„Toate lucrurile pe care nu le aveam le înlocuiam cu imaginația”

A visat, de multe ori, cu ochii deschiși, la o casă cu pereții drepți. A visat, de mii de ori, să aibă propria cameră, acolo unde să poată să-și imagineze în voie tot ceea ce, de altfel, îi era interzis. Adunând alături de mama ei sticle goale ca să facă focul, își imagina coregrafii pentru trupe de dans și fredona cântece numai de ea știute. Visa la o baie fierbinte și să se uite la desene animate, atunci când în casa mică din chirpici, undeva prin cartierul Dristor, ar avea curent. A tânjit și a tăcut când la școală au venit cei cu înscrierile pentru cursurile de actorie.  Era ca o prăjitură pe care o avea în fața ochilor, dar nu putea s-o mănânce. Își dorea enorm, dar știa că nu are niciun ban pentru așa ceva.

Au urmat apoi vremuri grele. Tatăl a murit, mama ei a fost închisă, iar Alina Șerban, interlocutoarea noastră de astăzi, a ajuns într-un centru de plasament social. Viața pare să-i fi plătit, în bine, fiecare clipă de suferință. Din lumea în care casa cu pereții drepți devenise un lux, de la copilul care pleca în toiul gerului să cumpere o pâine de la magazinul din colț, dar mai mereu îi lipseau 50 de bani, de la încercarea disperată de a ascunde colegilor de liceu originea ei romă, Alina Șerban a reușit să-și schimbe cursul vieții.

A absolvit UNATC. Cu ajutorul unor oameni care au crezut în potenţialul şi în talentul ei, printre care și Ambasadorul Franţei- a văzut-o într-un spectacol la Bucureşti- şi susţinerea unor fundaţii, Alina ajuns cu o bursă la New York, unde a făcut un master și apoi a terminat  „The Royal Academy of Dramatic Art” (RADA), la Londra.  A fost studenta română a anului 2012 în Marea Britanie. A scris mai multe piese de teatru și anul acesta a ajuns pe covorul de la Cannes, cu pelicula  „Singură la nunta mea/ „Seule à mon mariage”, coproducţie Belgia-România, în care Alina Șerban interpretează primul ei rol principal.  În „Marea Rușine”, piesa scrisă şi regizată de ea, Alina  își zugrăvește practic propria viață. Cu tristeți. Angoase. Vise. Disperare. Oameni dragi și o luptă continuă de a-și depăși mereu condiția… În plus, este prima regizoare romă care a intrat într-un program de teatru de stat, mai exact Teatrul Excelsior, cu piesa  „Marea ruşine”, piesa care s-a jucat duminică.

 

Cotidianul: Alina, povestea ta de viață, traseul tău în viață este unul fascinant. Așa că, aș începe cu o întrebare care să ne poarte cumva în căutarea timpului pierdut… Cum era copilul Alina?

Alina Șerban: Așa la o vârstă foarte fragedă, cam pe la  doi ani, mi-a spus mama că eram foarte îndrăgostită de ritm, de muzică și că săream din brațele ei și că, apropo de cozile lungi de pe vremea lui Ceaușescu, mă duceam acolo de unde se auzea muzică și… dansam. Și copilul Alina, apoi adolescenta și adultul are această dragoste față de dans. Îmi doream foarte tare să dau la coregrafie. Simțeam că eu asta vreau să fac, că asta mă pasionează.

 

Ai spus că fratele tau este mai mare cu zece ani decât tine. Te-ai simțit protejată?

Simțeam sentimentul acesta în primul rând vis-a-vis de mama mea. Că știam că orice s-ar întâmpla, mama e acolo. Știam că ei pot să-i spun, nu știu, uite de exemplu nu am avut foarte multe frici pe care le vedeam la alți copii de genul: „vai am pierdut ceva, mama o să-mi facă…”. Nu, eu știam că pot să-i spun mamei: „uite am pierdut asta” și ea spune: „tu ești bine, tu ai pățit ceva? Nu, lasă-le”. Știam că nu mi-e frică: „vai, am note proaste ce o să-mi facă mama după ședință?”. Nu, mama venea la ședință și spunea: „nu, e copil, trebuie să o înțelegem”. Eu mă simțeam foarte prost când știam că vine capacitatea și nu am învățat îndeajuns, mai leneveam și pierdeam timpul și eu o vedeam pe ea că vine de la, eu știu, al cincilea loc de muncă și eu să-i spun: „nu am învățat astăzi”. Spunea: „Bine mămică, ești copil”. Vinovăție până la Dumnezeu. Și asta, apropo de sentimentul acela de protecție, ăsta l-am avut: „păi nu se poate, cum, o sun pe mama!”.

 

Școala vieții bate multe doctorate, e clar!

 

Ai o legătură specială cu mama ta?

Da, da. Este, este omul care a influențat cel mai mult viața mea și este cel mai puternic om pe care îl cunosc și cel mai important om din viața mea. Fără doar și poate. Și un om care mi-a influențat, desigur, traiectoria atât ca om, dar și ca artist. Poveștile mele sunt despre femei. Vorbesc despre feminism în felul acesta. Feminismul mamei mele, nu cel descris în definiții complicate ale feminismului. Nu, eu mă refer la ce spune mama. La cum descrie ea că este viața și m-am ghidat după ce a spus ea. Școala vieții bate multe doctorate, e clar. Și sper cândva să pot să-i dedic un lungmetraj pe care vreau să-l regizez.

 

În piesele în care ai jucat și pe care le-ai scris, vorbim aici în special de piesa „Marea ruşine”, zugrăvești practic lumea ta. O lume cu bune și rele, cu împliniri și neîmpliniri, cu angoase, cu tristeți… La ce visai atunci? Simțeai povara discriminării, a sărăciei în interior?

Da, am avut foarte multe angoase și rușini și așa mai departe. Încă le mai regurgitez, încă lucrez cu mine ca și noi toți. Dar, un lucru care mă ajuta era imaginația, adică atunci când stăteam cu mama la tramvai, să mergem acolo unde făcea ea curat, acolo sus, la un bloc, era o cadă unde puteam să fac și eu o baie. Și mă lua în fiecare sâmbătă și-mi era frig și nu avem niciun chef să merg, dar eu stăteam și îmi imaginam, așteptând tramvaiul, mă uitam la magazine și făceam povești cu magazinele acelea. Apoi, toate lucrurile pe care nu le aveam le înlocuiam cu imaginația. Nu am role? Sigur că am role în imaginația mea. Nemințind pe alți oameni, doar jucându-mă cu imaginația. Și desenele animate m-au ajutat foarte mult, trăiască cablul când a apărut! Și când am avut curent și când nu am avut, dar asta e…

 

Ai făcut o facultate, ai făcut un master, ești cunoscută în Marea Britanie, anul acesta ai ajuns la Festivalul de la Cannes. Te mai gândești deseori așa, când ești tu cu tine, la căsuța aia mică, cu pereții care nu erau drepți și la tot ce ai trăit acolo?  Două luni diferite…

Sunt foarte multe de zis. Știi de ce? Pentru că, într-un fel, este așa: sunt momente când mă opresc și zic: „mie mi se întâmplă asta”? Pare suprarealist uneori. În același timp, uite, îți dau un exemplu, pe scările rulante mergând spre Royal Academy, știi, îmi venea să sar în sus că eu sunt aici, eu fac asta. Desigur că, atunci când mă întâlnesc cu colegii de master mă comport normal, pentru că, chiar dacă mi-a luat mult mai mulți pași să ajung unde sunt ei, când ajung în situație știu că merit să fiu în situația aia. Desigur, datorită multor șanse și unui ajutor mare pe care l-am primit de la mulți oameni. Cumva este foarte greu uneori să gestionezi identitățile astea, ale unei fetițe, acum adult. Apoi, uneori, pentru că e atât de mare concurența cu mine, că există un anumit potențial în mine care dacă nu este valorificat mă macină. Nici eu nu știu cum să le împac identitățile.

 

La ce lucrez într-adevăr este un fel de complex al impostorului…

 

Da, asta spun că vorbim de două lumi. Parcursul unui copil care tânjește  după lumină, apă, curent… şi care într-un final ajunge la Cannes.

Și îți mai spun un detaliu pe care îl sesizez, dar fiind din mine, îl văd ca normal, așa că nu l-am mai chestionat. Chiar dacă vin dintr-un mediu foarte sărac, am avut foarte puține șanse să ajung unde sunt acum, ca să zic așa, faptul că pe mine nu m-a ghidat grandoarea, pe mine nu m-a ghidat ideea să fiu în spotlight. Nu mă interesează. Lucrurile de genul ăsta materiale și superficiale nu sunt scopul meu, nu le văd în sine ca un scop împlinit și tocmai de asta chiar dacă sunt fata care a visat la apă caldă, pe mine nu mă impresionează materialismul. Nu mă vor cumpăra niciodată genul ăsta de lucruri. Mă voi emoționa foarte tare la ochii înlăcrimați ai cuiva care a văzut filmul și îi trezește ceva în persoana aia. Nu neapărat o rochie pe care o pui pe mine și nici nu știu să o port. La ce lucrez într-adevăr este un fel de complex al impostorului. Să simt că sunt, să simt că nu mai am de demonstrat că și eu merit și vorbesc asta în arta mea, în ce am reușit să clădesc în nouă ani de zile. Nici eu nu stau să realizez că, fără să vreau, punându-mi mațele pe tavă, crezând eu că o să le vorbesc la 50 de oameni amărâți, într-o sală mică, acolo, neștiind că voi genera un anumit tip de teatru în țara asta și anume teatrul cu mesaj social rom. Drum pe care l-am început așa, cu lingurița, adică înțelegând fiecare pas pe care îl fac. Lucrurile par ușoare, în schimb, au foarte multă, greutate, cântăresc foarte mult ce simboluri folosesc pentru a face reprezentare de povești rome. Eu mă reprezint pe mine și am legitimitatea poveștii mele. Când am început drumul ăsta și am început să-mi spun povestea, și vorbeam despre mama mea care a fost închisă, noi nu ne puteam bucura de faptul că piesa a primit interes internațional sau așa ceva și că numele meu e în ziare, pentru că ne era teamă că vom fi evacuate și eram foarte aproape de chestia asta.

 

Vi se întâmpla chiar atunci. Era momentul când piesa ta se bucura de un mare interes chiar pe plan internațional…

Da, eu nu știam că piesa va ajunge așa mare. Că eu, cum am spus, am crezut că o să le vorbesc la 50 de oameni și atât, neștiind că va genera o mișcare, că va fi în ziare și pentru că nu era scopul meu. Eu voiam să-mi spun povestea, nu mi-am imaginat mai mult. Și în momentul acela simțeam că fac rău. Că îi fac mamei mele rău, că îmi fac și mie rău…

 

Practic, a fost o luptă în tine atunci…

Practic, a însemnat faptul că mi-am asumat ceva de dragul mesajului și încrederii că eu fac bine ce fac, dar mi-am asumat în detriment personal. Adică ce fel de decizii a trebuit să iau în momentul ăla, locuind pe atunci într-o cameră de doi pe doi, mama făcând curat în blocul ăla și știind ce fac eu? Puteam să fim evacuate oricând?

 

Vorbeşte-ne despre piesa „Marea ruşine”, prima piesă cu un mesaj şi cu o poveste despre romi care s-a jucat, chiar duminica aceasta, la un teatru de stat, mai exact la Excelsior. Iar tu ești prima regizoare romă care ai intrat într-un program de teatru de stat. 

Asta vreau să spun, că nouă ani de zile cumva am visat la momentul la care eu să pot să am o piesă ca „Marea rușine” pe scenele teatrelor de stat. De asta ce a făcut domnul Adrian Găzdaru și Centrul Naţional de Cultură a Romilor împreună cu mine este un pas istoric. Mic pentru lume, în schimb foarte mare pentru noi ca țară, ținând cont că nu știm despre subiectul ăsta, că m-a transformat, nici nu mi-am dat seama în momentul ăla, în prima regizoare romă, eu care uit tot timpul să spun că am regizat și am scris această piesă, mi se tot amintește: „ai uitat iar”. Asta e, un periplu deloc ușor.

 

Cum ai ajuns să faci teatru, să descoperi lumea asta, să simţi că-ţi place?

Am ajuns la Teatrul Podul, unde domnul Naum pregătea studenți pentru actorie, dar unde nu se ducea oricine. M-am dus la recomandarea lui Tudor Istodor. Și domnul Naum (n.r.- regizorul Cătălin Naum) care m-a cunoscut acolo și mi-a spus: „Ce vrei țiganco?”, ceva de genul ăsta. Și eu i-am spus foarte clar că am să dau și la alte facultăți, pentru că am niște lucruri pe care trebuie să le împlinesc, nu așa. Şi m-a pus să fac un fel de monolog, să vorbesc cu cineva din fața mea ca și cum aș fi vorbit cu fetele de la mine din cămin, din apartamentul social și nu știu când m-am ridicat și aveam de spus niște lucruri care fierbeau în mine. Nu am reușit să mă pregătesc pentru actorie acolo, taică-meu a murit apoi, și nu am mai putut. În schimb, domnul Naum venea la mine, la plafar, unde lucram, și îi spunea șefei mele: „Țiganca aia, în… mă-sii, să se ducă la actorie, e proastă dacă nu se duce”, și mă căuta și tot zicea să dau la actorie. Pentru oricine din teatru Podul era un complimentul suprem, iar apoi a aflat cu mare drag că eu am luat. Mulți dintre cei de acolo se mirau că am luat fără să mă pregătesc, încercau să explice asta prin faptul că poate aș fi dat pe un loc de rom, ceea ce nu s-a întâmplat, oricum ar fi fost dreptul meu, dar nu s-a întâmplat asta, dar încercau să justifice succesul. Vezi, peste timp este foarte interesant să mă gândesc la domnul Naum, Dumnezeu să-l ierte, cum a văzut el ceva în mine în foarte puținul timp pe care eu l-am petrecut acolo, la Teatrul Podul.

 

Te gândeai vreodată că vei reuși să ajungi în lumea teatrului? O lume, ce-i drept, greu accesibilă

Nu mă așteptam să iau, eu voiam pentru somnul meu să știu că am încercat. Și cam asta este. A fost destul de complicat pentru un copil într-o situație extrem de grea, cu mama în închisoare, tatăl care a murit și eu în sistemul de protecție, rom fiind, să decidă să nu meargă la facultățile astea de științe politice și comunicar unde intrasem, și să merg la teatru. Și știu că în mine era genul ăsta de: să aleg cu sufletul, să aleg rațional, ce să fac? Noi suntem oameni emoționali și am ales cu inima și bine am făcut. Dar îți mărturisesc că avem 18 ani și mă gândeam dacă fac bine sau nu.

FOTO interviu Timi Slicaru

A doua parte a interviului cu Alina Șerban va fi prezentată mâine pe Cotidianul.ro.