Un general și un profesor pentru București

Profesorul universitar dr. Cristian Barbu este un un general în rezervă, fost cadru didactic și rector al Academiei Tehnice Miliare „Ferdinand I”, un om cu nenumărate studii și specializări în România și în străinătate, mai ales în domeniul tehnic dar și în materia de bună guvernare și conducerea instituțiilor publice. Cristian Barbu este un interlocutor atent, politicos, riguros și destul de relaxat pentru un general în rezervă. Pofesorul Barbu nu este un iubitor de pensie. Pare mai degrabă un luptător pentru cauze comune. Reproducem dialogul său cu Cornel Nistorescu.

C. Nistorescu: Domnule general, dumneavoastră ați fost și profesor, și general, și rector al…?
– Rector al Academiei Tehnice Militare. Acum se numește și „Ferdinand I”. Am avut și eu o contribuție la acest nume nou al acestei instituții. Am avut onoarea să o conduc două mandate. Înainte, am fost prorector și locțiitor încă trei ani, deci zece ani am fost în boardul de conducere al Academiei. Și, înainte, încă doi ani, am fost președintele Senatului la Academia Tehnică Militară.

C. Nistorescu: Să nu vă spupărați dar nu știu nimic despre ea. Pe unde este?
– Lângă Piața de Flori, la Chirigiu, construcția aceea din cărămidă roșie, frumoasă.

C. Nistorescu: Nu am fost niciodată în ea.
– Acolo suntem noi, inginerii Armatei române.

C. Nistorescu:  Cam câte promoții v-au trecut prin mână?
– Am absolvit în 1983, ca șef de promoție, în specialitate și am rămas direct cadru didactic. Deci, din 1983, am intrat la ore. De pe 15 septembrie. Și, de atunci, am predat continuu și, de la un moment dat, am condus Academia de Tehnică Militară.

C. Nistorescu: Fiind specialist și profesor în…?
– Sunt inginer de armament. Asta înseamnă tot ce înseamnă rachetă, tun, proiectil, muniție, tot ce face bum. Celelalte sunt purtătoare. Avionul este un purtător. Nava maritimă, un purtător. Tancul este un purtător, dar arma în sine înseamnă țeavă, înseamnă proiectil, înseamnă exploziv, înseamnă rachetă. Sunt puțini de această specialitate în România. Am fost profesor tot timpul de: mecanica fluidelor, aerodinamică, balistică exterioară și dinamica zborului rachetei. Am colaborat cu Politehnica foarte mult în acest sens, cu marii profesori M.M Niță, cu Radu Patraulea ș.a.m.d., cei care au fost somități în acest domeniu.

C. Nistorescu: Și v-ați luat doctorat în ce?
– Doctoratul este în mecanica fluidelor, am venit cu, să zicem, o noutate pe plan mondial. Știm cu toții despre geometria variabilă a avioanelor, care înseamnă modificare din ampenaj. Eu am venit cu ideea de rachetă cu fuselaj cu geometrie variabilă, transformarea unei rachete printr-o simplă deplasare a unui con în față cu trei grade de libertate, translație și rotație, dintr-o rachetă nedirijată în rachetă dirijată.

C. Nistorescu: România are niște performanțe și în domeniul acesta…
– Este vorba despre studiul fundamental. Noi am făcut studiu fundamental, dar am făcut și parte experimentală foarte mult. Eu am tras foarte mult în poligoane.

C. Nistorescu: Și unde produceați sau le produceau alții și dumneavoastră doar le …
– Până în 1990, participam împreună. Noi făceam proiectare, făceam design și le produceam inclusiv la Tohani. Am lucrat multe nopți încărcând armament pentru contractele internaționale pe care le aveam. Exportam foarte mult din ce lucram noi. Așa numita Katiușa, că noi suntem din aceeași generație, știm despre ce e vorba, acele proiectile reactive de 122 de mm pe care noi le produceam și le vindeam foarte bine. Înainte ca Academia să se implice, și eu să fac parte din acest mic grup de cercetare, ei bine, acele rachete băteau până la 20 de km. Ne-am apucat de studiu și le-am dus la 30 de km. Făceau impact, dar numai la impact aveau efect, noi am venit cu focusul de proximitate, cel care permitea ca la o înălțime prestabilită să facă efect.

C. Nistorescu:  Care va să zică, dumneavoastră sunteți un profesor care a instruit studenți, dar ați modernizat și armament?
– Da.

C. Nistorescu:  Să fie asta o mare onoare?
– Da, mie mi se pare o mare onoare atâta timp cât te ocupi cu sisteme care te apără. Noi așa am fost ca popor, întotdeauna ne-am apărat. Noi n-am fost niciodată agresivi. Și, atunci, ca să poți să te aperi la un nivel ridicat, trebuie să ai ceva.

C. Nistorescu: Asta era filosofia cu care vă acopereați …?
– Nu, este partea pe care cred că fiecare popor, la un moment dat, o transmite tinerilor. Adică, eu asta am făcut, am transmis tinerilor ideea că trebuie să ne apărăm și să avem șanse în acest demers. Altfel, devenim instrumentul altor forțe mult mai puternice. Ceea ce se și întâmplă.

C. Nistorescu:  Slavă Domnului că sunteți corect. Cum vă priveau cei tineri ?
– Vă referiți la profesia aceasta? Unii sunt extrem de atrași, de mici. Alții, nu.

C. Nistorescu: Sunt pasionați de tehnică și de armament sau de scriptele…
– De tehnică. Aici…ce se întâmplă? În domeniul militar, într-adevăr, sunt cele mai avansate tehnici și tehnologii. Eu chiar predau la Colegiul Național de Apărare și spun cursului „Dimensiunea tehnică și tehnologică a apărării”. Aici nu e numai filosofie, trebuie să ai și cu ce să te aperi. Și, de aici, sigur că tinerii sunt destul de încântați. Vorbim despre sistemul mecanic, domeniu în care, într-adevăr, sunt ultimele noutăți, chiar și robotică, mai de curând. Sistemele acestea de armament, de muniții, înseamnă multă tehnologie. Dar și calculatoare sau comunicații.

C. Nistorescu: Ce fel de comportament au studenții ?

-Foarte interesantă întrebarea. Sunt tineri ca toți ceilalți tineri ai țării. Mai liniștiți poate, un pic. Însă, sigur, ei își dau seama că prin comportament pot rămâne în continuare într-o astfel de instituție sau nu. Până la urmă, nu putem să admitem acolo, știu eu, folosirea drogurilor sau un bețiv care este greu de stăpânit și așa mai departe, știți și dumneavoastră ce vreau să spun, ca idee. Adică la noi nu merge cu aceste comportamente grav deviante.

C. Nistorescu: Ceilalți îi exclud repede?

– Sigur. Nu poți să lași un armament sau un sistem sau, vorba aia, nu poți să lași „butonul roșu“ de undeva pe mâna unui tip care nu poate să aibă întotdeauna control, care nu are discernământ!

C. Nistorescu – Cum îi percepeați pe cei care băteau la porțile tehnicii militare? Cum îi pipăiați, care sunt buni, care sunt răi?

– Greu, mai ales în ultima perioadă, foarte greu. Și mai e ceva dificil, eu știu, să ajungi ca rector în fața unei aule pline cu tineri, atunci veniți de acasă, din toate regiunile țării, cu diferite mentalități, diferite obiceiuri, diferite școli, și să poți să-i aduci repede la unison. Îi percepeam pe cei mai mulți ca fiind destul de impresionați de sistem, de uniformă, de ce aveau să facă, și prin acest mijloc încercam să-i fac să rămână atenți. Reușeam cu cei mai mulți, însă sunt și oameni care părăsesc sistemul în primul an. Nu se pot adapta.

C. Nistorescu – Și dau bir cu fugitii?

– Sigur! O dată pentru că se face școală foarte, foarte serioasă, ingineria nu este deloc simplă în domeniul acesta, și apoi sunt oameni care nu se pot încadra în acel ritm de dimineață până seara pe care, până una-alta, îl folosim și nu numai noi. Am fost în școli din America, am legături strânse cu cei de la Saint-Cyr.

C. Nistorescu– Am ințeles că vin și studenți străini!

– Vin și studiază la noi sau fac comunicări științifice. Nu sunt în mod regulat studenți pentru că noi nu avem un tratat la nivel interstatal pentru astfel de studii dar, în mod normal, vin 5, 6, 7 pe an care merg, parcurg un mic modul, se întorc. Cei mai mulți însă vin și studiază la noi din Franța. Aici a fost legătura cea mai importantă a noastră cu Franța, cu Saint-Cyrul.

C. Nistorescu: Cu celebra academie de la Sain Cyr! De ce?
– Școala este la un nivel european ridicat. Mă refer la școala noastră, la academia noastră.

C. Nistorescu: Slavă Domnului că n-a decăzut că cele mai multe…
– Ne-am străduit să nu decadă.

C. Nistorescu: Exceptând școala medicală care are o cotă ridicată...
– Dar nici asta chiar peste tot… Am ieșit la pensie, mi-am terminat mandatul de rector, am solicitat prelungirea cu un an pentru a termina, mi s-a aprobat și a ieșit la pensie în 2016, chiar de ziua mea, adică exact acum patru ani fără o zi.

C. Nistorescu– Azi e ziua dumneavoastră?
– Ieri a fost.

C. Nistorescu– La Mulți Ani!
– Vă mulțumesc, și dumneavoastră toate cele bune.

C. Nistorescu– Să vă dea Dumnezeu sănătate.
– Și dumneavoastră. Exact într-un an bisect, aceeași situație pe 29 februarie.
…
C. Nistorescu- Studenții fac și instrucție?
– Facem și instrucție, da, sigur. La sfârșitul perioadei de școlarizare de patru ani, absolventul primește două autorități: autoritatea inginerească, diploma de inginer semnată de rector și brevetul de ofițer. Este și ofițer în același timp. Dar, dacă parcurge toate modulele de pregătire de specialitate militară. Deci avem și discipline de pregătire militară.

C. Nistorescu – Ați fost un bun organizator?
– Cred că lumea mă iubește și acum cumva. Am avut, și mereu le-am spus colegilor, am avut acest dar de a trece printr-o perioadă de criză. Am fost un manager de criză. Știți că sunt manageri de dezvoltare, sunt manageri de criză, care știu să tragă cu vaporul printre stânculețe și alții în altă zonă. Am știut să trec în perioada aceea de criză destul de bine, și oamenii au apreciat acest lucru pentru faptul că nu a scăzut nici nivelul școlii, nu mi-au plecat oamenii, apoi am oprit foarte mulți tineri. Ăsta a fost un câștig extraordinar. Pe parcursul mandatelor mele am oprit peste 45 de tineri în învățământ, în acele condiții destul de dificile și de complicate și fără să fie drepturile salariale sau profesionale atacate…

C. Nistorescu: Care au fost cele mai dificile momente? Cele de după 1990?
– Nu. Cele mai dificile au fost atunci când domnul Băsescu a ieșit și a spus „Tăiem 25% salariile”. Și eram rector. A trebuit să adun lumea în aulă și să le spun: „Ok, dar nu vreau să scădem nimic din calitate. Ba, mai mult!“

C. Nistorescu– Și, oamenii cum au reacționat?
– Cred că au făcut front comun cu mine și au zis: „Ok, trebuie să trecem prin momentul ăsta pentru că altfel dispărem“. Dar în sufletul lor nu a fost ușor. Nici în sufletul meu, vă dați seama.

C. Nistorescu Ce ați zis?
– Ce am zis eu? Am zis că trebuie să rezolvăm problema asta cu fruntea sus. Cred că acesta a fost laitmotivul …

C. Nistorescu Dar, un militar trebuie numai să execute, nu are voie să gândească?
– Ba da, trebuie să și gândească.

C. Nistorescu– Și ce ați gândit?
– M-am gândit cum să fac a doua zi ca totuși supărarea aceasta care era vizibilă și care era impresionantă. Oamenii aveau copii acasă, aveau planuri și le-a căzut rău partea asta.

C. Nistorescu–Păi 25% din salariu s-a dus.
– Da, 25% s-au dus, da. Și a trebuit atunci să le spun: „Hai să facem ceva. Trebuie totuși să găsesc o variantă prin care să vă respect munca, implicarea, să mergem mai departe cu produsul căci în învățământul superior foarte bine știți avem termen, trebuie să scoatem promoția la data și la ora fixată în calitatea existentă. Nu poți să zici că ești bolnav. Eu trebuie să dau diploma de inginer la data respectivă și nu ne putem bate joc de asta. Trebuie să producem exact același act educațional fără niciun fel de reproș“. Și atunci am găsit o variantă pe care acum pot să v-o destăinui ca idee. Nu am spus-o nimănui până acum. Aveam modulele, cursurile de câte două bucăți, două fragmente de câte 50 de minute și o pauză de 10 minute. Și m-am gândit, trebuie să le ofer o altă condiție ca să am mișcare, să-i scot la mișcare, la sport, să am altceva. Și atunci mi-am imaginat un modul non-stop de 90 de minute. În loc de două de 50 plus 10 minute, un modul de 90 de minute fără pauză, cu o pauză iarăși și am strâns un pic activitatea care începea la 8 și se termina la 14.10 începea acum la 8 și se termina la 13 și un pic. Prin această mișcare tehnică destul de simplă, dar care nu întotdeauna îți vine, am reușit ca omul să simtă că sarcina parcă e un pic altfel distribuită. Nu mai aveam timp foarte mult de comentarii. Știți că și comentariile astea în pauză, cum să spun, generează un reflux pe care nu întotdeauna reușești ca atunci când încep orele să-l așezi. Adică se întinde pauza mai mult, se pierde timpul ș.a.m.d.

C. Nistorescu–Ce ați gândit în momentul acela? Sunt curios, cum ați judecat fără să puteți vorbi la microfon despre asta, despre decizia comandantului suprem?
– Să știți că am vorbit la microfon pentru că acolo, în aulă, când am fost trebuie să le spui ceva oamenilor. Nu poți să le spui: „Băi, știți ceva, gata s-a tăiat salariul și asta este, am preluat-o și eu de sus, asta este și plecăm acasă!“. Trebuie să gândești cu voce tare cumva. Să fii sincer. Cred că cel mai mare atu al unui manager este ca atunci când își adună oamenii și este onest și sincer și izbutește să transmită această sinceritate.

C. Nistorescu: Și ce le-ați spus?
– Sigur că le-am spus că nici mie nu-mi convine, cum nici lor nu le convine, dar că țara este în această situație în care trebuie să …

C. Nistorescu: Și eram?
– După părerea mea, nu. Dar nu aveam eu dreptul să fac, cum să spun, judecată profundă din punct de vedere financiar. Eu cred că se găseau și alte căi de a ieși din această situație pentru că nu a fost numai tăierea salariului cu 25%. Să ne aducem aminte, a fost modificarea TVA-ului. Deci, dintr-o dată, banii erau mai puțini dar și produsele în geantă erau mai puține chiar la aceiași bani pentru că o parte se ducea în altă parte. Și tot așa.

C. Nistorescu: Cum l-ați judecat atunci pe Băsescu? Era comandantul suprem al Armatei!
– Da, era comandantul suprem pe linie militară, asta este, dar, ca om, am zis că poate metoda pe care a gândit-o el de a ieși din criză nu a fost cea mai bună.

C. Nistorescu: Cum o vedeți acum, la distanța asta, peste timp? O formulă de ieșire din criză, o șmecherie, o înșelătorie, o afacere proastă? Cum vă explicați acum, cum judecați, după atîta timp?
– Fiind om de carte de atâta timp și de acțiune impusă sau sugerată sau imaginată, consider că nu a fost o șmecherie. A fost o lipsă de știință în sensul că, dacă cineva a încercat să-i pună pe masă două-trei variante și poate că acelea în spate au avut o oarecare șmecherie, el nu a știut să spună o a patra variantă, pentru că am cunoaștere tehnică, mai exista o a patra variantă. Și atunci probabil că din cele 3-4 variante pe care i le-au așezat oamenii aceia în sensul de a ieși cumva din criză, a ales-o pe una dintre ele. Nu a solicitat o altă variantă care să fie în folosul oamenilor și nu în folosul unor instituții. Pentru că, de fapt și de drept, el a salvat niște instituții pe spatele oamenilor.

C. Nistorescu: De la instituții putându-se ciupi, din salarii mai greu se putea lua ceva, dar din instituții și din contractele instituțiilor mai ciugulesc și partidele și politicienii.
– Și atunci, de acolo nu a vrut să ciugulească. Acolo a lăsat așa și a luat de la oameni de unde, până la urmă, a fost o haiducie, trebuie să recunoaștem.

C. Nistorescu: Uitați că populația nu decontează riguros asemenea ieșiri din normal.
– Pentru că nu au cunoștințe tehnice. Știți cum este la telefon, toți folosim telefonul mobil dar puțini știm ce e înăuntru și că ar putea să fie și altfel sau ce generație se naște. Dar când ești șeful unui stat, când ești șeful unei structuri importante, ești într-o zonă de decizie, trebuie să ai astfel de cunoștințe. Nu poți să mergi, să fii tabula rasa și să spui: „Domnule, am luat cele mai bune decizii“. Sigur, noi nu avem școli în acest sens, eu știu, școli de președinte, școli de primar, școli de nu știu ce. Avem niște școli de administrație, dar care nu au exemple concrete pe acest fapt.

C. Nistorescu: Noi luăm un primar ales de populație și îi dăm responsabilități pe care el nu le stăpânește de niciun fel. Gestionează bani, fonduri, proiecte la cel mai aberant mod adeseori…E de netrăit așa ceva în lumea contemporană!
– Sigur. Mi-aduc aminte că am discutat cu ambasadorul Franței, despre zona administrativă. A fost prefect înainte să vină aici, în România, ca ambasador, și mi-a spus că doi ani de zile a studiat ce trebuie să facă un prefect. Iar noi putem la fel de bine să numim și un prefect, putem să mergem la alegeri pentru un primar cu oameni care nu au fost în viața lor ordonatori de credite sau poate că nu știu ce trebuie să facă într-o situație de urgență, cum este acum, cu coronavirusul. Iau de peste tot și nu știu nimic, dau mai departe, sunt doar un culegător din stânga și transmițător în dreapta.

C. Nistorescu: Știți că la ultimul test primul contaminat cu acest COVID- 19 a ieșit negativ ..
– La primul test?

C. Nistorescu: La ultimul test făcut primului contaminat a ieșit negativ deja.
– Posibil, fiindcă și așa aveau dubii din prima situație pentru că el nu se manifesta, nu avea simptomatologia clasică.

C. Nistorescu:  Asta trădează foarte mult amatorism în organizare, în laboratoare, în…
– În comportament, în tot. Pentru că aici, sigur, poate că spun cu păcat un lucru, dar oamenii foarte buni au dispărut. Să știți că și dintre absolvenții Academiei Tehnice Militare, mulți dintre șefii de promoții au dispărut.

C. Nistorescu: De ce? Au dispărut la sfârșitul studiilor?
– La sfârșitul studiilor, sigur.

C. Nistorescu: Au plecat din țară? Au schimbat meseria?
– Au plecat din țară, au schimbat meseria, au fost angajați în multinaționale sau în altă parte. Orice s-a putut întâmpla. Sigur că este un fenomen care, la un moment dat, a devenit îngrijorător, absolut îngrijorător pentru că, totuși, noi ne puneam baza, la un moment dat, că la sfârșitul acestui ciclu vom avea X specialiști și de fapt avem X – Y unde Y tinde către 50% în unele situații. Pentru că: 1. După ce absolvi, sistemul este extrem de îmbâcsit. Nu are grijă de om.

C. Nistorescu:  Sistemul militar?
– Sistemul militar. Nu are grijă de om. Îl pune pe cel care poate este un foarte bun specialist în aceeași oală cu unul care a terminat cu 5,75. Nu există o diferență între ei. Mi-am tot imaginat și m-am rugat de conducerea armatei în perioada în care am fost rector, să inițiem niște programe pentru a păstra oamenii buni în armată. „Domnule, hai să le dăm o casă de serviciu, hai să găsim ceva, o idee, să poți să le oferi un 2% mai mult la salariu sau, eu știu, le asiguri ceva ca să poți să-i fidelizezi“. Am lucrat și în mediul privat, recunosc, din 1992, am avut și o firmă care s-a ocupat cu piese auto import. Am învățat foarte multe lucruri. Extraordinar de multe lucruri. Am făcut parte din marele grup Paneuro care a fost lider de piață vreo 5-6 ani. Acolo am învățat că dacă nu ai oameni nu faci nimic. Absolut nimic! Dar pe om trebuie să-l fidelizezi, adică există un cuvânt pe care l-au găsit alții și noi nu putem să-l folosim. Omului trebuie să-i arăți că îl respecți, că îi respecți munca, că știi să-i spui: „Tu ești bun, te apreciez, uite aceasta este părerea mea despre tine și așa mă comport!“ și altuia să-i spui: „Măi, nu ești foarte bun. Poți să ajungi mai bun și faci așa“. Poți să-i arăți o cale. Nu poți să-i spui: „Știi ceva, nu ești bun, ieși afară“. Decât după ce ai încercat un pic să-i mai crești calitatea muncii. Așa este și în armată, numai că în armată nu-ți spune nimeni nimic. Asta e. Îmi pare foarte rău că am fost în zona aceasta de conducere a ministerului, am fost de două ori în echipa ministrului Gabriel Leș, o dată consilier, apoi, ultima dată, aproape un an, director de cabinet. Tot nu am reușit, împreună cu Gabriel Leș, cu partea politică, să unim această mentalitate deși, mergând prin unități împreună cu domnul ministru, le-am promis oamenilor că încercăm să îmbunătățim. Ne-am oprit la poarta armatei. Politicul nu a reușit să miște structura militară îmbâcsită în care este. Sigur, sunt și lucruri foarte frumoase în armată, nimic de spus, dar la capitolul resursă umană lucrurile au glisat în altă parte.

C. Nistorescu: Erați ca inginer șef de cabinet sau cum v-a numit?
– Director de cabinet? Da, tehnician. Politic a fost doar ministrul și noi toți care eram în cabinet acolo, director eu și încă patru consilieri, am fost numai pe zone supertehnice. Eu, pentru că aveam cunoștințele acestea de management instituțional, am fost director și am avut oameni pe resurse umane, oameni pe comunicare și cam atât.

C. Nistorescu: Îmbrăcat militar?
– Eu?

C. Nistorescu: Da.
– Până am ieșit la pensie, da! Până am trecut în rezervă. Pe site, pe Facebook, sunt în uniformă.

C. Nistorescu: Și cu ce grad sunteți?
– Cu gradul de general de brigadă. Mai am colegi care au fost trecuți în zona aceasta a generalilor la trecerea în rezervă. Eu m-am bucurat că am fost activ general, adică am fost în perioada de activitate făcut general, ceea ce pentru noi, ca învățământ, este un lucru deosebit. Știți că pe învățământ se pune accentul mai puțin.

C. Nistorescu: Știți că România are foarte mulți generali?
– Da, știu.

C. Nistorescu: De ce oare? E un tip de gândire totalitară, e un sistem de modă veche. Cum vă explicați asta?
– S-au făcut, după părerea mea, unele abuzuri. Cel puțin doi- trei politicieni au dorit să-și aducă alături de ei oamenii influenți din Armată și prin asta să-și aducă o grămadă de voturi. Și, atunci, au inițiat programele acestea prin care au generat generali fără număr. Păi oare a fost corect? Să vă spun cum a fost în Academie. Până în anul 2000, erau 12 funcții de general.

C. Nistorescu: În Academia Tehnică?
– În Academia Tehnică Militară erau 12 funcții de general. Șeful de la resurse, fiecare decan, șefii de departamente sau de catedre, cum era spus înainte, comandantul, locțiitorul, deci erau o grămadă. După care s-a ajuns, în momentul în care am preluat eu Academia, adică în 2008, 2009, comandantul era colonel. Au dispărut toate funcțiile de general. Dar, până atunci, vă imaginați că ieșeau în fiecare an 3-4-5 măcar că ieșeau la pensie, dar ieșeau generali pentru că așa spunea cartea că dacă ai fost pe funcție de general când ieși la pensie poți să fii avansat dacă ai stat 2 sau 3 ani acolo sau cât a fost. De aici a fost această invazie care se va duce.

C. Nistorescu: Și la celelalte arme a fost la fel.
– La fel a fost. Identic. Sunt nostalgici acum care spun: „Domnule, ce bine era atunci!“ Nu ai cum să spui așa ceva.

C. Nistorescu: Dar tentația de a vă apropia de politică când a apărut?
– Prima mea gândire despre politică a fost cred că cu un an înainte de a ieși la pensie.

C. Nistorescu: V-a îngrozit ideea că vă pensionați?
– Nu. Am vrut să mai fac ceva. M-am gândit că în politică aș putea să aduc un plus din zona aceasta.

C. Nistorescu: Adică al capacității de organizare.
– Da. Și a cunoștințelor în domeniul apărării și securității naționale pe zona militară, pentru că așa presupun că mai sunt și alte persoane în zona politică cu cunoștințe în securitate națională și așa mai departe. Dar, aici nu sunt foarte mulți cei care s-au gândit la cincizeci și ceva de ani să fie în spatele unui politician sau să fie într-o zonă a politicului și să facă ceva în sensul de a se mișca lucrurile și acolo. Eu nu mi-am propus niciodată să fiu, eu știu, președintele țării sau mare somitate politică. Nici nu am cum. Nici nu am resursa de ani pentru așa ceva. Dar să ajuți, să schimbi ceva, da. Ne cheamă lucrurile, situația în care ne aflăm.

C. Nistorescu: Aici sunteți prea tânăr sau prea bătrân?
– A, nu. Nu sunt nici prea tânăr nici prea bătrân.

C. Nistorescu: Ei, vedeți?
– Da, dar nu sunt școlit atât de mult în acest domeniu politic, încât să am o aspirație extraordinară. Și, până la urmă, despre asta am vorbit. Dacă nu ai cunoștințe, nu cred că e cazul să te bagi foarte adânc în lucrurile acelea. Iar să învăț de aici încolo atât de multe încât să devin foarte bun, nu știu dacă va mai putea fi cazul.

C. Nistorescu: Admir faptul că deși sunteți general sunteți modest și de mare bun simț. V-ați gândit vreodată la gestionarea Bucureștilor?
– M-am gândit de câteva ori la gestionarea Bucureștilor, fiind bucureștean din 1978.

C. Nistorescu:  Atunci ați venit în București?
– Atunci am venit în București. Am făcut Liceul Militar la Breaza. Sunt ploieștean. Ploieștiul este un cu totul alt gen de oraș, dar, venind în București, mi s-a părut că lucrurile erau făcute cam, cum să spun, cam alandala, dacă acest termen vi se pare altfel decât adevărat. Până în 1990, am trăit în Academie și, de acolo, am văzut cum s-a construit actualul Palat al Parlamentului, zona aceea toată sub ochii mei s-a schimbat, s-a modificat, chiar și acele zone istorice s-au modificat și mi s-a părut ciudat. Apoi, după 1990, am văzut că au rămas unele lucrări începute până la urmă de noi toți. Au rămas în stagnare și acum. Văd când vin de la Academia Militară pe stânga, unde cred că trebuia să fie Biblioteca Națională sau ceva în genul ăsta, deci, după 30 de ani, lucrurile tot acolo au rămas. Apoi drumurile, șoselele, intersecțiile.

C. Nistorescu: Stau pentru că politicienii nu gîndesc modernizări. Pentru că ele nu au cum să se miște dacă nu există o minte care să le gîndească.
– Care să limpezească lucrurile. Asta este metoda… apei tulburi. Niciodată nu vezi prin paharul ăla dacă îl tulburi continuu. Dacă îl lași să se sedimenteze, sigur că altfel vezi lucrurile, chiar dacă sunt distorsionate. Dar începi să le vezi.

C. Nistorescu: Ce vă deranjează cel mai mult în București?
– Acum, cel mai mult în București, mă deranjează circulația. Apoi faptul că nu e deloc verde. E un oraș, în al treilea rând, fără identitate. Are o lipsă de identitate orașul ăsta al nostru. Dacă spui București, nu poți să spui nimic. Am fost în multe capitale, am fost și în alte orașe care nu sunt capitale, toate au o identitate. Aici este o lipsă de identitate.

C. Nistorescu: … identitate culturală, identitate istorică, identitate...
– Care toate la un loc fac identitatea orașului București. Vedeți, mă duc în multe părți. La Budapesta zic: „Măi, oamenii ăștia au trăit la mică distanță de noi. Este o identitate extraordinară“. Nu mai zic de alte orașe. Sigur, nu mă duc să compar, eu știu, cu Parisul sau cu altele, deși puteam să ne comparăm și cu Parisul.

C. Nistorescu: Dar ce identitate credeți că puteau să producă Lis, Halaicu, tot felul de personaje de genul ăsta, Videanu, chiar și Băsescu
– Dacă nu te implici, după părerea mea, nu pui suflet…

C. Nistorescu: De ce credeți că a decăzut Capitala? E o decădere și politică, în același timp, pentru că au ajuns niște oameni de mâna a treia să conducă orașul.
– Pentru că utilizarea banilor… că până la urmă forța primarului stă în bani. Pentru că utilizarea banilor, după părerea mea, a fost incorectă. A fost generată calea politică și nu calea administrativă pentru om, pentru cetățean, ci pentru anumite alte circuite și eu cred că ăsta a fost principalul element. Proiecte cred că au fost. Oameni deștepți în București sunt. Oameni care au dorit să facă ceva, la fel. Dar când iei o decizie s-ar putea să te orientezi un pic către altă zonă.

C. Nistorescu:  Părerea mea este că și consiliatul a devenit o afacere, o sursă de bani, un mecanism economic interesat. De fapt, ar trebui să fie cu totul altceva, o formă de contribuție a cetățenilor la deciziile majore, o activitate neplătită și fără să ascundă, fără să permită duplicitatea asta firmă-interese economice-consilier.
– Acolo aveți perfectă dreptate. Fiecare zice: „Măi, dar tu îl cunoști pe cutărescu de la nu știu ce, care este consilier la…“

C. Nistorescu: Și totuși, cum spargi tipul acesta de rețea care vine ca un fel de Levant pe Dâmbovița.
– Domnule Nistorescu, nu știu dacă se sparge dar vă spun cum am spart eu tipul ăsta de clică în zona militară. Au venit persoane care mi-au spus: „Oamenii ăștia trebuie să fie în anul I de studii sau… cum? A, păi nu este treaba noastră. Atunci nu este nici treaba mea“. Și, a doua oară, nu au mai venit ăia. Au venit alții. Și aici…

C. Nistorescu:  Să bagi oameni care nu au intrat la admitere?
– Sigur. Sau, în sfârșit, să știe ce să facă la admitere ca să fiu elegant în exprimare. Așa și aici. În momentul în care ai rupt baierele și vezi că lucrurile pot fi cât de cât stăpânite, oamenii încep să … ei să-și autogenereze normalitatea.

C. Nistorescu:  Numai că toți cei care conduc sunt parte dintr-o clică până în momentul ăsta.
– Sau se lasă influențați. Că poate nu sunt toți într-o clică. Poate se lasă influențați. Influențați pot fi de către cei de lângă ei din afara familiei, un tip de primar, sau un tip de consilier. Influențați de cei din familie, alt tip de primar sau de consilier. Și dacă te mai gândești că cel din familie este și el la rândul lui într-o poziție care poate fi influențată de un altul, dar pe același principiu, foarte interesant. Cum să spargi …

C. Nistorescu: Uitați-vă, cum arată Bulevardul Magheru, parcă este o stradă de mărunțișuri balcanice. Ce tristețe cumplită!
– Ne-am pierdut identitatea acolo. Am luat sau am împrumutat…

C. Nistorescu: Au lăsat mallurile să se dezvolte în interiorul orașului.
– Exact. Iar ceea ce trebuia să fie curat, elegant, să fie reprezentativ s-a transformat în mici dughene în care mâncăm, eu știu, khebab. Eu nu zic să nu mâncăm khebab. Dar nu știu dacă trebuie neapărat acolo unde ar trebui să fim extrem de exemplari.

C. Nistorescu: Ce se poate face? Cum se poate schimba ceva?
– Prin muncă și prin seriozitate. Să știți că am constatat că atunci când ești serios, oamenii serioși vin după tine. Când nu ești serios, oamenii serioși stau deoparte. Și vin ceilalți.

C. Nistorescu: Vine banda.
– Clica. Extraordinar este fenomenul ăsta de a coagula clica cu clică și oamenii serioși cu oameni serioși.

C. Nistorescu: Oamenii serioși nu coagulează, ei stau deoparte.
– Stau deoparte. Îi coagulezi mai greu. Dar poți să-i coagulezi în momentul în care îi vezi că spargi gheața imediat vin și ei după tine. Dar dacă nu spargi nimic vine ăla din partea cealaltă și sparge.Si spun: ia să stăm cumineței aici că ne pierdem dreptul de a purta perucă, ceea ce nu e bine. Știți că peruca era semnul acela de…

C. Nistorescu: Da. Eu cred că în București un om nu are nici o șansă de a-și face o echipă.
– Sigur. Pentru că Bucureștiul nu este o localitate atât de mică, unde un om sau doi sau trei doar să facă lucrul ăsta. Trebuie să avem o echipă puțin mai serioasă.

C. Nistorescu: O echipă, forțe politice, proiecte, să fie capabil să convingă mulțimea, să miște orașul într-o direcție…
– Exact. Foarte riguros. Și primarii de sectoare să poată să fie în zonă, să dialoghezi, să poți să convingi oamenii. Pentru că s-ar putea, la un moment dat, să găsești o oarecare eficiență în cadrul unui sector. Să zici:«Bă, trece autostrada asta urbană pe la mine pentru că până la urmă nord-sud-est-vest, suntem morți în orașul ăsta!». Au început pe sistemul raze de soare, toate converg în centru undeva sau în două-trei noduri și totul s-a înțepenit din punctul ăsta de vedere. Dacă vii cu un proiect prin care să poți să ai niște trasee de mare viteză cu foarte puține ieșiri, dar care să-ți dea voie să preia din marea aglomerație din centru, atunci ai nevoie și de niște oameni prin sectoare. Și atunci trebuie să ai acest dialog și cu sectoarele. Iar zona politică va trebui la un moment dat să înțeleagă. Și președintele, pentru că și el trăiește aici până una-alta, aici e Palatul Cotroceni și primul-ministru care trăiește tot într-un buric al orașului cumva unde …

C. Nistorescu: Eu am convingerea că slăbiciunile astea de comportament din societatea românească sunt, de fapt, slăbiciunile bucureștenilor. De multă vreme, de când s-a alcătuit orașul are în gena lui, de la apariția sa urbană slăbiciuni devenite vicii.
– Posibil. Clar că influențele din zona aceasta sunt mai balcanice decât influențele de peste munți. Ideea aceasta cu toată lumea în centru am văzut-o și în orașe, fac o mică paranteză, cea mai complicată circulație am văzut-o în Cairo. Apoi am văzut-o în Turcia, în Istanbul. Deci există o influență puțin mai sudică în privința aceasta. Toată lumea merge în centru. Dacă nu ești în centru, nu exiști în orașul ăsta și atunci vrând-nevrând așa s-a construit. Acum poate că nu mai dorește chiar toată lumea să meargă în centru, dar instituțiile sunt în centru. Gândirea aceasta de a comasa totul aici: ministere, instituții publice. Gândiți-vă că, într-o zi, numai de la aceste instituții publice, sunt mii de mașini care freamătă prin oraș, oameni care vin aici.

C. Nistorescu: Culmea prostiei, toate încep la aceeași oră. Nicolae Ceaușescu cum era el, schimbase orele, erau un pic diferite. A venit un prim-ministru care nu știa ce înseamnă nebunia din București, Răzvan-Mihai Ungureanu, care a pus totul la aceeași oră. O aberație. O aberație cumplită, care blochează orașul la anumite ore.
– Nu mai punem că și școlile încep la aceeași oră când na, e firesc ca părintele să-și ducă și copilul. Știu de la Academie. Erau foarte mulți bărbați, nu numai doamne, care spuneau: „Domnule rector, vă rugăm să ne decalați și nouă programul cu o jumătate de oră sau o oră că trebuie să ne ducem copilul la școală“. Decalând, am văzut că veneau relaxați. Zic: „Dar de ce vin ei așa, zen?“ A, îmi spuneau, „nu prea e lume pe stradă la ora asta“. A fost un semnal.

C. Nistorescu: Nimeni nu e în stare să ia o decizie atât de simplă și atât de banală care ar avea efect inclusiv asupra traficului.
– Păi da, pentru că Bucureștiul este blocat trei ore dimineața și trei ore seara. Nu că n-ar fi și în rest blocat dar nu atât de blocat. Dar aceste ore sunt ok. A, în București după ora 9 seara e lejer. Încă un aspect. Vedem că în perioadele de concediu, acelea importante, să zicem, se circulă destul de bine. Asta înseamnă că instituțiile din centru care adună în fiecare zi o mulțime de oameni, sunt un factor important de blocaj. Nu este singurul, e clar. Apoi e clar că cine parchează în mijlocul drumului a încurcat tot. Merg foarte mult cu tramvaiul, merg foarte mult cu metroul, merg foarte mult cu autobuzul, cu troleul, de ani de zile nu de acum, tocmai ca să văd cum trăiește colegul meu pe care îl văd a doua zi că trebuie să intre la ore și să facă performanță. Constat că drumurile sunt îmbâcsite de parcări. Pe bună dreptate omul nu are unde să parcheze. Omul normal parchează cumva cum trebuie, dar, pe lângă el, mai parchează un rând de oameni care vin, și ăia poate cu bună dreptate, să aprovizioneze unele magazine. Din clipa aceea, lucrurile s-au schimbat. E clar că parcarea este un lucru care neapărat trebuie luat în calcul. Și multe alte lucruri. De exemplu, sunt capete de autobuz, de troleu, care nu au fost schimbate de 40 de ani. Ritmul STB-ului este neschimbat de ani de zile. Sunt trasee de tramvai care nu au fost deloc reanalizate. Așa au rămas înțepenite de foarte mult timp. Unele dintre ele nu mai sunt rentabile. Altele nu trebuie să încurce circulația în acest moment. În top este Piața Rosetti. Dimineața este o nebunie. De ce doar la Piața Rosetti? Nu a stat chiar nimeni o jumătate de oră să se gândească că poate traseul ăla puțin dacă îl modifică nu mai blochează … Nu pot să-mi imaginez. Cum de nu se poate gândi un om la lucruri simple de viața de zi cu zi. Răspunsul este că nu au fost pe acolo. Vă spun că dimineața mergeam la Academie, la 6.30 eram în birou. La 6.15 eram la minister.

C. Nistorescu: De ce?
– La minister, vorba aceea, trebuia să dai drumul la motoare, iar la Academie trebuia să-i vezi pe oameni că încep activitatea. La Academie la ora 6 începe programul, la 6.40 se intră la masă, trebuie să faci înviorarea, să te speli, să te îmbraci, deci e cu tot dichisul, vă dați seama. Este un program destul de ordonat și e bine comandantul să fie acolo. E un impuls și nu a fost rău. Iar la minister, directorul de cabinet trebuie să fie primul. Am văzut coloane întregi de autobuze și de troleibuze, exact cum spuneți, unu, două, dar blocau complet bulevardul, unii după alții. Nu făceau nimic până la urmă. Bani consumați, lucruri inutile, pentru că nimeni nu a întrebat: „Domnule, nu e bine altfel?“ Răspunsul, indiferent care e, se vede că nu a fost asimilat de către manager, ci a fost doar perceput.

C. Nistorescu: E o decădere a calității deciziei și o degradare a responsabilității care nu e numai în spațiul administrării urbane, e în majoritatea instituțiilor, inclusiv în presă. Punct. Vorbesc despre cei pe care îi știu eu mai bine.
– La un moment dat, m-am gândit de ce s-a ajuns aici. Cred că am ajuns la o anumită maturitate inclusiv de ordin social, au ajuns mai bine spus, acele promoții care au fost școlarizate în perioada cea mai neagră a școlii românești. Noi am avut o cădere puternică a școlii românești. După Revoluție, trebuie să recunoștem că asta a fost. Aceste urmări mai sunt și acum, cumva chiar și în școală, dar în societate sunt acei oameni care nu au făcut cam ce am făcut noi și nici ce au făcut cei mai mici acum, care nu au beneficiat de dorința de a-și perfecționa în mod real cunoștințele, ci numai punctul de vedere al hârtiei, al diplomei, nu și din punctul de vedere al cunoștințelor, și în al treilea rând, cei care au crezut că ei dețin adevărul absolut, în negura lor, acolo. Uite, aceștia sunt cei cu care mă întâlnesc zi de zi și care iau decizii, să știți. Sigur, nu sunt toți așa, Doamne ferește, nu putem să generalizăm, dar e suficient să ai un mănunchi din acesta care bulversează tot. Și în zona ministerului … am constatat că există astfel de oameni. Poate chiar mai mulți decât în alte părți pentru că acolo, cum să spun, rămân pe loc cei care nu au și alte șanse de dezvoltare în societate.

C. Nistorescu: Multă lume din stradă a intrat în puncte de decizie fără calificativ profesional, fără probe, fără performanță.
– S-a întâmplat chestiunea asta și în perioada comunismului, să ne aducem aminte, când erau luați direct de la strung sau din fabrică și făcuți cadre …

C. Nistorescu: Ei, aia a fost în anii ’50. În anii ’70-’90, nu a fost așa ceva.
– În anii ’50-’60. Eu am prins însă profesori în Academie care fuseseră făcuți pe acest principiu și erau net nepregătiți. Slabi, față de ceilalți care au parcurs toate etapele. Ca și în viață, știți, trebuie să eliminăm astfel de lucruri.

C. Nistorescu: Vă dați seama cât de greu se pot schimba căile bătătorite ale infracțiunii din București. A infracțiunii și a afacerilor necurate din primărie.
– Da. Nu știu dacă îmi dau seama în totalitate de anvergura acestei situații. Dar de început, trebuie început de undeva!

C. Nistorescu: Primăria a fost campioana retrocedărilor discutabile, a contractelor partizane, a afacerilor umflate, a prețurilor umflate de la bănci, becuri, stâlpi…
– Și a serviciilor inutile plătite cu bani mulți. Vorba ceea, schimbăm bordura că trebuie schimbată nu că e …

C. Nistorescu: Dacă le stopezi pe toate, să vezi că te împușcă mai repede decât dacă ai fi trădător de țară.
– Da, că ar putea să existe unii care sunt lezați în interese direct personale.

C. Nistorescu: Uriașe interese se mai învîrt prin București!
– Categoric, dar ceva trebuie să facem. Vorba ceea, la un moment dat cineva trebuie să se bată cu chestia asta. Eu cred, sincer vă spun, că dacă provii dintr-un partid politic și ai stat acolo mai mult de 5,6,7,8, 10 ani, nu-ți vine să pornești o astfel de inițiativă de a rupe unele lucruri și, mai ales, dacă partidul acela este foarte mare.

C. Nistorescu: În partid sunt prea multe interese, fiecare are un interes mărunt dar de regulă nu mărunt, ci mare și bine consolidat.
– Exact, ca la rădăcina aceea care are o zonă groasă, puternică, și ajunge la cele capilare. Asta este. Ca să poți să scoți povestea asta trebuie să fie cineva care o dată să-și asume, doi, să nu aibă interes financiar sub nicio formă, trei, să aibă cunoașterea cum să taie bucată cu bucată pentru că, na, nu poți să scoți totul o dată, patru, să nu provină dintr-un partid atât de mare încât la un moment dat să fie sufocat de câte lucruri trebuie să tot rezolvi.

C. Nistorescu: Câte lucruri și pentru câți clienți.
– Adică să nu ai coadă la ușă, intră unul și imediat după ce a ieșit intră ăla și spune: «Măi, vreau și eu pe asta, trebuie, trebuie!». Uite, sună telefonul, trebuie. Asta e o problemă care probabil că a apărut și de care trebuie să scăpăm.

C. Nistorescu: Eu nu aș avea curajul să mă apuc. După părerea mea, Bucureștii sunt un pariu pierdut de multă vreme!
– La capitolul curaj, nici eu nu știu dacă aș avea neapărat curajul, eu nu sunt un mare curajos, un mare luptător pe front. Nu am fost pe front, dar bunicul meu a murit apărându-și țara. A murit în 1916, și am de la el moștenire o bucată de pământ undeva în Ialomița, în jur de 5 milioane de metri pătrați. Că au fost 10 copii acasă, tatăl meu și cu frații. Tatăl meu a fost pe front. Veteran de război. Mie mi-ar fi jenă așa de ei să-mi spună cineva: „Măi, asta e misiunea ta!“ și eu să spun: „Știi, mă dau la o parte. Nu pot, nu am curajul!“ Dacă primesc misiunea, nu mă dau la o parte. Măcar în memoria acestor doi oameni care au luptat pentru țară. Și au făcut-o așa cum au putut.

C. Nistorescu: Vai, cum vorbiți!!!Știți că, dincolo de zidurile instituțiilor militare, patriotismul a devenit o noțiune desuetă?
– Nu este singura noțiune desuetă. Mai sunt în lumea asta și altele, dar am constatat că acest aspect tinde spre desuet, nu neapărat la începutul carierei militare. Am depus jurământul cu zece promoții de ofițeri. Știți că depunerea jurământului militar se face de către comandant și oastea proaspăt venită. Până în clipa în care am depus jurământul, și imediat după, a existat acea nuanță sufletească. Am văzut mulți părinți plângând, bunici, familii care veneau cu microbuzul 10 oameni la depunerea jurământului de către nepot sau de către copil. Să știți că n-a murit. Numai că trebuie să știi ce trebuie să faci și să zici ca omul să simtă și să trăiască și el cu convingere, cu emoție, cu simțul datoriei. Eu cred că mai avem destule resurse să demonstrăm că nu suntem resemnați și incapabil și nepăsători. Dimpotrivă! Că se poate conta pe noi și că mai avem un viitor!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.