Stil și eleganță „second hand“

„Second hand“, termen oarecum de ocară, sinonim, pentru multă lume, cu lucruri ieftine și de o calitate cel puțin îndoielnică. Această percepție este parțial adevărată – doar în ceea ce privește prețul. Asta, pentru că, în privința calității, un obiect cumpărat „la mâna a doua“ oferă deseori niște surprize deosebit de plăcute.

Fandosiții care s-au îmbogățit „după ultima ploaie“ strâmbă din nas atunci când vine vorba despre „second hand“. Dar tot ei nu pierd nicio ocazie de a se mândri cu te miri ce vechitură, pe care se laudă că ar fi achiziționat-o din consignație ori dintr-un magazin de antichități. De fapt, în ultimă instanță, și acestea din urmă sunt tot niște prăvălii „second hand“, dar unele care pun în vânzare mărfuri ceva mai rare și mai sofisticate.

Pentru toate buzunarele

Vechiul dicton britanic „Suntem prea săraci ca să cumpărăm lucruri ieftine“ este contrazis deseori de viața reală. Asta, pentru că achiziționarea unor lucruri de bună calitate nu trebuie să-ți golească buzunarele ori să te ducă neapărat în pragul falimentului.

Undeva pe lângă stația de metrou Grivița, pe o uliță care se oprește brusc în fața pasarelei care trece pe deasupra liniilor de cale ferată, există un gard urât din tablă, care atrage atenția prin două firme simple, meșterite fără cine știe ce farafastâcuri grafice. Pe una dintre ele scrie cu litere de-o ­șchioapă „MOBILĂ SECOND HAND IMPORT GERMANIA“, iar pe cea de-a doua „MOBILĂ SECOND HAND IMPORT ELVEȚIA“. Cele două firme sunt separate de o poartă mare, pe care, aproape tot timpul, se vântură tot soiul de mașini.

Odată intrat acolo, pătrunzi într-o lume ciudată, un soi de mașină a timpului, care te poartă printre tot soiul de lucruri, unele aproape noi-nouțe, altele vechi de câteva decenii sau chiar mai mult. Toate străine, aduse de prin toate colțurile Europei, din țări în care noi, oamenii obișnuiți, ajungem doar în concedii sau cu alte ocazii la fel de rare. Este vorba, mai ales, despre piese de mobilier, dintre care unele de-a dreptul exotice. Iar foarte multe dintre acestea au în spatele lor istorii care sunt cel puțin la fel de interesante precum ale majorității oamenilor ce le-au fost vremelnici proprietari.

Fascinația „vintage“

În spatele acestui univers ciudat se află, de fapt, o afacere de familie pe care tinerii patroni Andreea și Alexandru Buruleanu au început-o prin anul 2012. Ea, absolventă de Finanțe-Bănci și Drept, atestată ca expert contabil și expert evaluator. El, economist, dar și fost sportiv, cu șapte ani de box la activ. Nici unul, nici celălalt n-au fost prea încântați de ideea că ar putea deveni niște funcționari banali, legați pentru toată viața de un program fix și de niște birouri, indiferent cât de comode ar fi putut fi acelea. Astfel că s-au hotărât să-și ia viața în propriile mâini, după cum spune un clișeu verbal, devenit deja o banalitate.

Totul a pornit de la pasiunea lor pentru ceea ce, cu un termen mai pretențios, numim „vintage“. Generic, este vorba despre piese de mobilier și diverse alte obiecte utilitare, folosite în designul amenajărilor interioare, toate vechi de maximum câteva decenii.

Pe măsură ce depășesc această „vârstă“, ele încep să fie incluse în categoria „antichități“. Ideea de a-și deschide o afacere bazată pe astfel de lucruri le-a venit după ce au văzut că și în străinătate există magazine cu un asemenea profil, o activitate interesantă, care, chiar și acolo, poate aduce bani frumoși.

În ciuda faptului că, pe dinafară, gardul nu arată prea grozav, magazinul propriu-zis, ordonat și frumos aranjat, are în el ceva oriental, care te îndeamnă la taclale și taifas depănat molcom, în fața unei cești de cafea aburinde.

Acum, când afacerea lor merge bine, Alexandru își amintește, cu o oarecare nostalgie: „Primul lucru pe care a trebuit să-l facem a fost reamenajarea spațiului ăsta. Bineînțeles că nu-i al nostru, l-am închiriat. Iar chiria, energia electrică și alte utilități nu-s chiar ieftine. De fapt, la început ne-a mers destul de greu și de câteva ori am fost pe punctul de a renunța. Doar pasiunea noastră pentru astfel de obiecte ne-a oprit să luăm o asemenea decizie. A fost greu, al dracu’ de greu, dar, până la urmă, am scos-o la liman. Este drept că și acum muncim pe rupte, dar măcar știm pentru ce“.

Barajul lingvistic

Cele mai multe piese de mobilier, inclusiv unele garnituri complete, sunt noi, de parcă acolo ar fi un magazin de specialitate. Iar asta are o explicație: „Vezi tu, în Occident oamenii nu se leagă de lucruri cum o facem noi. Părinții noștri foloseau decenii la rând, uneori toată viața, aceeași nobilă, de care nu se despărțeau, din motive sentimentale. Cu totul alta este situația în străinătate. În Vest, deși o consideră foarte importantă pentru confortul personal, oamenii nu se leagă prea mult de mobila pe care o au în casă. Astfel că și-o schimbă cam o dată la cinci ani, în general pe motiv că nu mai e la modă. Astfel că piesele de mobilier la care ei renunță iau drumul unor depozite sau magazine specializate“. Iar pentru că o astfel de afacere trebuie să înceapă de la un capăt, tinerii noștri au început-o din Germania. „Nu am avut relații, nu am avut cunoscuți. Ne-am luat inima-n dinți și am plecat acolo. La acel prim drum, am colindat prin mai multe depozite nemțești, dar abia dacă am reușit să umplem un TIR. La început vorbeam în engleză, dar ni s-a spus clar: dacă vreți să faceți business cu noi, învățați germana! Nu am avut de ales și am învățat: ba cu manuale și dicționare, ba cu Google Translate. Cam la fel s-a întâmplat și cu italiana, spaniola sau olandeza. Nu, nu putem spune că am fi niște poligloți, dar, în general, ne descurcăm prin țările în care mergem după marfă. De obicei, aducem marfă din Germania, Olanda, Elveția și Italia. Cea mai scumpă este cea din Italia. Au foarte multe obiecte vechi, a căror valoare ei o cunosc foarte bine, motiv pentru care le vând destul de scump. Dar de acolo am adus lucruri frumoase, inclusiv garnituri de mobilă venețiană, care aici s-au vândut foarte bine“.

Scrinul de marmură

Chiar aduse din străinătate, piesele de mobilier modern nu se deosebesc prea mult de cele pe care le vedem, de obicei, prin casele românilor: șifoniere, canapele, fotolii sau alte piese confecționate din lemn masiv. Prețurile sunt mai mult decât rezonabile: poți să mobilezi o sufragerie sau un dormitor cu doar câteva sute de lei. Alături de acestea, există și foarte multe altele, cu care nu te întâlnești chiar în fiecare zi. Obiecte care apar şi își așteaptă viitorul stăpân la care „pleacă“ atunci când le vine sorocul. Un „circuit“ prin care Alexandru a trecut de foarte multe ori: „Din Olanda am cumpărat o garnitură de mobilier stil, scoasă la licitație de Ambasada Egiptului. Erau niște piese deosebite, din lemn sculptat, placat cu foiță de aur și ornamentate cu tapiserii. Am cumpărat-o împreună cu alte câteva obiecte, dar pe acea garnitură am dat 1.000 euro. A stat în magazin circa șase luni, iar când i-a venit vremea, am vândut-o, cu preț bun, unui client din Germania“. În lumea negustorilor de artă există un soi de cod al onoarei, conform căruia numele cumpărătorului și prețul real de achiziție sunt considerate oarecum „discrete“, motiv pentru care, de obicei, nu se prea discută despre ele în mod concret. Regulă care este respectată și în cazul pieselor de mobilier second hand mai deosebite.

Poate că mulți dintre noi nu știm că, la fel ca în cazul sculpturilor și al tablourilor, există și piese de mobilier «semnate» și prezentate în cataloage de specialitate. Câteva astfel de obiecte au trecut și prin magazinul soților Buruleanu: „Am avut un scaun-balansoar făcut de Lana Larssen, un celebru designer suedez. A fost o «piesă de autor», confecționată în anul 1958, într-un «tiraj» restrâns, de numai 2.402 bucăți, și botezată cu numele «Balansoarul Bohem». Cel pe care l-am avut l-am și vândut relativ rapid, era numerotat cu o cifră aflată pe la mijlocul seriei“.

Probabil că unele dintre cele mai spectaculoase piese aflate în acest magazin sunt un scrin și o vitrină, ambele cioplite în marmură albă, de foarte bună calitate. În vremurile lor de glorie, acestea s-ar aflat în magazinul unui bijutier de lux. În greutate de circa 300 de kilograme, această garnitură cu totul deosebită a fost achiziționată din Olanda cu aproximativ 500 euro. Aici, prețul de vânzare, negociabil între anumite limite, ar fi de circa 6.000 lei.

Pentru noi, cei de azi, pare greu de crezut, dar acest magazin a avut o legătură, ce-i drept, extrem de îndepărtată, și cu regina Angliei: „Am avut patru scaune provenite de la Casa Regală britanică, ce au fost utilizate în anul 1977, cu ocazia «Jubileului de Argint», așadar, a sărbătoririi a 25 de ani de la urcarea pe tron a Majestății Sale Regina Elisabeta a II-a“. Acest „pedigree“ regal a fost atestat de inscripțiile existente pe niște medalioane plasate pe spătarele lor. Cumpărate dintr-un magazin de specialitate din Hamburg, cele patru scaune, mai curând niște jilțuri, au ajuns la doi clienți diferiți: două au fost achiziționate de un colecționar bucureștean și alte două de către un cetățean român care locuiește în străinătate: „Un client cu bani, care, să nu te superi, nu ar fi prea încântat să-i dezvăluim numele“.

Nu mai puțin exotică a fost o garnitură compusă din două scaune și o masă din lemn de abanos, sculptate de artiști ai tribului Massai din sudul Africii. O garnitură cu adevărat interesantă: actorul Johnny Depp deține și el una similară. Provenită din Tanzania, garnitura a fost cumpărată din Germania, dar nu a stat prea multă vreme în magazin: acum împodobește casa unui patron de restaurant din Brăila.

Pierzi, câștigi….

O veche vorbă de duh care circulă printre comercianți spune că „dacă nu caști ochii, caști buzunarul!“. Iar Alexandru a trăit asta pe propria piele. În urmă cu circa un an și jumătate, a avut la vânzare un tablou al pictorului elvețian ­Erich Landgrebe (1908-1978). „Sincer vorbind, nu știam mai nimic despre el. L-am cumpărat destul de ieftin din Germania. Probabil că și colegul de acolo era la fel de nepriceput ca și mine, căci mi l-a dat destul de ieftin. Aici, acasă, am considerat că o mie de lei este un preț rezonabil. L-am vândut unui pictor român, evident că numele lui nu contează. Omul mi-a dat banii, și-a luat tabloul, dar la plecare mi-a spus, ușor ironic: «Tinere, data viitoare fii mai atent, căci îți scapă printre degete lucruri cu adevărat valoroase. Obișnuiește-te să cauți și prin cataloagele de specialitate. De acolo ai fi putut afla că prețul acestui tablou se învârte undeva în jurul valorii de zece mii de euro». Am înghițit în sec și ­mi-am zis: ei, asta este, pierzi, câștigi, negustor te numești! Dar l-am ascultat pe omul acela și de atunci încoace am început să verific în diverse cataloage și site-uri de specialitate.“

Urmașii lui „Taica Lazăr“

Cândva, pe la mijlocul anilor ‚50, prin cartierele mărginașe ale Capitalei, încă mai apărea, o dată la câteva zile, un individ care umbla agale și striga cât îl țineau bojocii: „Haaaineeee vechi cumpărăăăăăm!“. Acela era „telalul“ care chiar că oferea câțiva leuți pentru te miri ce haine uzate pe care gospodinele le vindeau în loc să le arunce la gunoi. Bineînțeles că omul cu pricina nu era nici pe departe vreun colecționar excentric: cumpărate la grămadă, țoalele respective ajungeau la „Taica Lazăr“, o prăvălie aflată undeva pe Lipscani. Acolo erau spălate, cârpite cu atenție, călcate, împăturite frumos, după care erau scoase la vânzare. Dar timpurile alea au trecut de mult: „telalii“ nu mai umblă pe străzi, iar despre „Taica Lazăr“ își mai amintesc doar bunicii noștri. După 1990, locul acestor personaje pitorești a fost luat de o mulțime de prăvălii care vând haine „second hand“. Dar hainele vândute în acestea nu mai sunt adunate de la gospodinele autohtone, ci vin direct din străinătate, în baloți de câteva zeci de kilograme fiecare. Hainele sunt „de import“, aduse din Anglia, Olanda, Germania, ba chiar și din Suedia. Majoritatea românilor care frecventează asemenea magazine o fac, în general, pe ascuns, ferindu-se de privirile cunoscuților. Odată intrați într-un astfel de magazin, caută cu răbdare modelele pe care și le doresc și măsurile ce li se potrivesc. Spre deosebire de românul obișnuit, care ar fi în stare să poarte aceleași haine câțiva ani la rând, cei din Vest le schimbă imediat ce constată că „cârpele“ respective nu mai sunt la modă. Iar asta înseamnă, de foarte multe ori, că acelea sunt aproape noi atunci când renunță la ele. Să nu ne facem totuşi cine știe ce complexe de inferioritate: și occidentalii de rând poartă haine cumpărate la mâna a doua. În ceea ce privește marfa din magazinele „second hand“ de pe la noi, este o chestiune de noroc și de răbdare să găsești și lucruri de bună calitate, „de firmă“, cum ne place să ne lăudăm. În general, prețurile sunt rezonabile și, dacă nu ne dorim neapărat să avem chiar ultimele „fițe“ din jurnalele de modă, cu doar câteva sute de lei ne putem „echipa“ suficient de elegant încât să stârnim invidia cunoscuților, cărora, bineînțeles, nu le vom spune și de unde ni le-am cumpărat.

Mirese „reloaded“

La orice nuntă „cu ștaif“, rochia miresei este punctul central asupra căruia se concentrează atenția tuturor. Rochii somptuoase, achiziționate de la case de modă celebre, confecționate din dantelele cele mai fine și garnisite cu perle și tot soiul de pietricele sclipitoare, care costă câteva mii, uneori chiar și zeci de mii de euro, își trăiesc gloria efemeră, care durează doar câteva ore, în cursul unei ceremonii fastuoase, probabil momentul cel mai important din viața însurățeilor.

Dar nunta trece, iar rochia respectivă nu-și mai găsește locul printre lucrurile tânărului cuplu. Astfel că, în unele cazuri, o asemenea rochie superbă este făcută cadou unui cuplu de prieteni care sunt pe punctul de a-și întemeia și ei o familie. Alteori, mai ales în cazurile în care cuplul respectiv se destramă, rochia de mireasă ajunge să fie vândută într-un „second hand“. Patronul unui astfel de magazin care, printre multe altele, vinde și rochii de mireasă ne-a relatat că acestea „merg“ binișor, dar numai în sezonul în care se fac nunțile. Privitor la această marfă ceva mai specială, el ne-a relatat: „Atunci când m-am însurat, nevastă-mea a purtat o rochie superbă, care ne-a costat în jur de 70 de milioane, sumă care acum echivalează cu circa două mii de euro. Astea pe care le am la vânzare costă două milioane de lei vechi. Așadar, două sute de lei noi. Și, după cum vezi, sunt mărci celebre printre creatorii de modă din acest domeniu. În plus, arată foarte bine“. De ce ar purta o mireasă o rochie „second hand“ în cel mai important moment al vieții ei? „Tot ceea ce vezi aici sunt rochii de firmă, frumoase și foarte bine întreținute. Dacă nu te pricepi, nici nu ai de unde să știi că sunt cumpărate «la mâna a doua». Iar pe de altă parte, știi cum se spune: «Dacă o speli, este ca nouă!»“

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.