TRĂIRILE MALEFICE (12)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Ţesătorul şi moartea

Pe vremuri, la Lugoj a trăit un ţesători de covoare a cărui faimă trecuse de cartierul unde locuia. Însă, întrucât renumele Lugojului în materie de covoare nu putea în nici un caz concura cu marile centre tradiţionale ale „covoarelor persane”, nici ceea ce lucra meşterul nostru nu era luat peste măsură în serios. Lucru ce reprezenta totuşi, evident, o mare nedreptate: covoarele sale gemeau de imaginaţie, desenul era limpede, de un rafinament unic, armonia culorilor nu era depăşită nici măcar de cea a celor mai frumoase piese venite tocmai de la Buhara.

Dacă pe vremea ţesătorului din Lugoj s-ar fi obişnuit să se organizeze expoziţii personale, în mod sigur el ar fi solicitat pentru vernisaj covorul pe care l-a realizat pentru un avocat din Timişoara, un covor de dimensiuni medii, însă cu un desen neobişnuit, într-un uşor relief, reprezentând o scenă de vânătoare, în caz că pieptănai firele spre stânga, şi un labirint complicat, cu minotaurul spre centru, în caz că pieptănai firele spre dreapta. Era o tehnică ieşită din comun aceasta nu i-a fost cu totul desluşit nici până astăzi, pentru că, dacă într-o variantă, culorile de fond deveneau cele ale desenului propriu-zis, în cealaltă, rolurile s-ar fi inversat pentru ipoteticul vernisaj – ce n-a avut loc niciodată -, meşterul din Lugoj ar fi adus şi un alt covor, cel vândut medicului de la Făget, un covor şi mai complicat, ce-şi schimba de trei ori înfăţişarea în funcţie cum îl pieptănai. Ceea ce era, indiscutabil, un record, pe care, după ştiinţa noastră, nu l-a egalat până astăzi nimeni, deşi încercări au fost. Şi nu puţine. Astfel, am putea aminti covoarele create la Timişoara şi la Arad de către foşti ucenici ai meşterului de la Lugoj, însă nici limpezimea desenului şi nici puritatea nu s-au mai păstrat în diferitele ipostaze ale încercărilor epigonilor. Acestea au pornit de la încercări neterminate găsite în atelierul meşterului, după moarte acestuia. Taina s-a pierdut, se pare pentru totdeauna.

Specialitatea meşterului din Lugoj era compusă din scene de vânătoare şi labirinturi. Pe vremea când s-a apucat el de această artă, văzuse că au trecere goblenurile mari cu tot felul de compoziţii mitologice, însă neavând cunoştinţele necesare şi neavând nici măcar de la cine învăţa cheile alegoriilor, se rezuma să înfăţişeze pe covoarele sale scene ştiute de el, imagini de la mari vânători cu zeci de personaje, vânători, hăituitori, cai, animale fugărite şi ucise. Şi mai văzuse undeva un covor cu desene geometrice, pe care nu se pricepuse să le înţeleagă de la început, însă care i s-au explicat până la urmă a fi pereţii unui labirint, învăţându-l şi ce este acela un labirint. Făcuse odată un asemenea covor de peste patru metri pe patru pentru un conte ungur, covor pe care, apoi, cu ocazia diferitelor petreceri, oaspeţii se puneau în patru labe spre a găsi drumul prin labirint. Treceau, câteodată, şi ore întregi până ce unul dintre ei, cu degetul pe ţesătură, reuşea să străbată drumul întreg, dar nu s-a întâmplat încă niciodată ca acela ce ajungea astfel până în centrul covorului să găsească şi calea de întoarcere până la margine, până la ieşire.

Meşterul din Lugoj nu era bogat. Avea un atelier destul de mic, o casă modestă şi, deşi câştiga bine cu marfa sa, muncea atât de mult pentru fiecare piesă încât treceau câteodată ani întregi până să reuşească să onoreze o singură comandă. Şi nu era nici deosebit de fericit: atunci când bogăţia nu te dă afară din casă şi când alţii, poate mai puţin înzestraţi, reuşesc cu mult mai puţin efort să realizeze câştig înzecit, sigur că încep şi discuţiile în casă. Până la urmă, l-a lăsat şi nevasta, iar el a continuat să lucreze în acelaşi ritm şi cu acelaşi spor, ajutat doar de câte un singur ucenic, ce şi acela se schimba destul de des, pentru că în alte ateliere traiul era mai uşor şi existau şi alte oportunităţi, mici comenzi sosite mai devreme. Şi nici nu era prea preţuit meşterul din Lugoj fiindcă nu ştia să-şi aleagă muşteriii, accepta să lucreze pentru oricine se nimerea să-l solicite din clipa când termina, în sfârşit, o lucrare.

După ce încheia munca la un covor şi încasa banii – din care ştia că va trebui să trăiască multe luni, sau poate ani, până la o nouă vânzare -, închidea pentru trei zile atelierul şi pleca în oraşele şi târgurile din jur ca să vadă ce covoare se mai vând pe acolo. Se minuna cât erau acelea de simple, cât de mult cereau pentru ele negustorii, era uluit gândindu-se ce sume nedrept de mari câştigau unii dintre confraţii săi cu strădanie puţină, ba chiar din munca unor ucenici, fiindcă erau nenumărate covoare şi goblenuri atât de primitive încât orice novice în meserie le-ar fi putut ţese în câteva zile, se necăjea cât de nedreaptă e făcută lumea, apoi se ducea să-şi caute o femeie – cu care stătea o noapte. A doua zi îşi cumpăra materialele necesare pentru covorul următor şi se întorcea acasă. Şi, până să-i sosească noua comandă, se afla de acum cu munca de mult începută. De nu-i convenea clientului ceea ce apuca să vadă, n-avea decât să meargă la un alt meşter, treaba lui! Şi, până să se ivească un muşteriu destul de răbdător şi de bogat ca să poată plăti pentru un singur covor traiul meşterului şi al ucenicului pentru mai multe luni sau chiar ani, ţesătorul lucra şi bea. Nu se îmbăta niciodată atât încât să nu mai poată munci, însă e cert că toate covoarele sale au fost începute cu ulcica lângă războiul de ţesut. Din clipa când primea comanda şi se învoia asupra preţului şi a termenului, nu mai punea nici o picătură de alcool în gură şi nu mai ieşea cu lunile din atelier. Voia să fie cât mai punctual cu putinţă şi muncea pe brânci, dar mai niciodată n-a fost în stare să respecte nici măcar termenele convenite cu cei mai răbdători clienţi. Însă rezultatele muncii sale compensau, apoi, toate tărăgănelile.

Şi, totuşi, e ciudat cum faima meşterului ţesător din Lugoj n-a ajuns să treacă mult mai departe de cartierul unde locuia. Să fie la mijloc puţinele piese terminate şi valorificate? Greu de crezut! Ajunge să admiri şi numai una dintre ele pentru a vedea că te afli în faţa unei opere fără precedent. Să fie la mijloc proasta publicitate? Dar, în fond, covoarele, atâtea câte au ajuns la destinatarii lor, au fost călcate de foarte multă lume, chiar şi în locuri publice poposind câteva. Este, însă, adevărat că şi astăzi mai trăiesc bătrâni ce povestesc de acele piese extraordinare, dar că nici unul nu-şi aminteşte să se fi pomenit numele meşterului care le-a făcut. Să fi fost de vină invidia confraţilor? Păi, covoarele au fost totuşi vândute şi văzute de numeroşi oameni, nimeni nu le-a distrus cu bună ştiinţă. Cum să-i fi stricat confraţii? Şi iarăşi, spun, azi nici măcar nu se mai cunoaşte numele acelui meşter din Lugoj, iar opera sa a dispărut roasă de molii, distrusă de incendii sau pierdută în cine ştie ce destinaţii necunoscute. Doar o singură piesă s-a păstrat: un covor de dimensiuni medii, capodopera. (Cu toate că nici acest lucru nu poate fi cu certitudine confirmat, de vreme ce nu avem alte exemplare pentru comparaţie…)

Cum s-a născut acest ultim covor – pentru că a fost ultimul pe care a reuşit să termine meşterul – reprezintă un amănunt lipsit de importanţă, un amănunt pierdut şi el de mult, o dată cu numele ţesătorului din Lugoj.

Într-o zi, vecinii îl descoperiră în atelier pe meşterul mort şi pe ucenic, pe ultimul său ucenic, cu minţile rătăcite şi mut. Băiatul, un copil de abia cincisprezece ani, fu internat într-un ospiciu şi aici, încetul cu încetul, reîncepu să vorbească. Totuşi, trebuiră să mai treacă ani buni până să poată articula o propoziţie completă, iar ceea ce spunea era greu de priceput (şi fiindcă folosea cuvintele anapoda). Cu puţin timp înainte de a muri, îi povesti unui tânăr medic interesat în studierea disfaziilor o istorie ce a fost reprodusă de doctor într-un protocol. Nimeni n-a luat în considerare această relatare decât drept o tipică declaraţie a unui schizofren.

Bietul om povestise că meşterul său, pentru prima oară, nu primise nici o ofertă pentru covorul început deja cu o lună în urmă. E drept, îşi amintea fostul ucenic, mai trecuseră pe la atelier câţiva posibili clienţi, însă unul dorise ceva de dimensiuni mai mari, altul pretinsese o anumită culoare, pentru a se potrivi cu mobila din încăperea destinată viitorului covor, al treilea ar fi vrut modelul văzut la domnul notar, de unde, de altfel, aflase adresa meşterului din Lugoj. Foarte frumos covorul notarului! Pe scurt, nu se găsise nici un amator pentru piesa începută, asta cu atât mai mult cu cât meşterul mărise din nou preţul, poate şi pentru că nu se mai despărţise de atâta vreme de ulcică şi nu-i trecuse amăreala ce-l cuprindea ori de câte ori se întorcea de prin târguri şi vedea mărfurile vândute de confraţi. Şi, cu toate astea, mai mult ca sigur că şi cu preţul s-ar fi putut înţelege cu confraţii, dovadă că, până la urmă, reuşi să angajeze lucrarea unui ofiţer.

Din clipa aceea, muncii ca de obicei, adică pe brânci, deşi de data aceasta n-avea un termen deloc presant. Ţesu din nou un covor cu două desene, pieptănat spre dreapta înfăţişând o scenă de vânătoare, pieptănat spre stânga un labirint. Însă ucenicul – fostul ucenic – pretindea că meşterul înnebunise, că nu mai era mulţumit de nimic din ceea ce făcea, că mai mult destrăma decât să pună noduri noi. Şi, într-o noapte, îi veni ideea năstruşnică de a situa în mijlocul labirintului (se afla de acum chiar la jumătatea covorului) – în loc de centaurul care devenise cu vremea marca sa – însăşi Moartea. Moartea cu coasă şi rânjind, o moarte măreaţă cu o pelerină de hlamidă, de parcă ar fi fost o împărăteasă. Rareori reuşise ucenicul s-o contemple, fiindcă meşterul prefera să pieptene covorul în cealaltă direcţie, ori de câte ori nu se afla singur, oferind privitorilor doar scena de vânătoare. Dar era evident că aceasta îl interesa tot mai puţin. Era preocupat doar de labirint, vorbea singur, se enerva şi atunci strica din nou şiruri multe, blestema şi apoi implora, terminând cu a discuta cu Moartea care trona în mijlocul tabloului ce se năştea. Peste câteva săptămâni a ajuns să nu-i mai pese de prezenţa ucenicului, nici nu-l mai observa, vorbea în continuare de unul singur, iar băiatului, căruia i se făcea tot mai frică să rămână noaptea cu meşterul, îl auzea pe acesta implorând Moartea să-l inspire să facă în viaţă, în sfârşit, ceva desăvârşit, un covor cum n-a mai fost altul.

Şi, într-adevăr, declară fostul ucenic medicului, iar acesta notă totul în protocol, într-o noapte Moartea i-ar fi răspuns meşterului. Băiatul văzuse totul şi auzise totul şi de atunci i-a dispărut glasul, deşi o vreme mai putuse îngăima câteva cuvinte, reuşind să se facă înţeles prin semne când era trimis până la băcănia din colţ după ale gurii. Cu altcineva în afară de băcan nu mai „vorbise” de atunci niciodată, până la relatarea făcută doctorului. Moartea i-ar fi spus meşterului că îl va ajuta să ţese un covor mai grozav decât s-a ţesut vreodată pe pământ.

– Dar când? voi să ştie omul. Cât să mai aştept?

– Nu te grăbi, i-ar fi spus Moartea. Nu te grăbi! Vreme e destulă! Vei avea zeci de alte comenzi, vei avea din ce trăi, dacă vei voi, o vei putea duce chiar regeşte. Am să-ţi trimit medici şi avocaţi, generali şi consilieri să-ţi ceară favoarea de a le ţese câte un covor. Nu te grăbi cu acesta, pentru că atunci când îl vei termina, te voi lua!

Veniră, într-adevăr muşterii, spuse tânărul, mai numeroşi şi mai importanţi clienţi ca oricând. Fiecare oferea mai mult decât cel de dinaintea sa, comenzile erau atât de avantajoase încât ucenicul aproape că ar fi putut face el singur cea mai mare parte a lucrului, meşterul n-ar fi trebuit decât să-l supravegheze şi să-i înceapă rândurile. Şi ar fi putut să mai angajeze şi alţi ucenici. Ar fi putut să termine două sau trei, sau şi mai multe lucrări deodată. Ar fi putut câştiga în puţină vreme atât cât n-a câştigat în întreaga sa viaţă. Ar fi putut, în fine, deveni celebru, întrucât ultimul muşteriu, fusese coşcogeamite generalul de la Curtea de la Viena, iar Excelenţa sa îi comandase un covor uriaş chiar pentru Schönbrunn. Dar meşterul refuzase tot. Şi cu cât fuseseră comenzile mai avantajoase, cu atât respingea mai rece orice discuţie. Nu-l mai interesa decât capodopera, covorul început pentru un biet locotenent (care, între timp, pierduse deja banii la cărţi şi care, deci, era şi el interesat să amâne cât mai mult comanda lansată.)

Nu, meşterul nu era deloc obligat să termine comanda aceea, însă nu se putea abţine. Nu mai dormea nici nopţile, adăuga mereu noi meandre la labirintul unde a închis Moartea şi, spunea fostul ucenic, n-ar fi fost exclus ca meşterul să-şi fi făcut socoteala că va fi în stare să facă un labirint atât de perfect încât nici măcar Împărăteasa cu coasa să reuşească să se descurce prin el. Era deja oricum nebun meşterul, nebun de legat, însă lucra mai bine ca oricând, scena de vânătoare se profila a deveni cel mai grozav lucru făcut de el vreodată.

„Când va fi gata? Când va fi gata?” mormăia meşterul încontinuu, uitând, încetul cu încetul, cu totul de mâncare şi de somn. „Când va fi gata?”

Şi termină covorul.

Adică aproape că-l termină. Pentru că atunci când înnodă ultimul fir, Moartea se desprinse din desen şi începu să alerge prin labirint, iar meşterul râdea, râdea de se prăpădea. Măsluise: închisese ieşirea din margine. Dar, în felul acesta, covorul nu era nici terminat şi nici desăvârşit. O înşelăciune rămâne doar o înşelăciune. Ce capodoperă e asta? Făcu şi ieşirea spre margine.

Cât timp Moartea căuta drumul de a fugi din centrul covorului, meşterul putea admira partea cealaltă – vânătoarea. Unde era totul: şi frumuseţe, şi măreţie, şi culoare, şi simbol. Se afla o lume întreagă acolo şi totul parcă prinsese contur abia atunci când terminase el cu adevărat şi labirintul. Când îl deschisese.

Apoi… Apoi Moartea reuşise să iasă din desen, meşterul îşi duse mâna la inimă şi căzu pe spate. Ucenicului îi pieri, pentru câţiva ani, graiul de tot, iar minţile parcă i s-ar fi rătăcit în labirintul meşterului. Abia peste zece ani îşi reveni suficient pentru a putea povesti toate astea. La douăzeci şi cinci de ani muri de pneumonie. Cel puţin aşa scrie în acte.

Covorul fusese refuzat de ofiţer. Din centru lipsea minotaurul cu care începuse deja să se obişnuiască lumea pe desenele ţesăturilor meşterului din Lugoj. Municipalitatea aşternu covorul în antecamera unui birou de la prefectură. Nimănui nu-i trecu prin cap să pieptene şi invers firele spre a scoate la iveală scena de vânătoare, acea capodoperă a capodoperelor.

În timp ce aşteptau să le vină rândul, petiţionarii obişnuiau să-şi umple vremea urmărind desenul labirintului de pe covor. Nici unul nu reuşise vreodată – până când era poftit în birou – să ajungă până în centrul desenului, acolo unde nu se mai găsea nimic.