La sfârşitul anului 2011 am asistat la moartea a două figuri emblematice în politica mondială. Primul a fost Vaclav Havel, care a condus Revoluţia de Catifea, ce a reprezentat începutul sfârşitului comunismului în Europa. Moartea lui este deplânsă de toată lumea cu excepţia celor mai înrăiţi aparatcici comunişti. Cu o zi înainte de moartea lui Havel a decedat dictatorul „clasic”, Kim Jong-il, ceea ce a reprezentat un motiv de sărbătoare generală în majoritatea ţărilor, excepţie făcând patria lui, Coreea de Nord. Este greu să ştim dacă oamenii plâng cu lacrimi de crocodil pentru moartea conducătorului lor sau pentru simplul motiv că regimul Kim va trăi în continuare, strivindu-le drepturile lor fundamentale.
Viaţa lui Havel a fost o sărbătoare a libertăţii şi democraţiei, idealuri care se presupune că există în cadrul instituţiilor europene şi sunt reprezentate de Uniunea Europeană. Kim Jong-il a fost personificarea unui dictator, un lider care a acumulat puterea absolută în numele unei ideologii ce a fost de mult trădată de către familia şi urmaşii săi.
Cu toate acestea, pe măsură ce intrăm în 2012, trebuie să ne întrebăm ce drum va lua Uniunea Europeană într-o perioadă când se luptă cu probleme politice şi economice?
Pe măsură ce criza financiară şi acumularea de datorii suverane de lungă durată continuă să slăbească moneda euro în cadrul statelor membre UE, vedem un viitor înfricoşător dictat de factorii de decizie politică financiară de la Berlin, Bruxelles şi Paris. Aparent, au o lipsă de respect pentru principiile fundamentale liberale democratice în favoarea creării unei politici internaţionale şi punerea în aplicare a dictatului de centrală, în interesul unei stabilităţi financiare care va garanta rambursarea creditorilor.
În Uniunea Europeană avem de a face cu două guverne, care au fost „implementate” de interese din afară, fără nici o formă de alegere naţională. În primul rând, Grecia, ţara în care s-a născut democraţia, şi al doilea rând, Italia. Ambele ţări sunt în mâinile unor guverne tehnocratice a căror sarcină este de a produce o formă de stabilitate financiară, prin austeritate, care ignoră toate celelalte priorităţi juridice, politice, sociale şi economice. Milioane de vieţi vor fi afectate de restructurarea economică şi socială pe o mare scară care va avea loc fără o minimă dezbatere publică şi fără ca respectivii cetăţeni să fie chemaţi la urne. În această perioadă de criză fiscală severă, democraţia liberală a fost suspendată în Europa.
La o recentă reuniune UE de la Bruxelles, 26 din 27 de state membre au convenit în principal să schimbe tratatele fundamentale care le-ar apropia de uniunea fiscală (bugetară şi impozite) cât mai rapid, un obiectiv al guvernului german de la crearea monedei euro în 2000. Ţara care a refuzat să accepte acest lucru, Marea Britanie, a fost atacată de toţi ceilalţi pentru că ameninţă stabilitatea financiară şi economică a UE în sine. Cu toate acestea, ce au făcut ceilalţi 26 de membri? Nimeni nu ştie concret, deoarece nu au fost discuţii amănunţite. Ei au căzut de acord asupra unei restructurări rapide a guvernării financiare a UE, care va afecta toţi oameni din UE, fără să aibă o cunoaştere reală a ceea ce înseamnă acest lucru în practică. Guvernele din 24 de ţări europene au prezentat o abatere completă a conducerii politice şi au fost de acord cu orice ce au dorit guvernele german şi francez. Nu e de mirare că unele dintre guvernele celorlalte state au început să-şi pune câteva întrebări înainte să plece de la reuniune.
Imediat după ce s-a întors de la reuniunea UE, preşedintele Traian Băsescu şi-a exprimat sprijinul său deplin pentru planul german / francez, fără să ştie ce exact conţine. Desigur, discuţiile detaliate despre politică de importanţă publică nu reprezintă un lucru comun în România, astfel încât situaţia nu părea ciudată. În cazul în care germanii determină acum bugetele şi politica fiscală din România, vom ajunge într-un alt domeniu complicat de ordine publică.
Uniunea Europeană nu are infrastructura democratică necesară pentru a discuta despre politicile publice care provin de la centru. Comisarii europeni nu sunt efectiv traşi la răspundere pentru deciziile lor. Guvernele naţionale ajung la acorduri comune pe baza unui set complet diferit de criterii ca acelea care sunt puse în faţa poporului lor, la alegerile naţionale. Prin intermediul instituţiilor Uniunii Europene, guvernul german, care are cea mai puternică economie, poate determina priorităţile de politică publică pentru cele mai multe guverne din UE, fără ca oamenii din aceste ţări să aibă un punct de vedere. Efectiv, guvernul german poate fi considerat „guvernul Europei” din punctul de vedere al politicii economice şi sociale.
Atunci, lumea europeană va putea să voteze la alegerile din Germania? Nu.
Alegerile din ţările noastre ne vor permite un cuvânt de spus în politica economică şi socială a Germaniei? Nici asta.
Cine este un model pentru Europa, Havel sau Kim Jong-il?
Americanii s-au luptat împotriva Coroanei Britanice, deoarece au refuzat să plătească impozite în Marea Britanie. Au spus că vor plăti numai în cazul în care li se dă reprezentare în guvernul de la Londra. Popoarele Europei au de gând să permită UE să reuşească o formă de unificare pe care nici Napoleon şi nici Hitler nu au realizat-o, pur şi simplu pentru că suntem într-o criză financiară?
Mai e cineva acasă?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.