UDMR și politica feribotului

Când a venit vorba despre reforma adminsitrației publice, UDMR a sărit ca ars. Ideea de asumarea răspunderii în Parlamentul României i se pare lui Csoma Botond nedemocratică:  ”Eu nu ştiu dacă se poate face şi nu ştiu dacă trecem aşa peste voinţa cetăţenilor. (…) Mi se pare o măsură antidemocratică, din punctul meu de vedere. M-a surprins puţin această declaraţie a domnului Grindeanu, că vrea ca Guvernul să-şi angajeze răspunderea pentru acest proiect. Putem fi de acord cu o anumită reformă, dar avem şi o problemă specială a comunităţii maghiare”. Cei care avem ceva vechime în politică, întelegem bine, mereu UDMR dorește o ”anumită reformă”, dar niciodată reforma. 

Cererea unei dezbateri parlamentare este legitimă, dar cetățenii au dreptul să știe ce trebuie să producă această dezbatere și când se încheie. O comisie trebuie să prezinte un proiect, soluții și un calendar, dar dacă rămânem la promisiunea că vom discuta cândva, păstrăm toate costurile sistemului actual și amânăm toate beneficiile unei schimbări. 

Susțin direcția reformei administrative propuse de Sorin Grindeanu. România are nevoie de instituții capabile să ofere servicii, să atragă specialiști și să gestioneze investiții. Fiecare structură întreținută din bani publici trebuie să își justifice existența prin ceea ce face pentru cetățean. Vechimea unei instituții și influența celor care o conduc nu reprezintă argumente suficiente pentru păstrarea ei. 

Există deja constatări oficiale care obligă la acțiune. În auditul privind comunele și orașele mici, pentru perioada 2021–2023, Curtea de Conturi arată că 12% dintre unitățile administrativ-teritoriale rurale nu dispuneau de cabinete de medicină de familie, iar 24% nu beneficiau de farmacii. Instituția recomandă o analiză sistemică și o reformă legislativă care să adapteze structurile administrative la nevoile comunităților. Acesta este punctul de plecare: accesul oamenilor la servicii. Desigur, comasarea a două primării nu aduce automat un medic. Tocmai de aceea reforma trebuie să includă finanțare, competențe, personal și obligații clare, dar nici păstrarea unei primării nu garantează că locuitorii primesc serviciile de care au nevoie. Existența administrației și capacitatea ei de a administra sunt lucruri diferite.

Analiza OCDE asupra regiunii Nord-Vest oferă un argument suplimentar. Între 2011 și 2021, trei sferturi dintre unitățile administrativ-teritoriale ale regiunii au pierdut populație. Raportul avertizează că fragmentarea administrativă, combinată cu declinul demografic, poate crește costurile serviciilor și reduce calitatea lor. Semnalează și deficitul de capacitate administrativă și de competențe profesionale. Avem, așadar, o problemă de organizare raportată la o populație care se schimbă.

O administrație mică poate avea oameni dedicați și totuși să nu poată recruta un urbanist, un specialist în achiziții sau o echipă pentru proiecte europene. Cooperarea dintre localități, serviciile comune și comasările fundamentate pot crea această capacitate. Reforma trebuie să aleagă soluția potrivită fiecărui teritoriu. O comună izolată de munte și o comună lipită de un municipiu nu pot fi evaluate exclusiv după același prag de populație. 

În privința comunității maghiare, discuția trebuie purtată cu precizie și respect. Drepturile lingvistice, accesul la educație și participarea la deciziile publice trebuie garantate în orice reorganizare. Aceste garanții trebuie scrise în lege și verificate în practică.

Dar argumentul tratatelor internaționale trebuie prezentat integral. Articolul 16 al Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale privește măsurile care modifică proporțiile populației și urmăresc restrângerea drepturilor și libertăților minorităților. Textul nu instituie o interdicție generală a comasărilor și nici obligația de a păstra pentru totdeauna fiecare delimitare administrativă. Articolul 15 cere participarea efectivă a persoanelor aparținând minorităților la treburile publice. Aceste obligații impun garanții și evaluarea efectelor reformei, nu justifică respingerea ei în principiu.

Dacă o anumită comasare afectează exercitarea unor drepturi, proiectul trebuie corectat. Dacă există o soluție de cooperare care oferă aceleași rezultate cu mai puține costuri sociale, trebuie analizată. Însă solicitarea unor excepții trebuie însoțită de criterii verificabile. Altfel, riscăm să negociem conservarea unor structuri fără să mai evaluăm serviciile oferite locuitorilor.

Nici calificarea angajării răspunderii drept procedură „antidemocratică” nu poate ține locul unui argument juridic. Articolul 114 din Constituție prevede expres această procedură, inclusiv posibilitatea demiterii Guvernului prin moțiune de cenzură. Folosirea ei într-un caz concret trebuie justificată. Curtea Constituțională cere o nevoie urgentă de reglementare, iar simpla conveniență politică nu este suficientă. Putem contesta oportunitatea sau fundamentarea unei angajări a răspunderii, dar nu putem declara, în bloc, nedemocratic un mecanism constituțional.

Consultarea cetățenilor rămâne obligatorie în condițiile legii. Articolul 13 alineatul (3) din Legea nr. 3/2000 cere consultarea prealabilă prin referendum pentru proiectele care modifică limitele teritoriale ale comunelor, orașelor și județelor. Susținerea reformei presupune respectarea acestei obligații. Cetățenilor trebuie să li se prezinte schimbările, costurile, beneficiile și garanțiile privind serviciile, eventual comasările pot veni în urma unor proiecte asumate voluntar. 

Aici trebuie concentrată dezbaterea. Pentru fiecare reorganizare trebuie publicate economiile estimate după scăderea costurilor de tranziție, distanța până la servicii, posturile de specialitate care pot fi ocupate și responsabilitățile noii administrații. Punctele locale de lucru trebuie păstrate acolo unde accesul oamenilor le justifică și digitalizarea trebuie însoțită de sprijin pentru cetățenii care nu o pot folosi. O economie bugetară obținută prin transferarea costurilor asupra bătrânilor sau a familiilor fără transport ar compromite reforma.

Aceeași exigență trebuie aplicată administrației centrale. Ministerele și agențiile trebuie evaluate după atribuții, rezultate, suprapuneri și acoperirea cu specialiști. Reducerea unor posturi vacante nu demonstrează eficiență. Desființarea unei structuri urmată de mutarea acelorași funcții într-o instituție cu alt nume nu demonstrează reformă. Iar în companiile publice trebuie separate pierderile produse de managementul slab de costurile unor obligații de serviciu public. Decizia se ia după evaluare, cu răspundere pentru rezultate.

Pentru mine, justificarea socială a reformei este decisivă. Oamenii cu venituri mici depind cel mai mult de serviciile publice și suportă cel mai greu absența lor. Tocmai ei au nevoie de o administrație care funcționează.

Domnul Csoma Botond spune că UDMR poate discuta reforma și deci putem să   transformăm această disponibilitate în propuneri concrete. 

Un antecendent despre o ”anumită reformă”: Strategia de dezvoltare teritorială a României  (România policentrică -2035)

Celor care cer astăzi încă o dezbatere despre modernizarea administrației le amintesc existența Strategiei de dezvoltare teritorială a României, pe care am promovat-o în mandatul meu de viceprim-ministru și ministru al Dezvoltării. Guvernul a aprobat proiectul în 5 octombrie 2016. Documentul propunea o abordare coerentă a dezvoltării până în 2035, prin corelarea infrastructurii, serviciilor publice, investițiilor și capacității administrative. Era un fundament pentru modernizarea statului și pentru reducerea diferențelor dintre teritorii.

Au trecut zece ani de atunci. Proiectul înregistrat la Camera Deputaților în 2017, cu numărul PL-x 574/2017, figurează în continuare ca trimis pentru raport suplimentar la comisii.  UDMR a cerut, după multe amânări, prin 2019,  să se retragă la comisii pentru un raport suplimentar.  Această situație arată cât valorează, uneori, declarațiile despre importanța planificării și a dezbaterii parlamentare. O strategie pregătită pentru viitorul țării poate rămâne ani întregi fără o decizie finală, în timp ce aceleași instituții anunță periodic că trebuie să începem reforma.

Consider această amânare o mare escrocherie politică. Un document public poate fi făcut irelevant prin simpla refuzare a unei decizii. Răspunderea aparține majorităților succesive care au avut puterea să îl dezbată, să îl corecteze și să îl supună votului. Nici propriul meu partid nu poate fi exceptat de la această evaluare, deoarece cred că ”ascunderea” strategiei a fost efectul unui șantaj sau a unui târg politic. România avea nevoie de criterii transparente pentru investiții, de cooperare între localități și de instituții capabile să urmărească rezultate. Fiecare an de amânare a însemnat și pierderea unei ocazii de a organiza mai bine dezvoltarea și  a păstra alocarea de resurse prin clientelism politic sau corupție. 

De aceea, colegilor din UDMR și tuturor celor care invocă necesitatea consultării le cer un calendar și un rezultat verificabil. Strategia de dezvoltare teritorială a României trebuie actualizată și asumată politic, iar reforma administrativă trebuie legată de obiectivele dezvoltării. Pentru această strategie s-au cheltuit milioane de euro, s-au făcut zeci de studii cu specialiști străini, cu Banca Mondială si OECD și nu este normal să stea blocată de UDMR un deva într-un sertar de la Ministerul Dezvoltării sau o comisie din Camera Deputaților. După zece ani, simpla promisiune a unei noi dezbateri nu mai este un răspuns suficient, Parlamentul trebuie să decidă și să răspundă public pentru decizia sa.

Politica paralelismului etnic in Transilvania

UDMR prin orice inițiativă din ultimii 35 de ani, inclusiv orice reformă a administrației, doreste întărirea paralelismului etnic în Transilvania. Nu este doar o afirmație, ci o evidență a vieții politice, dar paralelismul etnic devine toxic atunci când transformă diferența culturală într-un principiu de separare a vieții sociale. Comunitățile ajung să locuiască pe același teritoriu, dar să comunice tot mai puțin, să se informeze din universuri închise și să interpreteze orice problemă comună prin suspiciunea interesului etnic advers. În aceste condiții, contactul dintre oameni este înlocuit treptat de negocierea dintre lideri care pretind monopolul reprezentării lor. 

Separarea poate deveni rentabilă politic, fiindcă întreține dependența cetățeanului de partidul prezentat drept unicul apărător al identității sale. Costurile le suportă întreaga comunitate teritorială, prin neîncredere, cooperare redusă și dificultatea de a construi proiecte comune. Interetnicitatea presupune libertatea de a-ți păstra limba, cultura și memoria, împreună cu posibilitatea reală de a participa la o viață publică împărtășită. Ea se construiește prin întâlniri, schimburi, instituții deschise și solidarități care traversează apartenențele etnice. Un spital funcțional, o școală bună sau un transport public decent pot produce asemenea solidarități, dacă politica permite formularea interesului comun. O administrație modernă trebuie să facă posibilă această cooperare. Conservarea distanței dintre etnii pentru a justifica indispensabilitatea unor lideri compromite tocmai șansa cetățenilor de a decide și de a construi împreună

Noi, cei din Transilvania, vedem prăpastia care se adâncește între români și maghiari, colegii noștri sudul țării poate înțeleg mai puțin sau nu le pasă. 

Iliberalism și sindromul Trianon

Am analizat încă din 2020, într-un studiu despre iliberalism și sindromul Trianon, folosirea memoriei istorice pentru legitimarea puterii lui Viktor Orbán. Cercetarea IRES din Harghita și Covasna arăta că 81% dintre respondenți considerau că Ungaria fusese nedreptățită prin tratat. Această percepție nu trebuie confundată automat cu susținerea unui proiect revizionist, ea arată însă importanța politică a unei memorii care poate fi mobilizată.

Respectarea unei suferințe istorice nu obligă la acceptarea celor care o folosesc electoral. O comunitate trebuie să își poată păstra memoria și să își judece liber conducătorii. Critica începe acolo unde loialitatea față de trecut este transformată într-o obligație de loialitate față de un partid.

Paralelismul etnic trebuie discutat prin mecanisme concrete. Existența unei școli în limba maghiară sau a unei instituții culturale maghiare nu dovedește izolare. Problema apare când accesul la informație, finanțare și reprezentare se concentrează în rețele dependente politic, iar contactul cu opiniile alternative se restrânge. 

Raportul International Press Institute despre capitalul ungar în presa din țările vecine documentează amploarea acestui proces. Asociația pentru Spațiul Media Transilvan primise, în patru ani, aproximativ 20 de milioane de euro din partea guvernului ungar și ajunsese să dețină circa 30 de canale media. Acestea sunt dimensiunile consemnate de raport pentru perioada analizată.

În interpretarea mea, aici se află contradicția modelului Orbán: sprijinul prezentat drept întărire a autonomiei comunității poate spori dependența ei de un centru politic exterior. Pentru a evalua acest risc, trebuie să examinăm libertatea editorială, transparența finanțării și posibilitatea reală de a critica finanțatorul. Limba în care apare un ziar nu spune nimic, singură, despre libertatea lui. Colegii noștri din conducerea UDMR trebuie să răspundă și pentru apropierea politică de Fidesz. Investigația publicată în 2021 de Átlátszó Erdély descrie trecerea de la rivalitate la cooperare electorală și sprijin reciproc. Un episod este deosebit de relevant: în octombrie 2020, Árpád Potápi, demnitar al guvernului Orbán, a calificat drept „trădare națională” prezentarea unor contracandidați ai UDMR în Bihor și Satu Mare.

Ce fel de protecție a comunității este aceea care transformă concurența electorală într-o vină națională? Un cetățean maghiar trebuie să poată vota împotriva unui candidat UDMR fără să îi fie pusă sub semnul întrebării apartenența. Conducerea unei organizații poate cere sprijin pentru rezultate și proiecte. Nu poate revendica autoritatea de a decide cine reprezintă un maghiar autentic.

Aici trebuie formulată critica noastră: asocierea interesului comunității cu interesul unei conduceri politice limitează pluralismul chiar în interiorul comunității pe care pretinde că o apără.

Această istorie a relației dintre Fidesz și UDMR trebuie discutată și când vorbim despre reforma administrației. Ea nu dovedește că orice obiecție formulată astăzi de UDMR este neîntemeiată, ne obligă însă să cerem o delimitare precisă între drepturile cetățenilor și interesele structurilor politice care îi reprezintă. Dreptul la limbă, educație și participare trebuie garantat. Păstrarea fiecărei funcții, instituții sau delimitări administrative trebuie justificată separat, invocarea identității nu poate înlocui evaluarea serviciilor publice.

Și Bucureștiul are o responsabilitate. Guvernele României trebuie să ofere comunităților investiții, servicii și respect instituțional. Oamenii nu pot fi chemați la solidaritate civică numai în momentele în care politicienii se ceartă pe tema loialității lor.

In fine, politica feribotului la UDMR

La 23 octombrie, premierul Péter Magyar a spus la Budapesta: „Ungaria nu este o «țară feribot», ea nu poate pluti la nesfârșit între Est și Vest”. A vorbit despre parteneri de încredere și despre renunțarea la politica șantajului. Era o delimitare de felul în care Viktor Orbán înțelesese relația cu Europa.

Cred că această reflecție merită discutată și de conducerea UDMR. Dacă Ungaria își propune să renunțe la politica feribotului, UDMR ar trebui să își examineze propriul mod de a naviga între Budapesta și București. Relațiile dintre cele două capitale sunt firești și necesare, folosirea lor pentru consolidarea poziției unei conduceri de partid trebuie însă supusă criticii publice.

Există un episod relevant. După sprijinul acordat lui Viktor Orbán în alegerile din Ungaria, Kelemen Hunor s-a întâlnit, în aprilie, cu Péter Magyar. Acesta a anunțat că primise garanții că UDMR nu se va mai implica în competiția dintre partidele ungare. Chiar la Budapesta a fost formulată, așadar, nevoia unei delimitări între reprezentarea maghiarilor din România și participarea la luptele pentru putere din Ungaria.

La București, problema se pune în termenii responsabilității pentru modernizarea statului. Conducerea UDMR trebuie să accepte că influența parlamentară aduce obligații față de funcționarea întregii țări. Capacitatea de a condiționa o majoritate nu poate deveni un drept permanent de a excepta propriile structuri administrative de la evaluare și reformă.

O cerere de dezbatere parlamentară este legitimă, șantajul politic începe acolo unde negocierea este înlocuită de condiția ca schimbarea să îi ocolească tocmai pe cei de ale căror voturi depinde adoptarea ei. Acesta este mecanismul pe care îl contest. Iar regula trebuie să fie aceeași pentru UDMR, PSD, PNL și orice alt partid.

Csoma Botond spune că poate accepta o reformă și că are argumente privind protecția comunității maghiare. Asteptăm aceste argumente în forma unor soluții, precizați ce drept ar fi afectat, prin ce mecanism și ce garanție legislativă îl poate proteja. O preocupare legitimă devine utilă public atunci când produce un răspuns verificabil. Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale nu interzice în bloc reorganizarea administrativă. Articolul 16 privește măsurile care modifică proporțiile populației și urmăresc restrângerea drepturilor minorităților. Din această prevedere nu rezultă obligația de a conserva fiecare primărie sau fiecare delimitare administrativă. Rezultă obligația de a proteja drepturile oamenilor și de a evalua riguros efectele schimbării.

Dreptul de a folosi limba maternă trebuie garantat, accesul la educație și participarea la deciziile publice trebuie protejate. Existența separată a fiecărui aparat administrativ trebuie justificată prin servicii, costuri și rezultate, nu putem trata aceste lucruri ca și cum ar fi identice. Un cetățean maghiar are nevoie de o administrație care îi respectă limba și îi rezolvă problemele. Are nevoie de specialiști, investiții și servicii accesibile. Protejarea identității sale nu oferă unei instituții un certificat de eficiență. Nici conducerea UDMR nu poate pretinde că orice critică a organizării administrative reprezintă o critică a comunității pe care o reprezintă.

Susțin reforma pentru că statul trebuie să răspundă acestor nevoi. Comasările trebuie fundamentate, serviciile locale trebuie garantate, iar consultarea cetățenilor trebuie respectată. Dar și păstrarea situației actuale trebuie argumentată. Ce rezultate oferă? Cât costă? Ce probleme poate rezolva? Cine răspunde pentru cele pe care le lasă nerezolvate?

Péter Magyar a cerut Ungariei să renunțe la oscilația oportunistă. Eu cer conducerii UDMR să renunțe la tentația de a transforma poziția dintre Budapesta și București într-un avantaj permanent de negociere. Metafora feribotului trebuie să se oprească aici. Cetățenii maghiari din România trăiesc în comunități concrete, cu probleme concrete. Lor le datorăm o administrație funcțională, iar conducerilor de partid le cerem soluții și răspundere. Plutind peste politică, între Budapesta și București și colectând voturi de dincolo de Carpați prin tehnologii electorale ciudate, UDMR face eforturi mai mari pentru supraviețuire politică decât pentru a servi, cu adevărat, populația de etnie maghiară din România. 

Textul a fost scris de europarlamentarul Vasile Dîncu.