Trei sisteme de management „concurează” în prezent în marile organizații, inclusiv cele publice:
(i) liderul, cel care este nu numai proprietarul ideii inițiale și al tuturor patentelor care le protejează, ci și cel care își asumă riscul afacerii, fiind remunerat doar din sporul de valoare al acțiunilor (capitalizare bursieră) și din dividende; liderul este un fel de regină a stupului, inspirațional, dar și autoritar, eficient, dar și cinic și nemilos în raport de piața și de salariați, ori fața de altfel de stakeholderi; este, dacă vreți, un fel de fuhrer al corporației, fără accente naziste;
(ii) managerul profesionist, creat în universitațile de tip american, private și elitiste, care nu are nicio idee și nu își asuma niciun risc personal, dar este foarte scump (mai ales când este demis) întrucat este dintr-un club, dintr-o lume miniaturală, în care toți membrii se cunosc între ei, fiind interșanjabili; riscurile afacerii sunt asumate în numele corporației și pe seama stakeholders-ilor acesteia, inclusiv clienții, care sunt determinați să suporte toate pierderile, inclusiv cele rezultate din amenzi și alte pedepse penale sau din faliment, cu titlu de cost al produselor livrate de corporație; chit că nu cunoașteți asta, dobânzile și comisioanele bancare pe care le plătiți cu religiozitate conțin părți infinitezimale din aceste pierderi, inclusiv amenzile penale pentru practici înșelătoare, spălare de bani, evaziune fiscală și finanțarea regimurilor dictatoriale și militariste; managerul de acest tip, rareori, răspunde cu averea proprie pentru astfel de pagube;
(iii) managerul de tip franco-german, PDG (president directeur general), care provine din tehnostructura internă a societații, fiind educat și determinat să evite pierderile și să stea la distanță de riscuri; de aceea, profitabilitatea societăților pe care le gestionează este minoră și, chiar acolo unde există, este aluvionară, fiind dată de brandul și importanța socială sau geopolitică a societății, și nu de plusvaloarea mare adusă comunității; de altfel, acest gen de management insistă pe bonusurile financiare ale angajaților și pe bonusurile politice acordate membrilor în consiliile de administrație și de supraveghere, fiind frecvente situațiile în care societatea sau grupul din care face parte funcționeaza pe pierdere (reală sau coafată, prin optimizare fiscală).
Evident, în enumerarea de mai sus, nu implic managementul întreprinderilor mici și mijlocii (IMM),întrucât acesta este asigurat de proprietar, împreuna cu apropiații sau chiar cu familia sa. Riscul afacerii nu numai ca este direct asumat de manager, dar este și răspândit la rude, prieteni, cunoștințe, care constituie o sumedenie de garanții în favoarea creditorilor, mai ales a celor financiari, ceea ce face ca aceste IMM-uri să fie nu numai vulnerabile la crize, ci și „clienți” predilecți ai procedurilor de insolvență sau de executare silita.
Până anul trecut, înclinam și eu, ca și mulți dintre criticii sistemului de management de tip franco-german (care este capitalist in exacta masura in care sunt eu catolic), sa acord merite sistemului liderului, pentru două motive principale: liderul își asumă riscurile, iar salariații pot găsi o motivație inspiraționala în a crea plusvaloare și a se îmbogăți, determinând împreună îmbogățirea tuturor celorlalți (după modelul „mâinii invizibile” a lui Adam Smith).
Dar, vara trecută, Elon Musk, aflat sub influența unei țigări de marijuana (care, în mod aberant, este legală în California), a scris pe Twitter că delistează Tesla, întrucât a găsit niște fonduri chineze care să răscumpere acțiunile în vederea delistării. Cu acest episod, Tesla a pierdut, în câteva zile, 15% din capitalizarea bursieră, motiv pentru care SEC (Autoritatea de supraveghere a pieței de capital americane) a dispus demiterea lui Musk din poziția de CEO al Tesla, o companie care există și (nu) face profit doar datorită (din cauza) lui Musk …În toamna anului trecut, au venit la rând problemele Facebook, de scurgere a unor informații cu caracter personal relative la utilizatorii paginii de socializare (vă amintiți, desigur, de scandalul Cambridge Analytica), probleme care au fost agravate de chestiuni personale ale liderului. Prestația sa în Congresul american și, mai ales, în Parlamentul European, unde a fost audiat, a fost execrabilă, ducând la mari pierderi din capitalizarea bursieră a Facebook.
Iar acum vine la rând divorțul lui Jeff Bezos. Nu doar că averea tipului pleșuv care a creat giga-retailerul Amazon s-a înjumătățit (de la 140 mld. dolari la 70 de mld. dolari, ceea ce nu înseamna nimic în plan personal), dar structura internă, acționarială și de decizie, a ultra-companiei americane, va suferi dramatice schimbări. În mod evident, în suma de 70 de mld. de dolari oferită la partaj intră și pachete mari de acțiuni, care vor conta în procesul decizional. Liderul Amazon nu va mai putea face chiar orice, de-acum încolo. Când asta i s-a întamplat lui Steve Jobs, Apple a intrat într-un con de umbră mai mult de 20 de ani (salvarea venind de la ipod și iphone, produse cu care Jobs s-a împăunat la revenirea în funcția de CEO). Este clar, și în cazul lui Bezos, va fi prăpăd pe piață, lucru determinat exclusiv de problemele sale personale.
Având în vedere aceste contra-exemple, mi-am schimbat opinia referitoare la eficiența și onestitatea managementului care pune în centru un lider și mi-am pus niște întrebări.
Cea mai delicată problema a acestui tip de management este aceea că liderii prividențiali și inspiraționali sunt (încă) oameni și, deci, pot avea probleme personale. Iar acestea, deși nu ar trebui să părăsească domiciliul liderului, sunt de natură a afecta întreaga corporație și chiar întreaga piață.
În final, trebuie spus că, până mai ieri, nu percepusem realitatea acestui tip de management în cazul unor instituții publice – vedetă de la noi. Avem câteva instituții de o importanță covarșitoare în societate și politică, pentru care s-au inventat lideri eterni, lipiți de instituție ca marca de scrisoare. Se crede, îndeobște, că plecarea (în sfârșit) la pensie a lui Isărescu va destabiliza BNR, motiv pentru care se știe deja că respectivul va mai primi un mandat, ca să nu vină vreun terț să strice bunătate de politică monetară și de stabilitate bancară construită de liderul sau faraonic în ultimii 29 de ani (deși în ultimii 14 ani, „liderul” a ratat de 12 ori ținta de inflație, iar anii 1996-2002 au fost plini de falimente bancare pe față, în timp ce anii 2014-2018 au fost plini de falimente bancare ascunse sub masca unor preluări sau fuziuni de bănci falite de catre/cu banci „sănătoase”). Exact la fel s-a crezut (și înca se mai crede) ca, fără dna Kovesi („Slujirea”) la DNA, nu există DNA și, implicit, nu există stat de drept și nu prea exista justiție, în genere, pe meleagurile mioritice.
Restul exemplelor le puteți da singuri, în eventualele comentarii.
Sunt și combinații de sisteme arătate mai sus, de pildă preluarea direct sau prin interpuși de către o familie a unei societăți „privatizate” în 1995 în dauna acționarilor minoritari și, de multe ori, a statului (prin fostele fpp), societăți care nu acordă dividende și în realitate ay expropriat atât fpp cât și micii acționari. Abuz de încredere în formă continuată. Evident că pna/dna ori diicot n-au nimic de comentat.