REPORTAJ FOTO-VIDEO | Totul pentru Nadia

Un singur gând

Am aterizat la Montréal pe 1 iulie și singurul meu gând era să o întâlnesc pe Nadia, aici, la Montréal. Am vrut să o felicit personal la ceremonia dedicată aniversării a 50 de ani de la Jocurile Olimpice din 1976. Întâlnirea cu ea și cu oamenii care îi poartă numele a fost ceva cu totul neașteptat.

Nu e ca și cum ai vedea ceva la televizor. Întâlneam oameni pe stradă și se opreau să vorbească cu mine, deși, poate, în alte circumstanțe m-ar fi ignorat. Am văzut atâta bucurie în ochii acelor oameni și atâta entuziasm când îi întrebam de Nadia. La Montréal, Nadia încă este „La reine des Jeux olympiques” – Regina Jocurilor Olimpice. Am simțit asta pe pielea mea.

Nimic nu m-ar fi putut convinge într-un mod atât de categoric cât de profund este acest respect pe care i-l poartă Nadiei. O atât de mare valoare îi dau și o atât de mare prețuire au pentru ea. Îi vezi cât de frumos vorbesc și cât de multe știu despre ea, îți transmit entuziasmul lor, e aproape tangibil, vibrează. Nu mi-am mai încăput în piele de atâta bucurie și, sincer vorbind, așa mândru eram, deși, sunt conștient, n-am niciun merit.

Un gând nu mă părăsea însă deloc, eu mă frământam încercând să mă asigur că nimic nu mă va împiedica să ajung să o fotografiez pe Nadia, că de aceea venisem la Montréal, nu!?

Oamenii aceștia mi-au vorbit de Nadia de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Mi-a trecut prin cap și mi-am zis că parcă mi i-a scos cineva în cale. Știu cu precizie toate exercițiile și notele, nu au uitat nicio emoție, toată atmosfera aceea din vara lui 1976. Exact ca mine! Bărbați, femei, tineri, oameni mai în vârstă, toți au o fascinație intactă pentru campioana României.

O legendă vie

Cei 50 de ani scurși de la performanța istorică din 18 iulie 1976 nu au șters nimic din legenda fetiței de numai 14 ani care a înmărmurit planeta, când a obținut la paralele primul 10 perfect din istoria gimnasticii olimpice.

Pe 31 iulie, la ora 11.45, la Hôtel Le Germain de pe Mansfield Street, Nadia Comăneci s-a întâlnit cu presa românească, doar trei jurnaliști acreditați, printre ei am fost și eu. Doi jurnaliști sunt din Canada. Eu am venit din România special pentru acest eveniment. Am spus-o de multe ori în aceste zile și, cu riscul de a mă repeta, Nadia este la Montréal ceea ce Maradona este la Napoli. Oriunde întrebi de ea, vei găsi pe cineva dispus să-ți povestească despre vara lui 1976, despre perfecțiune și despre fetița care a schimbat pentru totdeauna istoria sportului.

Când am vizitat Satul Olimpic, o familie m-a chemat în locuința lor ca să văd și eu, de la balconul lor, ce au văzut ei atunci când Nadia locuia acolo. Și am descoperit în aceste săptămâni și un bar sportiv din Montréal fondat de Catherine D. Lapointe și Caroline Côté – „Le Nadia”. Pentru ele, numele Nadia e sinonim cu puterea, excelența și curajul unui om care a realizat lucruri imposibile pentru cei mai mulți dintre noi. Felul în care mi-au vorbit despre Nadia m-a impresionat profund.

Obstacole

Puțini știu ce a însemnat pentru mine această călătorie, însă gândindu-mă la ce reprezintă Nadia pentru mine și văzându-i apoi pe acești canadieni lăsându-se încă atât de mișcați de amintiri pe care le retrăiesc ca și cum n-ar fi trecut 50 de ani de-atunci, am început să-mi reconsider propriile dificultăți, deși nu puține.

La controlul de frontieră, polițistul mi-a deschis pașaportul, evident. Și nu știu din ce pricini, mă consolam că poate mi se pare, dar atmosfera părea totuși că începe să se schimbe puțin câte puțin. Pentru că, după verificările de rutină, am fost oprit pentru un control mai riguros. Și au început cu întrebările, de m-au trecut toate apele. Aveam deja un nod în gât, mă vedeam deja înapoi în România, îmi făceam tot felul de filme în cap. Ei cu întrebările, eu cu scenariile…

Speranțele mele se spulberau

De ce ați venit în Canada? O lună? Din ce bani vă întrețineți? Și întrebările continuau ca o mitralieră peste capul meu. Nu mai știam nici să răspund, darămite să conving. Câți bani aveți asupra dvs.? Nici unde locuiesc nu mai știam să le zic. Șansa mea să o fotografiez pe Nadia se ruina în fața mea… Unde aveți rezervare la hotel? Întrebările au continuat și firește că au vrut să știe și unde lucrez și tot așa una câte una, întrebările au continuat, iar speranțele mele, tot așa, una câte una, se spulberau și ele.

Deznădăjduit de-a binelea, fiecare răspuns părea să nască o altă întrebare, devenisem de-a dreptul dubios. Minutele treceau, iar stresul devenea tot mai mare, eram aproape convins că nu voi fi lăsat să intru în Canada, deși motive nu aveam nici eu, nici ei. Tremuram, iar emoțiile au fost atât de puternice încât am început să plâng. Aveam impresia că decizia era deja luată și că urma să fiu trimis înapoi în România cu primul avion. Nu am fost! După alte câteva verificări finale, mi-au înapoiat pașaportul și mi-au permis să intru în Canada, dar nu înainte să fi vorbit cu o prietenă la care am și stat, de altfel, cât am petrecut acolo, în Montréal.

Primul obstacol trecuse, însă nu avea să fie și ultimul, dar faptul că mă aflam acolo, atât de aproape de Montréal, și aveam șansa să fiu față în față cu Nadia Comăneci, cu aparatul foto în mâini, pentru a documenta un moment care va rămâne în istoria sportului și, fără îndoială, și în propria mea viață, era totul. Pentru că, pentru mine, în această vară, totul a fost pentru Nadia.

Hotelul Germain

În primele zile petrecute la Montréal, am colindat orașul în căutarea locurilor sale emblematice. Dintre toate clădirile, una mi-a atras imediat atenția: un hotel viu colorat, care se distingea de la mare distanță printre zgârie-norii din sticlă. L-am fotografiat fără să bănuiesc că peste doar câteva zile aveam să revin acolo.

Destinația era conferința de presă a Nadiei Comăneci, organizată la Hotel Germain. Când am recunoscut clădirea, am avut sentimentul că nimic nu fusese întâmplător. Iar surprizele au continuat. La ieșirea din lift, primul om pe care l-am văzut a fost chiar Nadia Comăneci.

Lângă ea se afla însă și Marilena Neacșu, colega sa din echipa olimpică a României de la Montréal 1976, pe care o întâlnisem și o intervievasem chiar la începutul șederii mele în Canada. La invitația mea, Marilena a venit la conferință purtând cu ea o pălărie originală din echipamentul de defilare al lotului olimpic din 1976.

Fosta colegă a Nadiei Comăneci: „Nadia, te pup! Mi-e dor de tine. Sper să ne revedem la Montréal”

O revedere emoționantă

Revederea celor două foste colege a fost emoționantă. Nadia a recunoscut-o imediat, a îmbrățișat-o, și-a pus pe cap pălăria păstrată timp de 50 de ani și au rememorat împreună câteva dintre cele mai frumoase momente ale verii olimpice de la Montréal. Pentru câteva minute, istoria gimnasticii românești a prins din nou viață, chiar în orașul în care a fost scrisă. Coincidențe de Montreal. Gazda mea e născută în ziua de 18 iulie.

Îmi găsisem cu greu cuvintele în limba română

Traficul din Montréal mi-a dat cele mai mari emoții. Eram în întârziere și mă temeam că voi rata întâlnirea pentru care traversasem un ocean. Am ajuns la limită, mi-am pregătit în grabă aparatul foto și blitzul, apoi am coborât pentru câteva clipe la recepție. Când m-am întors și s-au deschis ușile liftului, am rămas fără cuvinte: Nadia Comăneci era deja acolo.

Îmbrăcată într-un costum alb, elegantă, zâmbitoare și de o naturalețe impresionantă, a umplut imediat sala cu energia sa. Din acel moment au început alte emoții: să surprind fotografiile potrivite și să reușesc să-i adresez o întrebare pentru cititorii Cotidianul. După aproape o lună petrecută la Montréal, în care îmi imaginasem de nenumărate ori această întâlnire, emoțiile și lipsa somnului și-au spus cuvântul. Aproape că îmi găsisem cu greu cuvintele în limba română.

„Sunt foarte fericită să fiu din nou aici, la Montréal”

”Astăzi mă emoționează să văd atâția oameni aici și le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la păstrarea vie a amintirii acelor momente. Pentru mine este un moment cu adevărat special”, a mărturisit Nadia.

„Noi eram pregătite de șase-opt ani pentru acel moment. Ne antrenaserăm intens și aveam încredere că putem concura la Jocurile Olimpice. Știam că suntem pregătite, însă atmosfera unei Olimpiade este cu totul diferită de cea a unui concurs obișnuit. Emoțiile sunt mult mai mari, iar noi ne-am dorit doar să ne facem treaba cât mai bine, exact așa cum ne pregătiserăm.
Trăim într-o lume în care avem tendința să uităm foarte repede. Tocmai de aceea este important să ne amintim de aceste momente istorice și să le transmitem mai departe generațiilor viitoare”, a mai spus Nadia Comăneci.

„Sunt foarte fericită să fiu din nou aici, la Montréal. Pentru mine este un loc care înseamnă foarte mult, pentru că aici am trăit unele dintre cele mai importante momente din viața mea, atât ușoare, cât și dificile. Pasiunea pentru sport a rămas aceeași și mă bucur că pot continua să lucrez în acest domeniu și să transmit mai departe experiența mea generațiilor tinere. Este important ca ei să înțeleagă că nu trebuie să te naști într-un anumit loc pentru a ajunge cel mai bun. Prin muncă, disciplină și perseverență îți poți îndeplini visurile.

După ce am realizat acel moment istoric, mi-am dorit întotdeauna ca povestea să fie spusă mai departe. Cred că evenimentele din aceste zile vor fi foarte emoționante și vor reprezenta o întâlnire unică, autentică, încărcată de amintiri”, a mai explicat Nadia.

O piatră uriașă mi s-a luat de pe inimă

Totul s-a încheiat însă exact cum speram. Am realizat fotografiile pe care mi le doream, am stat de vorbă cu Nadia, am primit autografe și am plecat cu sentimentul că o piatră uriașă mi s-a luat de pe inimă. Misiunea pentru care venisem în Canada fusese îndeplinită. De la Hotel Germain am pornit apoi spre Universitatea din Montréal, unde Nadia Comăneci urma să primească titlul de Doctor Honoris Causa.

La finalul zilei, am avut un singur gând: după săptămâni de pregătiri, emoții și obstacole, ceea ce părea o „misiune imposibilă” devenise realitate.