En marche vers la Révolution d’Octobre?

Violențele sângeroase izbucnite în Franța și, prin contagiune, în alte țări sunt aparent cauzate de nemulțumiri/frustrări economico-sociale. Însă fenomenul, deja suficient de rău, s-a hibridizat. Și ulterior, s-a clarificat. În și mai rău.

Deși autoritățile franceze, sub regim Macron, încearcă să se limiteze la o radiografie „tehnică”, „operativă”, a profilului celor aproximativ 3.000 de mardeiași, reținuți ca urmare a violențelor și a jafurilor executate, spunându-ne – adevărat – câți bărbați, câte femei, câți adulți, câți minori, câți cu cazier, câți fără cazier, neuitând să-i puncteze pe radicalii sindicaliști și pe cei de stânga, există un adevăr dincolo de adevăr. Dacă decriptăm declarația ministrului Justiției, Gérald Darmanin, descoperim un alt tip de tablou. În exprimarea sa, „printre cei reținuți există de toate: persoane provenite din imigrație, cetățeni străini, dar și persoane perfect integrate, care sunt francezi”.

Ce dezvăluie, poate involuntar, partea ultimă a acestei afirmații? Ce înseamnă „perfect integrați”?

Nu poți să vorbești de francezi de baștină „perfect integrați” în Franța, nici de nemți de baștină „perfect integrați” în Germania, nici de italieni de baștină „perfect integrați” în Italia. Dacă folosești sintagma „perfect integrat” înseamnă că respectivul individ nu e autohton de baștină, dar s-a „integrat perfect” în ordinea/rutina formală franceză, obținând chiar și cetățenia. Dar calitatea formală de cetățean francez, poate înlocui/substitui cultura islamică sau africană a bunicilor sau părinților celor „perfect integrați”, în care ei au fost crescuți din fașă?

Răspunsul este, desigur, complex. Nu putem să generalizăm. Există și oameni venind din cultura islamică sau africană care nu încearcă să se izoleze în enclave, să se defuleze prin acte teroriste, să se răzbune pe urmașii stăpânilor de sclavi, devalizându-le magazinele și afacerile, furându-le din galantar ceasurile și bijuteriile, simboluri ale vieții îndestulate pe care o duc. Există, dar puțini. Grosul persoanelor născute într-o cultură și într-o religie rămâne în acea cultură și acea religie, indiferent cât de „perfect” consideră/raportează autoritățile că s-ar fi integrat. Poate s-au „integrat” , dar nu s-au „asimilat”. Pentru că nu se poate.

Așadar, ministrul de Justiție ne spune, de fapt, că vandalii și huliganii sunt fie imigranți actuali, fie cetățeni străini, fie imigranți de generația a doua sau a treia. Poate sunt și francezi get-beget cărora le-a ajuns cuțitul la os cu atâția imigranți. Și-atunci, unde suntem?

Franța s-a transformat într-o hârtie de turnesol care dă seama de acumulările ucigașe, strat după strat, ale ideologiei globaliste. Focusul celor 14 ani de macronism a fost cu totul altul decât rezolvarea/atenuarea problemelor economice care au scos acum, inițial, oamenii în stradă. Focusul a constat în obsesia lui pentru escaladarea diversității și a incluziunii, adică pentru două utopii neomarxiste care, aplicate situației în speță, nu vor putea niciodată să pună de acord cultura islamică sau cultura africană cu cultura iudeo-creștină, ele fiind incompatibile, având cu totul alte fundamente și alte repere existențiale.

Aici nu e vorba în a ne lansa în judecăți asupra acestor culturi, ci de a puncta incompatibilitatea lor. A le amesteca este cea mai mare nerozie/iresponsabilitate pe care puteau s-o săvârșească decidenții motoarelor Europei – Germania și Franța. A încerca să integrezi Sharia cu Voltaire și Hegel e cea mai mare tâmpenie – clar dezintegratoare a civilizației europene – la care se puteau gândi, exact ce și-a dorit deconstructivismul neomarxist, sub steagul Școlii de la Frankfurt, inființată la 1923 de către Felix Weil, la care s-au adăugat Horkheimer, Adorno, Habermas și toată pleiada.

Bunăoară, transpunerea în cultura islamică a confluenței bărbat-femeie (văzută ca fundament existențial al ființei umane), este ea consonantă/compatibilă cu cea din cultura europeană, iudeo-creștină? Sunt „perfect integrații” conduși în viața personală – care nu are cum să nu înrâurească/afecteze viața socială – de principiile și valorile culturii civilizaționale franceze/europene? Sau, de fapt, le mimează cu mai mult sau mai puțin talent, neavând încotro, în realitate altceva având ei în sufletul lor, acest „altceva” răbufnind la momentul potrivit, când li se pune pata, cu forță ancestrală și dând foc la tot ce văd cu ochii?

De unde a pornit degringolada?

În măsura în care Kohl trebuie aclamat pentru reușita reunificării Germaniei, în aceeași măsură trebuie dezavuat pentru a fi promovat, cu atâta lejeritate/indiferență/incoștiență, o persoană pe nume Angela Merkel, provenită din halca post-belic rusească a Germaniei (via Walter Ulbricht – Honecker), cu trupe ale Armatei Roșii „eliberatoare” staționate acolo 45 de ani, cu KGB-ul (servit la vremea respectivă de un samovar pe nume Putin) strâns unit cu STASI în a oprima și împila poporul german, hăcuit de frontiera impusă tot de ruși – așa cum, de altfel, se întâmplaseră lucrurile, cu nuanțe mai mult sau mai puțin represive, în întreg blocul comunist, inclusiv și mai ales (în ce privește împilarea poporului) în România lui Dej și Ceaușescu.

A fost Kohl penetrat de fosta propagandistă RDG-istă, a cărei familie de pastor (!) a emigrat (!) din RFG (!) în RDG? Cercetarea istorică prin documente și arhive are de răspuns. În orice caz, un lider cu capul pe umeri nu ar fi promovat niciodată o persoană formată, școlită, încartiruită în Germania comunistă, să conducă, sub drapel creștin-democrat (!), marea Germanie reunificată și funcțională pe sistem democratic, adică total opus totalitarismului comunist, cu servituțile de comportament și conștiință mutilată de atâtea compromisuri în care a trăit Merkel anterior. Niciodată.

Să nu uităm că și Willy Brandt a fost penetrat de KGB. Gerhard Schröder – nu mai vorbim. E pe față. Austria, așa-zis neutră, dar cu ditamai ministresă de Externe azilantă politic (!) la Moscova, este de fapt calul troian rusesc în UE. Da, Austria cu capitala la Viena, unde s-a dus, într-o vizită fulger, netam-nesam, Simion, între cele două tururi de scrutin. Evident, ca să mănânce un șnițel, nu ca să primească instrucțiuni de folosință.

Despre ce mai vorbim atunci? Cazuistica românească colcăie. Încă de pe vremea lui Vasile Ionel, Caraman, Militaru, Măgureanu și atâția alții, nostalgic-revanșarzi sau încartiruiți pe viață, întrucât din KGB nu ieși decât cu picioarele înainte. (Dacă ar mai trăi Dumitru Tinu, poate ne-ar spune.) Georgescu, Simion, Dungaciu sunt doar vârful Siberiadei. E posibil ca nici ei să nu poată să spună…

Și iată că, acum, Europa trage ponoasele viziunii globaliste, imigrațional-incluziv-egalitariste a dnei Merkel. Căci nu-i așa, lupul/lupoaica își schimbă părul, dar năravul ba. Și nu s-a mulțumit cu Germania. Colac peste pupăză, a mai aburcat-o și pe Ursula în capul UE, cu expresa aprobare a lui Macron, același Macron care ulterior avea să-și bătă joc de Cina Cea De Taină la Olimpiada de la Paris, șeful, pentru încă șase luni, a marii națiuni imposibile franco-islamico-africane, în Orașul luminilor în care, în multe zone/cartiere, ți-e frică, pe-nserate, să ieși pe stradă. Poliția nu mai intră. Police complice ou Police vaincue? E același lucru.

Pe de altă parte, se impune să facem diferența între globalism și globalizare. Globalizarea, înțeleasă ca un proces de interconectare economică, tehnologică, comercială, turistică, de liberalizare a forței de muncă etc., este obiectivă, necesară și inexorabilă în timpurile moderne. Globalismul este altceva. Este ideologia care statuează globalizarea orbească și totală ca scop în sine, cu o conducere suprastatală, ceea ce ar transforma procesul dintr-o susținere/creștere a binelui individual într-o alienare a identității, sinonimă cu distrugerea. Este un set de idei, de măsuri, de dezinformări, de false ținte, promovate pervers și implementate cu agresivitate. Este un fel de nazificare pe invers, à rebours, adică neomarxism. Nu degeaba extremele se ating. Les extrêmes se touchent, de la Blaise Pascal citire. În Europa, scopul globalismului este federalizarea, ceea ce este nu numai imposibil, dar și dezastruos pentru Uniunea Europeană.
În momentul în care a fost pornit acest uriaș experiment neomarxist, socio-etnico-sexual – în care lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!” a fost înlocuită, pe sub masă, cu consemnul „Minoritari de toate spețele, uniți-vă!” –, destinul civilizației europene a fost pus în balanță pe termen lung. Și nu se știe unde se va ajunge. Apare tot mai evident că obiectivele Școlii de la Frankfurt, născute din eșecul exportării în Occident a Revoluției din Octombrie (de fapt, o prăpădită lovitură de palat), sunt pe cale să se împlinească: dezmembrarea ordinii liberal-conservatoare și reasemblarea ei pe baze egalitariste, prin anihilarea tradițiilor și a indentităților subiecților.

Dar globalismul revărsat asupra hărții Europei aduce și altă nenorocire. Nenorocirea contra-reactivă a ascensiunii extremei drepte, cu specificități locale. Cui trebuie să „mulțumim”? De la țară, la țară.

Pentru fenomenul contra-reactiv al ascensiunii Adunării Naționale (formațiune devenită sub Le Pen din Front – „Reuniune”), francezii trebuie să-i „mulțumească” lui Macron, luat literalmente la poceală de propria soție, știu ei de ce. Câtă toleranță să mai aibă biata femeie?

După cum, pentru fenomenul contra-reactiv al ascensiunii Alternativei pentru Germania, nemții trebuie să-i „mulțumească” lui Merkel, fostă deghizată în creștin-democrată.

Așa cum neomarxismul lui Beiden a împins, contra-reactiv, America în brațele unui antreprenor locativ, afon politic, cu nuanțe de măscărici, tras de dârlogi de Kremlin, cu un trecut obscur, cu vizite la Moscova agrementate de plăcerile păcătoase ale vieții, cu sponsorizări rusești la vedere, în total un comportament în care e imposibil să nu-și fi băgat coada KGB-ul, tot așa globalismul en marche al lui Macron, care judecă/proiectează asupra poporului francez propriile lui apucături, împinge contra-reactiv Franța în brațele extremei drepte a dnei Le Pen, sponsorizată, la rândul ei, cu 9 milioane de euro de o bancă rusească. Un mizilic.

Mulți francezi, neștiind ce votează (ca și în România, mutatis-mutandis), vrând să pedepsească deraierile de toate genurile ale macroniadei, vor vota Le Pen/Bardella. Or, atunci, vor vota și slăbirea/demantelarea Uniunii Europene (cea prefigurată de părinții fondatori și consacrată de tratate, nu cea deviată de Barroso, Juncker, Von der Leyen), adică vor vota visul de aur al lui Putin, al Alternativei pentru Germania și al partidului AUR din România.

Vor vota trădarea luptei de apărare, absolut firești, a ucrainenilor (și nu neapărat a lui Zelenski, care, dacă n-ar avea acceptul majorității conaționalilor săi în rezistența contra invaziei rusești, ar zbura imediat de la Kiev). Vor vota transformarea Ucrainei în Belarus 2. Vor vota încurajarea/resemnarea în fața imperialismului rusesc și resurecția „centurii gri”, un alt nume pentru spațiul extra-frontalier al Kremlinului. Vor vota pentru o Europă redivizată de o nouă Cortină de Fier.

În sfârșit, pentru fenomenul contra-reactiv al ascensiunii populist-rusofonilor de la AUR, românii trebuie să „mulțumească” politicii de supușenie orbească/prostească/indiferentă sau contrară intereselor țării față de Bruxelles, Paris, Berlin, Washington (Ce diferență față de abordările Poloniei!). Politică practicată ca alibi de camuflare/absolvire/spălare și ca tactică de siguranțare în fotoliile puterii de către clasa politică securistoid-hibridă care a fost tot timpul la butoane – cu excepția mandatului Emil Constantinescu. Și mai trebuie să „mulțumească” și copiilor și nepoților foștilor mahări, precum și repatriaților strânși la USR, dar cu sediul în altă parte. La care se adaugă capitalismul de cumetrie din interior, cu băieți „deștepți”, trăsătura dominantă a zonei, dincolo de succesiunea guvernărilor.

În fapt, românii ar trebui să-și mulțumească lor înșile, pentru a fi votat cu 85 la sută, la doar câteva luni de la revoluția anti-comunistă confiscată din dec. ’89, un comunist filorus, ceea ce, peste ani, a dat naștere, direct sau prin ricoșeu, formațiunilor mutante din prezent. Cum altfel să se fi întâmplat lucrurile la un popor afundat în plăcerea de a i se fi spălat creierul 45 de ani – belea de care n-a scăpat nici până astăzi? Iată că majoritatea se întoarce acum la Iliescu. Fie sub formă de suveranism, fie sub formă de neomarxism. Vers la Revolution d’Octobre renouvelée. Frumos, nu?