„Sunt şi coregraf, şi medic, şi manager, şi preot…”

Steaua baletului, Simona Şomăcescu, după absolvirea Liceului de Artă „George Enescu”, coregrafie, a urmat cursurile Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, luându-şi licenţa în arte teatrale-coregrafie. A susţinut teza de doctorat în artele spectacolului coregrafic. Timp de 15 ani a strălucit pe marile scene europene din Elveţia, Austria, Germania, Olanda, Luxemburg, Spania, Grecia, Insulele Canare şi Statele Unite. Este una dintre gloriile baletului, interpretând Giselle şi Odette din „Lacul lebedelor”, Quiteria din „Don Quijotte”, Julieta din „Romeo şi Julieta”, Nikya din „Bayadera”, Isolda din „Tristan şi Isolda”, Katrina din „Îmblânzirea scorpiei”, Clara din „Spărgătorul de nuci”, Medora din „Corsarul”, Mama Asee din „Peer Gynt”, Chloe din „Daphnis şi Chloe”, Primavera din „Carmina Burana”, Anna Karenina din opera cu acelaşi nume. A fost distinsă cu nenumărate premii naţionale şi internaţionale, numele ei figurează în Who’s Who American Biographical Institute, dar şi în cel european. Televiziunea Română i-a dedicat un film de scurtmetraj, „Visul balerinei”. A evoluat în producţii cinematografice, cum ar fi „Coroana de foc”, în regia lui Sergiu Nicolaescu.

Încă de copil ai învăţat să zbori. La numai 16 ani ai fost distinsă cu Diploma de onoare în competiţia internaţională a balerinilor solişti de la Moscova. Care consideri că a fost debutul tău?
Fiecare spectacol al meu a fost un debut. Fiecare este un moment de emoţie absolută, care nu se repetă chiar dacă ai o sută de Anna Karenina. Şi atunci, fiecare este un debut. De un mare folos mi-a fost familia mea. De la ea am învăţat să vreau să mă descopăr pe mine însămi.

Când te-ai hotărât să îmbrăţişezi această profesie?
Nu este o profesie. Este un mod de a exista. O raţiune de a trăi. Şi în acest sens nu pot să identific ziua, data. Aşa cum s-a întâmplat să exist, tot aşa s-a întâmplat să şi dansez.

Ce se întâmplă cu un artist după ce se trage cortina?
Pe scenă este necesar să fii deschis, ca pe masa de operaţie. Oricine ar întinde degetul către tine te poate vătăma, devii vulnerabil. Recuperarea cea mai dificilă a unui dansator nu este atât din punct de vedere fizic, cât din punct de vedere emoţioal. Stai şi te rogi lui Dumnezeu ca atunci când vei cădea pe pământ să nu cazi dintr-odată, ci doar în vârful picioarelor.

Ai început o nouă perioadă, la vârsta de 40 de ani, renunţând la viaţa pe poante, trecând în spatele cortinei, îmbrăţişând profesia de coregraf. După o absenţă ai revenit la Opera Naţională, în calitate de coordonator al Companiei de balet a Operei Române. Cum ai câştigat această poziţie?
Am reuşit să ocup această funcţie printr-un concurs dificil şi iată că se apropie un an de când conduc această companie. În momentul de faţă îmi pun în aplicare propriul proiect, care presupune dezvoltarea unei relaţii concrete, active, între tradiţie şi inovaţie. Am realcătuit repertoriul cu titluri internaţionale de balet clasic, acordând o atenţie specială tinerilor coregrafi. Din această stagiune, studenţii de la UNATC ale căror producţii au fost premiate au posibilitatea să-şi prezinte aceste spectacole în cadrul Studioului de Operă şi Balet, pe care-l gestionez din punct de vedere artistic. Un alt proiect a constat în organizarea, pentru prima dată în România, a unei audiţii pentru acordarea unei burse „Exploring Ballet” la George Kennedy Center din Washington. În acest sens a venit la Bucureşti marea balerină Suzanne Farrell, cea care a fost una dintre muzele celebrului coregraf George Balanchine. Doamnei Farrell, o adeptă a stilului neoclasic Balanchine, i-au plăcut atât de mult copiii încât a acordat trei burse în loc de una: Greta Niţă, Cristian Preda şi Alexandra Bertea.

Ce alte proiecte ai?
Vom avea, în luna aprilie, o „Seară Balanchine”, în cadrul căreia vor putea fi vizionate două balete în premieră europeană, aparţinând vestitului coregraf, „Serenada” şi „Vals fantezie”, în coregrafia semnată de maestrul de balet Paul Joseph Boos. Este un pas către ralierea la standardele internaţionale. Pe 29 aprilie va fi o Gală internaţională a baletului, în regia lui Sergiu Anghel, în care vor evolua starurile de origine română Alina Cojocaru (prim-balerină la Covent Garden), cât şi Dinu Tamaslacaru (prim-solist la Opera din Berlin, situat în box office-ul internaţional, care are premieră în această lună cu „Don Quijotte” la Scala di Milano). Printre invitaţi se vor număra şi tânăra Companie de balet de la Sibiu, cât şi Răzvan Mazilu. Cu mâhnire amintesc că au fost desfiinţate două excepţionale companii de balet, „Orion” (a lui Sergiu Anghel) şi „Contemp” (a Adinei Cezar). Pentru mine este foarte important acest drum iniţiatic al creaţiei coregrafice. Bazându-mă pe faptul că această Companie de balet are o istorie superbă, mi-am dorit ca şi tinerii să-i cunoască pe cei care au adus gloria baletului românesc. Să ne amintim că în anii 70 ea era cotată a patra din lume. De aceea, în fiecare lună, omagiem câte o stea a baletului. În aprilie, de exemplu, va fi aniversată Leni Dacian. Elevii Liceului de Coregrafie, până nu de mult, plăteau chirie pentru a putea repeta într-un studio în cadrul Operei. În calitate de coordonator am reuşit să anulez această dispoziţie şi să semnez un contract cu Liceul „Floria Capsali”, prin care evoluţia lor este echivalată cu practica de specialitate. Contactul cu scena Operei este cel mai bun antrenament. Un alt proiect, care îşi propune să pună la dispoziţia creatorilor care concură la realizarea unui spectacol cursuri de înaltă specializare, se va derula împreună cu Accademia Teatro alla Scala. Mai sunt implicaţi dirijorul Tiberiu Soare şi regizoarea Anda Tăbăcaru-Hogea.

Nu aş vrea să nu-mi aminteşti şi de ultima ta premieră de pe scena Operei Române cu „Hänsel şi Gretel” de Engelbert Humperdinck.
Este un balet cu copii, pentru copii, în lumea feerică a Fraţilor Grimm, alături de regizoarea Anda Tăbăcaru-Hogea şi de scenografa Adriana Urmuzescu. Mă bucur că la fiecare reprezentaţie spectacolul este sold out.

Încotro baletul? Poate către o deschidere mentală spre un loc în care nu există ziduri, scheme, bariere…, dar desigur locul unde nu se pierde identitatea, ci se îmbogăţeşte?
În momentul de faţă, baletul a evoluat de la dansul clasic la cel neoclasic. Mă refer la „Giselle”, „Lacul lebedelor”, „Don Quijotte”, create în secolul al XIX-lea, în care scopul final era limbajul coregrafic, desenul mişcării. Decorurile erau un artificiu pentru a încadra jocul acţiunii, luminile, pentru a-l susţine. Acum dansul a devenit un spectacol extrem de complex, în cadrul lui interferându-se elemente de regie, de dramaturgie, de scenografie, de costum, de lumină. Lumina, muzica, scenografia sau chiar liniştea pot constitui în spectacolul de balet un personaj.

Crezi că azi mai sunt creatori de şcoală, aşa cum au fost Petipa, Fokin, Diaghilev, Balanchine ori, mai recent, Lucinda Childs?
Astăzi, din ce în ce mai mult, limbajul dansului modern a intrat în pregătirea dansului clasic, ceea ce a modificat chiar modalitatea de realizare. Desigur, baletele compuse într-un limbaj de dans clasic, gen anii 1800, apar într-o altă formulă. Coregrafii fie păstrează libretul clasic şi vin cu un limbaj modern, cum este suedezul Mats Ek, fie se rezumă la neoclasic, cum este Kenneth McMillan, care, în baletele „Mayerling”şi „Manon Lescaut” de la Covent Garden, realizează această interferenţă a dansului modern cu dansul clasic, ce duce la descoperirea unei expresii corporale de o estetică extraordinară. Dansul clasic academic te obliga la un schematism, pe când dansul modern vine şi eliberează spiritul dansatorului de acest schematism. Şi urcăm o treaptă către artistul creator. Dansatorul interpret nu mai este un simplu executant, ci devine un creator. Sigur că toţi marii coregrafi, cum ar fi William Forsythe, Jiri Kylian ori John Neumeier, au creat şcoli. Valabilitatea unui pedagog se verifică în momentul în care ucenicii lui îl depăşesc.

Deşi ştiu că orice artist iubeşte ca pe propriii copii toate rolurile pe care le-a făcut, te-aş întreba totuşi care ţi-a fost cel mai drag.
Se spune că un balerin iubeşte rolul pe care n-a reuşit să-l facă. Am visat întotdeauna să pot juca în „Manon Lescaut”, un spectacol realizat de Kenneth McMillan, pe care l-am văzut şi de care m-am îndrăgostit la vârsta de 14 ani.

Ca balerină în plină glorie, având veneraţia publicului, ai avut posibilitatea să rămâi şi să te realizezi în străinătate şi totuşi nu ai făcut-o. Nu regreţi?
Din contră. Deşi nu pot să zic că-mi este uşor, faptul că pot face ceva pentru viitorii balerini, că unii vin cu lacrimi în ochi să-mi mulţumească, că le pot da o şansă deschizându-le drumul în carieră, e o satisfacţia e mai mare decât cea obţinută prin succesul propriu.

Cum ţi se pare statutul de vedetă, în accepţiunea de azi?
Ceea ce mă deranjează este faptul că în presa de astăzi apar tot felul de ştiri senzaţionale despre viaţa „vedetelor”. Este ca o ştampilă care ţi se pune pe frunte. Aici intervine inteligenţa unui om care are o viaţă publică de a şti să se vândă, deci să accepte această ştampilă de vedetă, dar să-şi păstreze un mister, o oarecare distanţă faţă de ceilalţi.

Există o mare diferenţă între balerinele de operă şi cele de revistă, de bar. Unde intervine comercialul?
Eu respect munca tuturor artiştilor. Diferenţa trebuie făcută atunci când mass-media foloseşte acelaşi termen de balerină pentru o dansatoare de sexy-bar şi pentru o balerină de la operă. O balerină de operă poartă în spate o educaţie, atât spirituală, cât şi fizică, şi o viaţă cu totul specială, cantonată în nişte rigori care îi dau dreptul la un loc respectabil în societate.

Cum decurge o zi din viaţa ta?
O zi din viaţa mea durează 25 de ore din 24. Daţi-mi voie ca o zi din viaţa mea din afara scenei să-mi aparţină numai mie.

Eşti o femeie foarte frumoasă. Totuşi, mai ai timp de viaţa ta?
Nu. Lucrez de la 7 dimineaţa până la 11.30-12.00 noaptea. Casa mea este în Operă. Pentru balerini sunt şi mamă, şi doctor, şi manager, şi preot…

Ce înseamnă trecerea de la evoluţia pe scenă la calitatea de coregraf?
Trebuie să fac o mărturisire: sunt extrem de mândră de a fi un produs autentic al şcolii coregrafice româneşti. Şi afirm acest lucru pentru a confirma încă o dată bogata tradiţie şi valoare ale acestei şcoli, tradiţie confirmată de-a lungul anilor atât prin dansatori de excepţie, care au evoluat pe scenele din România şi din străinătate, dar şi prin creatori, coregrafi, care şi-au prezentat lucrările, creaţiile aici sau pe alte meridiane. Cred că dacă cineva ar dori să fotografieze parcursul destinului meu artistic ar ajunge la concluzia că evoluţia mea este cât se poate de firească. Am debutat în calitate de coregraf compunând două lucrări. Prima se cheamă „Cuvântul nerostit” şi am interpretat-o pe muzica Mariei Tănase. Cea de-a doua se intitulează „O zi prea caldă. Long Long Journey”, după numele piesei interpretate de Louis Armstrong, compusă într-o cheie de umor.

Cum interpretaţi noţiunea de teatru-dans?
Îmi pare foarte rău că încă nu s-a elucidat, la nivel profesional, cu adevărat, ce înseamnă teatru-dans. Există o mare diferenţă între teatru cu dans, care înseamnă că se rostuieşte textul şi în acelaşi timp se şi dansează, fie de către actori, fie de către altcineva, şi teatru-dans. Ce înseamnă această liniuţă? Înseamnă că avem un spectacol care, ca limbaj, la nivelul trupului, al reprezentării, al desenului, este coregrafic, dar felul în care este conceput ţine de spectacolul tipic dramatic, teatral. Pentru fiecare gen de spectacol există o „reţetă” diferită. Într-un fel se construieşte un spectacol de teatru şi în cu totul alt fel un spectacol liric. Teatru-dans înseamnă combinarea acestor două reţete. Cea care a ajuns la cristalizarea acestui concept prin creaţiile sale era reputata Pina Bausch.

Puţină lume ştie ce înseamnă munca dincolo de scenă.
Lucrul unui artist se înscrie în religiozitatea în care un călugăr îşi desfăşoară zilnic rugăciunile. Cam acolo mă situez şi eu. Am spus întotdeauna că atunci când creatorul creează în laboratorul său, împărtăşeşte o taină cu Dumnezeu şi e bine să o lăsăm între ei doi. Publicul simte. Emoţia nu se poate truca. Reuşita noastră constă în puterea de a o lua de la capăt în fiecare zi.

Ce te face fericită?
Am crezut, până nu de mult, că fericirea o ai numai pe scenă. E ca un flash de câteva fracţiuni de secundă şi acţionează ca un drog. Întotdeauna pe scenă m-am simţit minunat. Acolo exişti doar dacă ai curajul de a fi sincer. O carieră se construieşte în funcţie de oamenii importanţi pe care îi întâlneşti în viaţă.

Când te-ai simţit „regina scenei”?
Momentul deosebit este înaintea începerii spectacolului. Ceea ce simţi atunci când mai sunt câteva minute până la ridicarea cortinei. În final, când se aplaudă, îmi vine să spun: „Linişte”. Este nemaipomenit să aduci spectatorul alături de tine, să-l faci să simtă, să iubească, să plângă alături de tine…, iar în final ai impresia că ai visat şi cineva a intrat în cameră şi ţi-a aprins lumina.

Cum te-ai desprins de mirajul scenei?
Şi azi, ca şi ieri, simt că fac infarct. Emoţiile sunt de o mie de ori mai mari decât atunci când evoluam eu. Este o emoţie extraordinară atunci când eşti în fundul sălii şi îi vezi pe aceşti copii dansând.

La ce visezi?
Trăiesc din plin sentimentul devorării actului creator. Aceasta înseamnă o muncă specială de căutare. Mergi pe un drum în care ai sentimentul că ai zărit lumină, te bucuri, dar la un moment dat te poţi rătăci şi nu mai eşti foarte sigur dacă totul se poate lumina dintr-odată. Este un amalgam de trăiri interioare care-şi găseşte finalitatea în creaţie. Visez să-i pot aduce aici pe marii creatori Jiri Kylian şi pe William Forsythe.

Deci, ce este dansul?
Dansul înseamnă dragoste, energie magică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.