Tavi Iepan, liderul supergrupului cu care se întoarce Kempes pe scenele românești, REZIDENT EX, se destăinuie

Tavi Iepan vorbește despre noul său proiect muzical, supergrupul Rezident Ex, care înseamnă întoarcerea lui Kempes pe scenele românești și stârnește un interes atât de mare. Despre Cargo. Și despre România, pe care o poartă în suflet și în felul de a fi.

Alături de Tavi Iepan, în componența supergrupul REZIDENT EX se regăsesc: Ovidiu Ioncu – Kempes (voce, Brisbane, Australia), Adrian Popescu (chitară, inginer de sunet, absolvent S.A.E., Paris, Franța), Christian Podratzky (bass, Berlin, Germania), Florin Cvasa (percuție, Timișoara, România), Matthias Lange (chitară, Hamburg, Germania).

Pe primul album Rezident Ex vom imprima doar piesele compuse de mine în perioada Cargo, dreptul ăsta ne aparține, iar pe albumele următoare vor fi piese noi, la care lucrează toți din band. Am un sfat pentru cei mai „pătimași” comentatori ai acestei situații: bucurați-vă de muzică, fraților, pentru că asta este important. Nu există nicio lege care să-ți interzică să-ți placă și Rezident EX și Cargo. Am pățit-o și eu, când s-au întâmplat rupturi în Phoenix. Când este vorba de oameni pe care-i admir și de care sunt legat sentimental nu pot, nu vreau și nici nu trebuie să mă hotărăsc pentru o parte sau alta, ascult cu interes de fiecare dată când apare ceva de la ei, pentru că, vor sau nu, au un filon comun la care eu vibrez. Poate că așa este și la noi. Nu pot și nici nu vreau să șterg ce este Cargo în mine, deși multe lucruri s-au schimbat, sau le văd eu altfel. Cel mai simplu pentru mine, acum, este să dau trei nume de trupe care vin din același filon și „trăiesc” foarte bine separat: Deep Purple, Rainbow, WhiteSnake.

Știu că se practică, din păcate, dar pe termen lung nu aduce nimic bun. Ne confruntăm cu asta în peisajul muzicii românești de mult timp. Este singura categorie profesională care nu are un sindicat sau o asociație prin care să-și apere drepturile și să-și protejeze membrii și asta spune mult. S-a pierdut mult timp până acum și a lipsit o strategie comună, care ar fi folosit tuturor. S-au promovat mult prea puține formații noi, vorbesc de rock, lucru care pe unii îi avantajează pe termen mediu, dar lipsind o bază largă, piramida este modestă și toți au de suferit. Eu am un mare respect față de toți cei care se urcă pe o scenă și cântă din suflet. În ciuda aparențelor, cred că este destul loc pentru fiecare. Cu cât sunt mai multe trupe, cu atât mai mult va crește nivelul muzical și numărul celor care consumă acest gen. Mă bucur că tinerii din România de azi au șansa să ajungă la echipament mult mai ușor decât noi. Eu, după ce am lucrat doi ani, am riscat închisoarea încercând să schimb valută pentru a-mi cumpăra o stație și o chitară, și asta pentru că vroiam să cânt, nu altceva. Nu doresc nimănui să treacă prin asta. Pe lângă echipament, avem nevoie pentru talentele de azi, și nu sunt puține, de o „climă” optimă pentru cei care creează, studiază, interpretează. Marile nume internaționale și firmele din branșă se ocupă de „produsele” lor, vin și pleacă, nu au interesul, și este normal așa, să se ocupe de noi și de talentele noastre. Asta trebuie să facem noi, și trupele consacrate pot ajuta, transmițând din generație în generație un spirit de ajutor și respect față de cei care fac muzică.

Mă întorc de fiecare dată acasă cu drag și cu speranța că celor de aici le merge mai bine. Sper că nu mai trebuie să plece nimeni și că cei care sunt talentați în România au șansa să și trăiască de pe urma muncii și talentului lor. Glumesc cu prietenii mei nemți și le spun că eu am fost „deportat disciplinar” de comuniști și aștept să se suspende pedeapsa. Dacă aș mai fi fost în țară după 89, probabil că aș fi avut o traiectorie comparabilă cu cea a colegilor mei de la Cargo, deși, din câte știu, mulți dintre ei au emigrat chiar și după revoluție, și totul a  culminat cu plecarea lui Kempes. Dar, dacă tot am ajuns în acest punct, vreau să precizez ceva: nimeni nu pleacă din țara lui pentru că-i merge bine. Puțini știu, dacă nu au trecut prin treaba asta, ce înseamnă să te rupi de familie, de prieteni, de oraș, de limba pe care o cunoști, în care visezi și compui. Și, dacă, totuși, ajungi să o faci, puțini știu ce durere și regret înseamnă acest lucru. Eu am regretat chiar înainte de a pleca. Am compus piesa „Iarna” în starea de care povestesc acum. Eram la clubul Tehnolemn, unde aveam sala de repetiții, era întuneric și am ieșit din sală ca să mă pot concentra la text. În curte erau câteva trepte de lemn care duceau la pod și un bec cu abajur. Am început să scriu, iar textul a curs de parcă era de mult gata și aștepta să fie pus pe hârtie. Mai lipsea doar refrenul și atunci a început să ningă: „Din ceruri azi un semn să ne dea”/ Pentru că ninge”. A fost ultima piesă pe care am compus-o pentru Cargo și a fost prima piesă compusă de mine pe care am auzit-o la radio. Am imprimat-o în decembrie 89, în studioul lui Erlend Krauser, cu Dixi Krauser la voce, și a fost difuzată de Radu Teodoru la Europa Liberă.

Eu am plecat din România doar fizic. Formarea mea ca persoană și o parte importantă din viața mea a fost aici. Familia mea și o parte din prieteni se află aici. Am luat România cu mine, în suflet și în felul de a fi.  Aveam 28 de ani când am plecat, nu mai eram „în formare” ca să pot prelua stilul și mentalitatea locului unde am emigrat. Până în 89, tot ce conta pentru mine era „închis” acolo, iar eu eram „închis” în afară. Comunicarea dintre mine, familie și prietenii din țară a fost întotdeauna foarte strânsă. Prin ei am avut o legătură aproape continuă cu ce se întâmplă, de parcă nici n-aș fi plecat.