. În 1967, când se împlinea o jumătate de veac de la proclamarea URSS, Svetlana îşi părăsea ţara, instalându-se în SUA, unde i-a apărut cartea „20 de scrisori unui prieten”, scrisă cu câţiva ani mai înainte. Este un volum ce se referea în special la tatăl ei, Iosif Vissarionovici Stalin, decedat în martie 1953. Vestea că ea va publica această carte a stârnit un mare scandal în URSS, autoarea fiind acuzată că şi-a trădat ţara. „Prin această carte am vrut să povestesc istoria familiei mele”, „să aduc un omagiu mamei mele”, spunea, în 1967, tânăra imigrantă, într-o engleză destul de precară într-un interviu difuzat de „National Educational Television”.

Imediat după apariţia volumului, istoricul Arthur Schlesinger, fost colaborator al preşedintelui John F. Kennedy, a făcut o cronică în revista „The Atlantic”, care a republicat-o pe site-ul său de pe internet, acum, după ce autoarea a decedat. Pentru reputatul istoric, cartea este, dincolo de aparenţele sale romantice şi lirice, „o judecată rănită a unei fiice asupra tatălui ei, a unei epoci şi a unor speranţe trădate”. Cea care a fost unica fiică a dictatorului bolşevic (Stalin a mai avut doi băieţi: unul a fost capturat de hitlerişti în timpul celui de al Doilea Război Mondial, care l-au propus la schimb cu un general german căzut prizonier, ceea ce liderul de la Kremlin a refuzat, naziştii împuşcându-l ulterior; iar celălalt a decedat în 1962) este considerată „un martor privilegiat, dar limitat”. Svetlana a început să scrie la cererea unui prieten, fără a se gândi că volumul va fi publicat. Era un exerciţiu terapeutic în care se exprimă ambivalenţa sentimentelor sale faţă de un tată „pe care-l privea cu atâta dragoste şi groază”. Ea, care era foarte îndrăgită de Stalin, îşi povesteşte copilăria, pe care o descrie fericită până în 1932, an în care mama ei a decedat. Din acel moment, relaţiile Svetlanei cu tatăl s-au degradat treptat. Ea povesteşte paranoia unui om care vedea duşmani peste tot. „În momentul în care scotea de la inimă pe cineva pe care-l cunoştea de multă vreme, în clipa în care decidea că acesta îi este duşman, era imposibil să mai vorbeşti cu el despre această persoană.”

Într-un comentariu făcut în ziarul „New York Times”, fiica lui Stalin spunea că toată copilăria ei a fost răvăşită de faptul că familia sa a fost „câmpul de luptă între idealismul şi realitatea puterii”. Imediat după Revoluţia din 1917, bătălia se ducea între scop şi mijloace, bine şi rău, ale căror încarnare erau, pe rând, tatăl şi mama ei. Aceasta din urmă, cucerită de idealurile revoluţionare, nu putea să accepte că omul vieţii ei (Iosif – n.n.) era pe cale să pervertească idealul comunist. Tânăra Svetlana nu a descoperit decât târziu că ipoteza sinuciderii mamei sale era contrazisă de versiunea oficială sovietică, potrivit căreia decesul acesteia a fost cauzat de o criză de apendicită acută. Mărturii ale unor persoane din anturajul Kremlinului, publicate mai târziu, sugerează că, de fapt, mama ei a fost ucisă de Stalin într-o criză de nebunie. Pentru fiica dictatorului, sinuciderea mamei sale ar fi explicaţia unei forme de nebunii a tatălui său, devenit paranoic întrucât era incapabil să mai aibă încredere în oricine. El percepea reacţiile soţiei drept un act de trădare, revenind adesea în discuţiile cu fiica sa asupra a ceea ce ar fi condus-o pe soţia lui la acest final tragic.

Mărturia Svetlanei se alătură afirmaţiilor lui N.S. Hruşciov, urmaşul lui Stalin la conducerea URSS, în raportul secret din 1965 asupra marilor crime comise de fostul dictator bolşevic. El vedea inamici peste tot şi ajunsese să sufere chiar şi de mania persecuţiei. Dar, în ciuda cruzimii acestuia, Svetlana Alliluieva nu încetează să apere un „om singur şi dezolat”, manipulat, spune ea, de Lavrenti Beria, temutul şef al poliţiei secrete bolşevice numite NKVD. Chemată la căpătâiul tatălui cu puţin timp înaintea morţii lui, Svetlana povesteşte ultimele lui clipe: „S-a petrecut ceva complet de neînţeles, ceva pe care nu pot să-l uit şi pe care nu o să-l înţeleg niciodată. El a ridicat brusc mâna lui stângă, ca şi cum ar fi arătat ceva în aer, şi ar fi blestemat pe cineva. Gestul era de neînţeles, plin de ameninţări, şi nimeni nu putea spune cui îi era destinat”.

În 1967, în URSS, această carte a fost apreciată drept o parte a unei campanii orchestrate de SUA pentru umbrirea aniversării revoluţiei bolşevice. „Se poate înţelege supărarea lor faţă de o femeie care, din punctul lor de vedere, a făcut exact ceea ce condamna ea însăşi: a trădat pământul natal, l-a abandonat, fugind să caute confort material (…). Dar ruşii au greşit. Această carte nu este opera unei persoane senzaţionaliste sau a unui trădător. Este în mod profund o carte rusă. Este un testament pe care sperăm că, într-o zi, ruşii vor fi liberi să-l citească”, scria, în 1967, amintitul istoric american Arthur Schlesinger.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.