Ultimii soldaţi de teracotă

Se spune că francezii au inventat coniacul pentru că au lăsat o dată pe sobă o sticlă de vin şi aşa l-au ars. Românii râdeau de sobele din casele lor pentru că, la cutremurul din 1977, acestea nu s-au dărâmat. Le numeau a „opta minune a lumii”, iar accidentul de la Cernobîl ar fi putut fi evitat dacă ruşii se sfătuiau cu nişte sobari. Acestea sunt doar câteva din glumele despre meseriaşi. Acum, secretele acestora – fie ele adevărate sau nu – s-au închis odată cu ultimele piese construite. Dumitru Sălceanu este printre ultimii din zona Moldovei care mai construiesc teracota manual, iar bătrânul Şlipuc, la cei 70 de ani, îşi agaţă meseria în cui, fără să mai aibă nici un ucenic căre să-l urmeze. Aceşti meseriaşi vor stinge în viitorul apropiat focul care i-a crescut.

Îşi scoate tacticos o ţigară din pachetul albastru de Pall Mall şi o aprinde în timp ce începe să vorbească. O ţine cu mâna stângă, văzându-şi unghia de la degetul arătător pe jumătate ruptă. Este una din micile neplăceri ale meseriei sale, la fel ca durerile de la picioare sau vederea slăbită. Dorel Şli­puc a petrecut 41 de ani cu mâinile în pământ, lut şi apă, după cum spune chiar el. A lucrat ca sobar din adolescenţă, iar de atunci, numărul pieselor montate de el ar fi egal cu cel al tuturor caselor din Târgu Frumos, cu uşu­rinţă.

Mic de statură, cu o bască neagră în creştetul capului, bătrânul îşi caută cuvintele printre rotocoalele de fum şi vorbeşte, cu privirea fixată, despre nu­mărul de plăci necesare unei sobe, de câte colţuri are nevoie sau de ce teracota de Roman este cea mai proastă. „Am făcut prima sobă în 1958, când aveam vreo 18 ani. Eu am îndrăgit-o de la bunicul meu,că noi suntem o familie de sobari teracotişti, cum spunem. Tata a fost sobar, unchiul a fost sobar, toţi”, povesteşte nea Dorel. Pe vremea aceea, îi învăţai tehnicile acestei meserii de la Şcoala Profesională din Copou, însă îndeletnicirile adevărate le primeai în ucenicia celor mai bătrâni din familie. Le însuşeai odată cu negreala fumului din coş şi mirosul lutului gălbui.

„Prima lucrare a fost pe Ştefan cel Mare, pe atunci era Cooperativa, unde lucram, iar preşedintele m-a trimis la o casă să o ridic. Mi-a luat cam vreo două zile că eu eram la început, dar atunci le-a plăcut şi omului, şi preşe­dintelui, şi bunicului. El venea şi mă controla, dacă ceva era neclar, venea şi îndrepta dunga. Dacă greşeam, îmi dădea şi două dreptare pe spate, spu­nându-mi «doar aşa ţi-am spus să faci»”, continuă bătrânul.

Zâmbeşte şi-şi aduce aminte de un episod de pe vremea când încă era sub îndrumarea sau, mai bine zis, sub polobocul bunicului. Se afla la o lucrare la Institutul Pedagogic din Copou şi era căţărat pe o scară, la doi metri faţă de podea. Când să se întoarcă, a căzut fix în cada cu lut, împroşcând fiecare colţ al camerei. „Bunicul m-a tras de picioare afară, cu tot cu lutul pe care îl aveam pe mine mi-a dat două dreptare, iar apoi m-a trimis acasă să mă schimb. Dar acolo m-a luat mama şi mi-a tras şi ea o bătaie”, dar doi ani i-au luat apoi până să-şi dea mâinile după plăcile de teracotă. După aceea „era ziua şi soba”, iar în următorii zeci de ani a încălzit, la propriu, mii de familii.

Are foarte mare răbdare, iar când începe să-ţi explice despre montatul unei astfel de piese, te poartă printre numere, unghiuri şi culori, ca şi când ai putea să-i fii ori ucenic, ori să-ţi faci lista pentru cumpărăturile necesare. De exemplu, pentru o cameră de patru metri pe patru, ai avea nevoie cam de 120 de plăci de teracotă. „Cum sunt astea socotite? 30 de colţuri sunt 45 de plăci, 40 de plăci normale, patru colţi de cupolă sunt zece plăci, trei laterale de cupolă sunt şase plăci jumătate, un colţ este două plăci de marmură. O etajeră este socotită şase plăci…”, iar numerele se încurcă în acelaşi fum de ţigară că n-ai avea cum să ţii minte toate detaliile deodată.

Cu ochii de lut

Soba trebuie să fie dreaptă încă de cum aşezi primele plăci. Bătrânul explică, folosindu-şi bricheta albă pe post de poloboc. Pasta este făcută din lut, pământ, nisip şi apă, iar totul se lucrează „numai cu mâna, nu cu mistrie sau altceva”, continuă el. Secretele meseriei se văd, de fapt, la lumina zilei, mai degrabă totul ţine de practică. Important este, de exemplu, ca fumul care iese pe coş să fie rece, altminteri toată căldura se duce în afara casei. Pentru asta există acele fumuri.

Îşi ia din nou bricheta în mână şi cu celelalte degete rămase libere desenează pe peretele din stânga lui cum sunt ele, de fapt, în formă de romb. „Fumurile sunt nişte căsuţe ca nişte faguri, cu cât are mai multe fumuri – urcând, coborând – până se ajunge la burlan. Numărul acestora trebuie să fie fără soţ. Se fac cu trei, cinci, şapte, nouă, 11, 13″, practic, ele sunt un fel de canale prin care trec fumul şi aerul cald – şi se află de la jumătatea sobei.

Geaca de piele neagră e mai mare cu jumătate de număr, iar din manşetă ies la iveală două mâini care-s parcă ale unui bărbat de 30 de ani. Albe, fără riduri sau pete provocate de trecerea anilor. Pesemne că de „vină” or fi fost efectele terapeutice ale lutului din care şi-a câştigat existenţa.

Sobă ca a mea nu mai are nimenea

Acum nu se mai găseşte nici sârma galvanizată pe care o folosea el, cără­mida s-a înlocuit cu şamota, şi nici nu se mai foloseşte teracotă verde sau al­bastră. Materialele nu-i mai sunt la îndemână, însă nici n-ar mai avea tare mare căutare. La Cooperativă erau peste 30 de sobari, iar acum, râde el, poţi să-i numeri pe toţi pe degetele de la o mână. Cine mai este acum, din tineret „e din ăla care mai degrabă aruncă ochii pe geam, termină lucrarea, ia banii şi pleacă, chiar dacă nici n-o făcut bine acolo”, povesteşte bătrânul. Nici nu mai are căutare, hai c-or mai fi oameni care să vrea sobe, însă nici el nu a avut ucenici care să-i fure meseria, nici măcar din priviri: „A mai venit câte unul tânăr, dar se uită, dă din cap că înţelege şi gata”.

Iar dacă el a deprins meseria de la bunică-su, nici unul dintre cei patru copii nu a vrut să-i ia locul. Moştenirea nu-i mai este de mult un bun personal, ci s-a transformat în sobe care s-au împărţit în tot Iaşiul şi-n oraşele din apropiere. În timp ce era la Cooperativă, pe vremea regimului comunist, ca să câştige un ban în plus, mai lucra şi la un „patron”, care-l ajuta cu alte comenzi în plus. „Ca să scot un salariu de 1.200 de lei trebuia să pun 1.000 de plăci într-o lună de zile. Atunci tu erai plătit cu un leu pe placă, astfel că trebuia să tragi tare de tot”, recunoaşte nea Dorel.

După ce a ieşit din armată, la Bucureşti, în 1961, a rămas încă 15 ani să construiască sobe pentru ei. Angajat ca civil, îşi plimba sculele între casele naţionalizate, comenzile de la Cooperativă şi unităţile militare. „Am lucrat la Aviaţie, la spitalul militar şi pe urmă m-am dus la batalionul de grăniceri, dar acolo am dat de rău. Aveam copii de acum, iar treaba era cam aşa: plecai pe 1 şi veneai pe 30. O lună de zile era viaţă de haiduc. Şi femeia mi-a spus atunci că ori mă ţin de armată, ori de casă.”

Mai mult, cea mai grea muncă era atunci când a făcut sobele de la fostul cinematograf Puşkin, Libertatea sau Tineretului, unde punea mai bine de 200 de plăci, iar o lucrare dură cam vreo trei-patru zile. De acolo, a trecut la şeminee, pentru care este recunoscut în întreg oraşul. Una din diferenţele dintre o asfel de piesă şi o sobă este că prima nu încălzeşte, întrucât toată căldura merge direct pe coş. Însă el a reuşit să-i pună acele fumuri. „Este greu, trebuie să ştii cum să pui fumurile. Ceilalţi sobari ar şti, însă ei nu vor, iar dacă-l faci gol, cum arde flacăra, cum se duce totul afară.”

Cel mai greu i-a fost la şemineul făcut în Chişinău, unde a trebuit să remonteze unul vechi de mai bine de o sută de ani. Cât despre sobele ruseşti, comparativ cu ale noastre, au pereţii laţi cât o cameră aproape, iar, în afară de ornamentele lor, unele aveau lipite bănci din teracotă – „erau adevărate bijuterii”, conchide nea Dorel.

Regretă acum şi pentru că sobarii – căci îi vede ca pe nişte artişti – şi-au lăsat îndemânarea închisă dincolo de portiţele de fontă, dar mai ales pentru că nici el nu poate să construiască încă una. Ochiul stâng îi este mereu acoperit de pleoapă, iar în celălalt se vede un albastru slab sau ceruleu, cum spune el, la fel ca plăcile de teracotă pe care le mai folosea. Ar mai vrea să lucreze, în urmă cu două săptămâni a reparat una din zona Râpei Galbene, dar spune cu greutate că nu-l mai ţin „bălămălile”. Meseria şi-o priveşte ca fiind una specială, îşi compară măiestria cu cea a olarilor de la Cucuteni, când din „mâna aceea trebuie să iasă ceva frumos întotdeauna”, zice, cu mici goluri de aer printre cuvinte.

Atelierul lui Hefaistos

Dacă în Iaşi mai găseşti câţiva sobari, teracotiştii se numără pe mâini, adică mai sunt doi în toată zona. De cum ieşi din CUG-ul, unul din cartierele industriale ieşene, ajungi în aşa-zisa zonă metropolitană şi intri în Horpaz. Vilele se zăresc în spatele hotelului Capitol, iar printre găinile lăsate să umble bezmetice pe uliţa asfaltată, ajungi la atelierul lui Dumitru Sălceanu. Este printre puţinele locuri din zona Moldovei unde se mai face teracota manual, iar îndemânarea a primit-o de la tatăl lui.

Materia primă de care are nevoie şi-o aduce de pe lângă Iaşi şi din Tulcea. Ca să fie cât mai fină placa, amestecul – format din caulin, nisip, lut – trece de patru ori printr-un malaxor ce seamănă cu unul de la brutărie, iar apoi el este întins în matriţe. „Eu am o reţetă de la tata primită, pe care o respect. Am mai încercat şi altceva uneori, însă nu a fost cu un mare randament”, spune bărbatul. Cei peste 40 de ani nu se văd decât în ochii lui ascunşi în orbite. Obrajii, puţini roşiatici, parcă i-au rămas aşa de la orele pe care le-a petrecut în faţa cuptorului. Iar acestea se numără în ordinul zecilor şi sutelor.

Întreg procesul durează câteva luni şi piesele, după ce sunt scoase din ma­triţe, se lasă la uscat pe nişte rafturi, vreme de cinci zile, iar ulterior sunt urcate în pod, pentru câteva săptămâni. Se coboară piesele, se „glazurează”, pentru a le da acel luciu şi culoare, apoi urmează partea cea mai grea. Arderea acestora durează undeva între 70 şi 75 de ore, la foc continuu. „Atunci lipsesc de acasă câteva zile, trebuie să fiu mereu la atelier, să am grijă de foc, nu oricine ştie cum să pună lemnele pe foc. Mai întâi se pun încet, flăcările trebuie să crească treptat, altfel se strică placa”, explică Dumitru.

Ca şi-n cazul bătrânului Şlipuc, meseria a furat-o de la taică-su, de pe vremea când a lăsat joaca de pe iarba din faţa casei, pe lutul din spatele atelierului.

Cine aruncă apă pe foc

Alături de el se află mai mereu Vali, soţia lui. Cu zâmbetul şăgalnic ascuns, ea spune că priceperea a căpătat-o cât timp i-a stat alături, iar unde bărbatul nu-şi găseşte cuvintele sau nu mai ţine minte vreo dată, ea vine din spate cu toate lămuririle. La atelier, ea îi este un fel de asistent, bun la toate. Îşi suflecă mânecile şi se pune la mutat piese din pod în cuptor sau încearcă să modeleze pasta din care se vor face viitoarele plăci. Este o meserie în familie, ar spune, însă băiatul de 14 ani, chit că-i place să stea să se uite, nici nu gândeşte să-i urmeze paşii, fie ei făcuţi şi-n lut.

„Îmi place când desfac uşa de la cuptor, mă uit înăuntru şi văd că e perfect, văd că plăcile de teracotă sunt perfecte, e frumos”, recunoaşte bărbatul. Se uită în jurul atelierului, iar în aer se simte mirosul lutului proaspăt bătătorit. De cum intri în camera de „creaţie” te loveşte şi un val de căldură, iar acolo vezi o doamnă blondă, de peste 30 de ani, care-şi înfige degetele în pasta de un gri spălăcit. Privirea îi este îndreptată spre masa de lucru, iar mâinile i se mişcă slobode pe lângă corp. Singurul element din decor care se mai schimbă e muzica de la Kiss FM, în rest, toate mişcările îi sunt controlate, aproape mecanizate. Îţi răspunde din fugă, fără să-şi întrerupă ritualul.

Pentru Sălceanu urmează acum o perioadă de pauză, pe timp de iarnă nu mai face nici o placă, de teamă să nu crape de la frig. E mulţumit că încă mai sunt oameni care-şi fac sobe din teracotă, însă-şi spune că, în maximum patru-cinci ani, această mică industrie va dispărea.

Atât el, cât şi bătrânul Şlipuc se uită, ca nişte martori de cealaltă parte a baricadei, cum aceste bucăţi, alteori văzute ca adevărate piese de artă, dispar. Astăzi arată ca nişte mamuţi de teracotă care, ruşinaţi de propria lor mărime, se mută într-un colţ întunecat al camerei, aşteptând să fie distruşi.

George Gurescu