Ultimul ţărănist

Sunt zile în care nu ne mai putem alege subiectele. Vin ele peste noi şi se aşează în coloanele blogului, gazetei…

Dispariţia lui Ion Diaconescu e un moment de mare tristeţe, nu doar pentru politica românească,  ci pentru noi toţi.

Ion Diaconescu nu a fost niciodată  un carismatic. Retorica nu i-a fost nicicând prietenă. Nu cred că  îmi amintesc vreun discurs memorabil de al său. Nici un dibace legător de noduri în sforile politicii. Avea însă farmec. Îi lipsea încrâncenarea, ranchiuna şi reuşea să evoce cu zâmbitoare bonomie chiar şi coşmarul trăit în puşcăriile comuniste. Despre mulţi dintre cei care au scăpat cu viaţă din închisorile comuniste s-a spus că au fost “supravieţuitori”. Ion Diaconescu nu a fost nu un supravieţuitor al puşcăriilor comuniste, ci un biruitor. Pentru că nimic din răul  de acolo nu l-a schimbat, nu i-a clintit convingerile, nu i-a smintit credinţa. Suferinţa nu i s-a prefăcut în ură, chinul îndurat nu a devenit dorinţă de răzbunare.

Dacă există ceva care îl descrie pe cel care a fost Ion Diaconescu, aceasta este credinţa sa. A slujit toată viaţa un singur partid, o singură ideologie. Deşi atât de diferiţi, venind din orizonturi opuse, el şi Ion Iliescu rămăseseră singurii bărbaţi politici care îşi legaseră destinul politic de credinţa într-o ideologie, într-un sistem de gândire, într-o vreme în care doctrinele au devenit bunuri perisabile, veştminte de sezon.

Plecarea lui Ion Diaconescu e un moment dureros. Pentru noi toţi. Moştenirea sa e una complicată. Partidul pe care l-a slujit e fărâmiţat, spart în grupuscule, rupt de vanităţi lipsite se sens, sfâşiat de mediocri şi ticăloşi. Şi, din păcate, probabil, acum, după plecarea ultimului ţărănist, şansele ca PNŢCD să redevină ceea ce ar fi trebuit să fie au dispărut.  Dar adevărata moştenire a lui Ion Diaconescu e una cu mulţi revendicatori şi cu niciun legatar, iar aceasta înseamnă credinţă, loialitate, demnitate şi omenie.

http://moshemordechai.wordpress.com/2011/10/12/ultimul-taranist/