TRĂIRILE MALEFICE (5)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

Ușa rosie

 Fiind vorba despre o figură atât de proeminentă, despre dispariţia doctorului Julius Zimberlan încă mai circulă diferite zvonuri. Să nu uităm că dr. Julius Zimberlan a avut chiar şi un mandat de şef al statului şi, chiar dacă nu s-a remarcat în mod deosebit, în vremea aceea lumea n-a dus-o mai rău. Nici pe vremea recesiunii mondiale. Ceea ce nu e puţin lucru. Deci, fiind vorba despre o figură atât de proeminentă, cercetările continuă, iar suspecţii sunt iniţial incriminaţi, apoi exoneraţi din lipsă de probe. Părerea generală este că doar un jurist atât de remarcabil ca însuşi doctor Julius Zimberlan ar putea rezolva cazul. Dar unde se află remarcabilul doctor Julius Zimberlan?

*

Legenda cunoscută spune despre celebrul Barbă Albastră că le-ar fi permis soţiilor sale accesul peste tot în minunatul său castel, cu excepţia unui singur loc aflat în spatele unei anumite uşi. Şi cum mentalul colectiv pretinde că femeile sunt extrem de curioase, aceeaşi legendă a încetăţenit ideea că nici soţiile lui Barbă Albastră nu s-au putut abţine să nu deschidă uşa interzisă, uşa care le-ar fi adus pieirea.

În impozanta construcţie se găseau, după unii, nouăzeci şi nouă de încăperi şi o sută patruzeci de uşi, după alţii, chiar o sută nouăzeci şi nouă de încăperi cu două sute optzeci de uşi, ca să nu-i mai amintim şi pe cei ce descriau castelul – cu lux de amănunte! – având trei sute de camere cu nenumăratele lor uşi. Toate acele intrări impozante erau ornamentate cu basoreliefuri învelite în foiţă de aur,  de unde chipurile animalelor priveau cu ochi din pietre scumpe, iar figurile umane erau atât de bine reprezentate încât, tot legendele o spun, păreau a fi vii. Iar pentru ca să sublinieze impresia de autentic, uneori puteau fi auzite scoţând sunete articulate, deşi unii naratori pretind că acele sunete emise de figurile de pe basoreliefuri nu se materializau decât în gemete, pe când alţii pretind că era vorba despre chicote de râs diavolesc. (Da, despre celebra legendă nu există consens.)

Din aceleaşi surse aflăm că doar uşa interzisă nu era poleită cu aur, ci era roşie, roşul sângelui. În legătură cu ce s-ar fi aflat în spatele ei, miturile se despart, însă fiindcă era vorba despre singura uşă din minunatul castel vopsită în roşu, fiecărui povestitor i se părea firesc să nareze despre destinele tragice ale curioaselor soţii neascultătoare: păi, nu duce chiar şi singură culoarea roşie la sugestia de sânge?

*

La vârsta de şase ani, micul Julius, un copil slăbuţ, cu ochelari şi cu părul creţ, a primit, de ziua lui, un DVD cu poveşti, printre care şi povestea lui Barbă Albastră. Autorii acestui DVD au dat lovitura cu produsul lor: acesta îşi schimba conţinutul „în funcţie de starea psihică, de bagajul de cunoştinţe şi de nivelul de inteligenţă al utilizatorului”, cum scria pe cutie şi pe prospectul însoţitor şi cum s-a dovedit a fi şi în realitate. Aşa că nu e de mirare că, după doar două săptămâni de la scoaterea pe piaţă a acelor DVD-uri, s-au vândut aproape o jumătate de miliard de exemplare. Şi, întrucât în unele ţări pedagogii le-au socotit utile pentru procesul de învăţământ, iar psihologii le-au recomandat atât pentru testele de personalitate, cât şi pentru simpla dezvoltare psihică, aşa cum era de aşteptat, numărul acestor programe a bătut toate recordurile.

Da, dintre toate filmele de pe acel DVD special, primit de ziua lui când a împlinit şase ani, lui Julius i-a plăcut cel mai mult povestea lui Barbă Albastră, povestea intitulată „Uşa Roşie”. Ceea ce l-a incitat şi atunci, ca şi mai târziu, era: „Ce se află cu adevărat în spatele uşii interzise?”

„Eşti mai curios decât toate soţiile lui Barbă Albastră la un loc!” îl tachinau apropiaţii, atunci când îl surprindeau din nou şi din nou privind filmul cu „Uşa Roşie”. Aşa că, de la o vreme, Julius Zimberlan nu mai privea povestea lui Barbă Albastră decât atunci când se afla singur şi cu uşa încuiată, de parcă făcea un lucru obscen sau, oricum, un lucru absolut intim.

*

Toate poveştile despre Barbă Albastră converg măcar într-o privinţă: orice femeie care a deschis uşa n-a mai revenit niciodată în castel, iar, după un timp, stăpânul îşi lua o altă nevastă, care, mai devreme sau mai târziu, avea acelaşi destin. Şi tot aşa, mereu… Şi mereu… În unele variante, se precizează că nefericitele, după ce au încălcat interdicţia – deşi au fost limpede prevenite asupra urmărilor – ar fi găsit în spatele uşii cadavrele predecesoarelor la fel de imprudente. Alte naraţiuni pe aceeaşi temă spun că în spatele Uşii Roşii sufereau cumplit soţiile neascultătoare care, aşadar, mai erau în viaţă. Dar, de cele mai multe, ori legenda se mulţumeşte să spună că femeile dispăreau fără a mai reveni vreodată, nelămuridu-ne povestea cu ce se întâmpla cu ele, unde nimereau, cine (ce) le aştepta, iar dacă mai trăiau ce soartă li se hărăzea. Şi nu ni se spune nici ceea ce este cel mai important: după Uşa Roşie se află o singură încăpere – a o suta? a două suta? a trei sute una? – sau poate că de acolo începe un alt tărâm, un orizont populat cu alte gen de fiinţe, condus după alte reguli, unde trecerea de la viaţă la moarte se face altfel sau poate nu se face deloc.

Încă de pe când a fost copil, Julius i-a întrebat pe ceilalţi băieţi de vârsta lui dacă ei au deschis Uşa Roşie de pe DVD şi, dacă da, ce au găsit în spatele ei. (El, Julius, nu se simţea încă pregătit să le urmeze pe soţiile neascultătoare.) O parte dintre prieteni s-a lăsat cucerită de alte poveşti de pe disc – un disc pe care, iată, l-au primit cu toţii sau aproape cu toţii! – şi doar trei puşti au urmat povestea respectivă, iar, dintre aceştia, doar doi până la capăt. Unul a spus că a deschis Uşa Roşie, dar că n-a dat de nimic deosebit, aşa că a revenit la filmul său preferat, cel cu dinozaurii. Celălalt da, celălalt a deschis Uşa Roşie şi i s-a părut acolo doar întuneric şi un miros ciudat, puternic, îngrozitor. Aşa că n-a pătruns mai departe de prag, propunându-şi să revină altădată cu o lanternă, lucru pe care însă nu l-a mai făcut. Nu, nu-şi amintea dacă a zărit acolo o altă încăpere sau o curte. Sau chiar un maidan? Parcă mai degrabă un maidan. Oricum, acolo era prea întuneric şi parcă „puţea” prea tare pentru a mai putea fi atent la asemenea amănunte.

Primul, întrebat din nou de către Julius, nu-şi amintea să fi fost întuneric în spatele Uşii Roşii. „Nu era nici întuneric, nici lumină. Înţelege că acolo n-am dat de nimic ce să-mi atragă atenţia! Crezi că dacă m-ar fi interesat ceva, n-aş fi rămas? Nu mi-a venit niciodată să mă întorc acolo!”

*

Deşi a mai întrebat şi mai târziu pe unul sau pe altul, de aflat n-a aflat mare lucru. De fapt, n-a aflat nimic. E drept că s-a dezobişnuit să pună întrebările direct, ci doar în treacăt; o pudoare pe care nu şi-o putea nici el explica îl împiedica să se divulge cât este de interesat de subiect, aşa cum a ajuns şi să se uite la acel DVD doar singur şi cu uşa încuiată. Asta mai ales după ce, odată, în adolescenţă, pe când fusese îndrăgostit de Vera, au privit împreună povestea întitulată „Uşa Roşie”. Fata n-a fost prea impresionată şi atunci când, bravând, Julius a vrut să deschidă Uşa Roşie, l-a acuzat că e pervers, că e sadic vrând să privească cadavrele unor femei. „De unde ştii că acolo se află femei ucise?” a întrebat-o. „Ce?! Tu n-ai citit povestea?! Toată lumea ştie că acolo îşi depozita Barbă Albastră soţiile moarte atât de proaste încât nu s-au mulţumit, tâmpitele, cu toată splendoarea obţinută atât de nemeritat!” „De ce <nemeritat>?” a mai întrebat-o Julius. „N-au fost decât nişte proaste! s-a mulţumit domnişoara să spună. Bine că au murit!”

Julius n-a mai ieşit niciodată cu Vera, mai ales că a auzit că fata a răspândit zvonul că el este obsedat de femei moarte. „Un pervers!” nu s-a sfiit să-i spună Luciei, Luciei Klem. Care, la rândul ei, a povestit „grozăvia” şi altora. („Păi, Vera a fost cu Julius. Cine să ştie mai bine decât ea ce e cu el?”) Numai că adolescentul Julius n-a deschis încă niciodată Uşa Roşie, aşa că n-avea cum să se „delecteze cu femeile moarte”. Despre care nici măcar nu avea vreo dovadă că acolo s-ar afla acolo cu adevărat cadavrele soţiilor neascultătoare.

De atunci, tânărul n-a mai adus nici măcar în treacăt vorba despre povestea Uşii Roşii.

*

Tânărul jurist Julius Zimberlan n-a mai adus nici măcar în treacăt vorba despre povestea lui Barbă Albastră, însă, asigurându-se că nu va fi deranjat, privea tot mai incitat basorelieful de pe uşa interzisă, Uşa Roşie. Pe care încă nu găsea prudent s-o deschidă până ce nu se lămureşte cu ce înseamnă figurile de pe tăblia ei, precum şi cu sunetele pe care, uneori, acele figuri le emiteau.

Între timp, DVD-ul cu pricina ieşise din modă, locul său fiind luat de alte şi alte propuneri care de care mai interesante, multe creând adevărate dependenţe în rândul publicului. (Şi nu numai în rândul publicului tânăr!) Deşi nici pedagogii n-au retras îndemnul că poveştile cu final deschis ar stimula procesul de învăţământ şi nici psihologii nu au contrazis vechile aserţiuni cum că filmele acelea ar dezvolta procesele psihice, DVD-ul cu pricina ieşise din modă.

„E o amintire din copilărie”, i-a spus Julius soţiei pe un ton neutru, când aceasta a dat peste acel DVD vechi. (După care, el l-a ascuns mai bine.) Totuşi, ca să fie sigur că nu va avea şi alte asemenea discuţii – în eventualitatea puţin probabilă că ar putea fi surprins cu „acea amintire din copilărie” -, a adăugat că „Povestea asta mă reconfortează, când sunt foarte obosit”.

Treptat, doctorul Julius Zimberlan a ajuns un avocat de mare succes şi, „când era foarte obosit”, se încuia în luxosul său birou şi studia figurile de pe Uşa Roşie, fiind atent să nu piardă rarele clipe când se auzeau sunetele scoase de acestea, din când în când. De deschis Uşa Roşie încă nu îndrăznea, dar era convins că momentul când o va face se tot apropia.

Figurile de pe Uşa Roşie nu se lasă studiate cu una cu două: asemenea întregii strategii a acelui vechi DVD, nici ele nu se prezentau de fiecare dată la fel. Ba, mai mult, uneori cavalerul cu armura strălucitoare călărea un cal, alteori apărea pe ceva ce părea o felină uriaşă şi se mai întâmpla ca Julius să-l surprindă în chip de bătrân pe spatele unui catâr. Sau să nu-l găsească defel, pe locul lui să se afle un copac cu nenumărate braţe ori un tufiş. Iar din interiorul tufişului să vegheze nişte ochi insistenţi, însă nu doi, ci trei ochi. (Sau poate că mai mulţi, dar doar atâţia a perceput Julius într-o seară târzie, când din uşă a putut auzi un fel de mieunat, însă, în acelaşi timp, şi un glas gros, care parcă psalmodia Ora pro nobis!) La fel, şi celelalte figuri de pe tăblia Uşii Roşii îşi schimbau mereu înfăţişarea, unele figuri reveneau, altele nu. Sau nu se iveau aşa cum au apărut de prima oară.

Julius îşi amintea de neplăcuta discuţie de demult cu Vera, când ea a spus cu ură că soţiile neascultătoare ale lui Barbă Albastră nu erau decât nişte ingrate că nu s-au mulţumit cu „tot ce au primit atât de nemeritat”, că „au fost nişte proaste, nişte tâmpite” şi că era „bine că au murit”. Păi, de unde a ştiut Vera că în spatele Uşii Roşii se găseau soţiile neascultătoare moarte? Poate că acolo era bine şi de aceea nu s-au mai întors. Poate că era mai frumos chiar decât în minunatul castel. Poate că acolo se află o altă lume, o lume unde nici măcar nu se moare. Dar se trăieşte acolo?

Singurul mod de a afla era, desigur, acela de a deschide în sfârşit Uşa Roşie. Desigur! Totuşi, ceva îi spunea doctorului Julius Zimberlan că încă nu era cazul. Încă nu! Pe de altă parte, el, recunoscut om al legii, ştia că să încalci o interdicţie a unei autorităţi reprezintă o contravenţie, dacă nu chiar o infracţiune. Cu atât mai grav dacă încalci conştient o interdicţie! Iar faptul că numitul Barbă Albastră reprezenta şi reprezintă autoritatea supremă în castelul său reprezintă un adevăr de necontestat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.