Dintre toate problemele existente atât la nivel intern, cât și extern, deputatul PNL Alexandru Muraru, unul dintre principalii fideli ai lui Klaus Iohannis, a ales-o pe cea mai „importantă”.
Muraru se întreabă, Muraru răspunde într-un articol de opinie publicat de digi24.ro: Ce câștigă România dacă președintele Iohannis ar ajunge șeful NATO?.
O fantasmagorie politică pusă în dezbatere, cu argumente subțiri.
Redăm câteva fragmente:
Nu mai este un secret pentru nimeni că numele președintelui Klaus Iohannis este luat în discuție la modul cel mai serios și la nivelurile cele mai înalte, de la Washington și Bruxelles, pentru a prelua funcția de secretar general al NATO după încheierea mandatului de către Jens Stoltenberg (30 septembrie 2023). În sine, o astfel de discuție despre nominalizare este rezultatul unei activități pro-occidentale constante, o seriozitate apreciabilă privind valorile democratice și politicile de securitate manifestate de președintele României, de ținuta înaltă cu care Klaus Iohannis a obișnuit cancelariile occidentale în decursul timpului.
Parcursul său profesional – profesor, șef al învățământului local, apoi primar al unui oraș pe care l-a schimbat la față pentru totdeauna reoccidentalizându-l, de șef de partid, de candidat la președinție – a conturat câteva constante. De la începuturile sale politice, europenismul imanent (primar al primului oraș ales capitală culturală a Europei înainte ca țara să fi fost membră a UE; deschizător de drumuri în modernizarea administrației și un model frust fără scandaluri de corupție, răfuieli locale sau apucături de baron) l-a plasat în răspăr cu tentațiile elitelor locale ale anilor 2000. Fără derapaje sau excese, cu o alură de politician din statele nordice, sobru, convingător prin stilul de excesivă precauție, poliglot, direct, limbajul lipsit de elan confesiv, și tipare (din care punctualitatea aproape maniacală), a fixat în politica locală standarde de politică externă doar mimate uneori pe scena politică locală. S-a ferit mereu de găști, s-a distanțat de figuri excentrice sau conflictuale, nu are pe nimeni în spate care să-l fi introdus în politică, inventat sau dirijat. A fost de la început un solitar convingător. În congruență cu spiritul alonjei din politica externă a statelor din vechiul Occident, alegerea sa ca politician local – cu scoruri uluitoare încă de la primul mandat – și apoi ca președinte care și-a surclasat candidatul cu aproape un milion de voturi în 2014 și apoi – cu toate neîmplinirile unui mandat obsedant – cu și mai multe voturi în 2019 au arătat un adevăr greu de contestat: întâlnirea între un politician de largă respirație cu o noile generații de români aflați la început de mileniu în timpul nou european. (…)
O eventuală numire a președintelui Klaus Iohannis în funcția de secretar general al NATO ar duce România la un nou nivel și ar însemna profilarea țării noastre ca actor regional de importanță semnificativă în Europa. În mod cert, dacă această nominalizare s-ar materializa, România ar ajunge să contrabalanseze avântul și dinamismul diplomatic al Poloniei și ar avea un statut mult mai robust în politica internațională, un clar câștig de vizibilitate și prestanță, un surplus de încredere cu care oficialitățile și cetățenii români vor fi investiți.
Totodată, în perspectiva unui război care se prelungește în Ucraina și a aroganței înalt agresive a diplomației ruse, flancul estic al alianței devine punct strategic nu doar prin înarmare, nu doar ca spațiu și infrastructură de sprijin pentru poporul ucrainean, dar mai ales prin leadershipul secretarului general NATO. Mai exact, România ar deveni cu adevărat un furnizor de leadership global pentru că vizibilitatea și importanța covârșitoare la nivel mondial a secretarului general al alianței sunt subînțelese. Mai mult, această relație transatlantică, care a împlinit în această lună un sfert de veac, ar genera cel mai important element de leadership politic și instituțional, născut din interiorizarea unor valori care ar fi o excelentă probă de putere a exemplului personal pentru clasa politică europeană, regională și autohtonă.
Fără să ne ascundem după cuvinte și păstrând simțul realităților putem spune direct că România ar avea șansa unui român în cea mai importantă funcție deținută vreodată la nivel internațional, o funcție deopotrivă de anvergură diplomatică și de asigurare administrativă a coeziunii și securității militare.
Nu în ultimul rând, odată cu desemnarea lui Klaus Iohannis ca secretar general al NATO, întregul ansamblu democratic românesc, politica internă, partidele politice și evoluțiile interne vor beneficia de un interes crescut din partea tuturor administrațiilor și cancelariilor lumii. România ar deveni un punct de referință pentru liderii politici mondiali, precum și pentru sumedenie de redacții și de jurnaliști. Iar dacă acest lucru se va întâmpla, România va deveni prin extensie și o destinație sigură, apreciabilă și confirmată by default, de potențiali investitori, parteneri militari etc.
Prin principiul aripilor fluturilor care stârnesc furtuni, ar fi puține șanse ca un „accident” politic antidemocratic să mai aibă loc la București cât timp Klaus Iohannis ar fi în fruntea administrației NATO, prestigiul și vizibilitatea mondială ar inhiba orice pornire populistă sau autoritară.
România ar avea de câștigat această paletă întreagă de avantaje vizibile alături de nenumărate beneficii pe care le aduce unui stat o funcție de o asemenea anvergură. Este o perspectivă foarte, foarte bună și avem motive solide să fim optimiști. Susținerea de care se bucură la Washington și Bruxelles sunt deja de natură să creeze în aceste luni un avantaj apreciabil în competiția care a început deja.
În fine, cred că mândria noastră națională ar primi o confirmare că nu suntem mai prejos decât alte națiuni. Că putem face performanță pe funcții înalte, că suntem capabili să îndeplinim roluri grele dacă suntem investiți cu încredere și tratați de la egal la egal. Că alegerea sa în două rânduri pentru poziția de șef al statului a fost un moment de confirmare a sa și în definitiv a capacităților noastre de a decide indiferent de etnie, religie, regiune. Că nicio propagandă nu poate înfrânge dorința unei națiuni de a fi reprezentată demn și onest. Personal, m-am bucurat când Mircea Geoană a ajuns secretar general al NATO, când Laura Kovesi a ajuns procuror șef european, când poziții de răspundere din interiorul UE sau a altor organizații internaționale au fost obținute de români. Și așa cred că vor aprecia și majoritatea românilor momentul. Iar acest lucru ar fi valabil și pentru poziția de președinte al Consiliului European. Și în definitiv, pentru generația mea, a celor care au petrecut foarte puțini ani sub comunism sau s-au născut în democrație, preluarea de către un român a șefiei NATO va fi un argument puternic pentru mulți ani că politica românească are șanse să servească profund binele națiunii și pe cel al altor națiuni.
Va fi mare bucurie in Rusia. Leneș de cea mai înalta clasa, va conduce NATO in așa fel, încât să nu-l oblige le niscai efort, spre marea satisfacție a lui Putin. Basca, poate si Romania va câștiga ceva, din aplicarea melcata a programului de înarmare. Dar marele câștig va fi ca avem un mâncător de bani publici, si nu puțin, nu mă refer la leafă ci la tot felul de nazuri, mofturi, pretenții de confort pe care le-a manifest de-a lungul vremii. Aceste vor fi transferate spre cheltuieli NATO, un motiv in plus de satisfacție pentru Putin, banii folosiți printru confortul Puturoșeniei sale, nu vor mai fi cheltuiți pentru cine știe ce armament sofisticat. Poate si lumea, in general va câștiga ceva, prin diminuarea agresivității acestui instrument de dominare a lumii, in concordanta cu schimbarea direcției omenirii, de la globalizare la o lume multipolară. Marele dezavantaj ar fi ca prin numire scapă hoțește de răspundere pentru marile tunuri date romanilor,, si aci nu mă gândesc numai la nenumăratele case, ci si la furtul averii romanilor, prin Forumul German, sau marile contracte oneroase pentru amanetul SH, la preț de calitate prima. Favorizarea firmelor străine, mai ales bănci si petrol/gaze, si cate alte acareturi.