Una peste alta, e o naivitate să crezi că, în ora și jumătate cât au stat la aceeași masă, cei trei au pus la cale soarta lumii. Dacă există asemenea înțelegeri, ele au fost pritocite înainte. Și poate reformulate/remodulate specific, pe sectoare de interes, în întrevederile bilaterale. Improbabil să-și fi dat jos, toți trei, în același timp, măștile. Și să-și fi arătat, în grup, cărțile din mînă. Foarte improbabilă o atare „partuză” politică.
A fost mai mult un summit-show – Putin fălindu-se, în special pentru scena internă, cît e el de băgat în seamă de mai-marii lumii (deși, la drept vorbind, Xi l-a cam hușuit), iar Trump, tot așa, pentru scena internă, încercînd să panseze trauma produsă de victoria democraților în Congres. Cît despre Xi, el n-are scenă și n-are traume. De aceea nici n-a ținut vreo conferință de presă. Care presă?
În timp ce, la Casa Albă, conferința de presă s-a făcut. Dl Trump, destul de obosit, s-a lăudat mai dihai ca oricînd, pe toate temele. A mai scos și porumbei. De ex., a afirmat că războiul dintre Rusia și Ucraina este și un război de public relations. „Tabăra noastră va scoate la iveală anumite lucruri, pentru că este și un război de relații publice. Și noi vom spune lucruri, și ei vor spune lucruri”, a spus el. Cu alte cuvinte, nu te poți baza nici pe ce spune Trump, nici pe ce spune Putin. Nici pe ce spune Zelenski?
Chiar și așa, unele dintre marotele lui Trump, evocate și de data aceasta, devin deja penibile. Ele nu fac decât să developeze, pe de o parte, un narcisism paroxistic, transferat cam rudimentar, pe repede înainte, din domeniul antreprenoriatului imobiliar în cel al leadership-ului politic, narcisism care nu întîmplător își dă mâna, peste meridiane geografice și arhetipuri mentale, cu trăsăturile similare ale dictatorilor de tip Putin, Xi, Kim Jong-un – „prietenii mei fantastici”, după cum POTUS se laudă pe toate drumurile.
Sigur, relația personală poate fi profitabilă (și) în politică, cu condiția să nu fie îndreptată împotriva unor terți cu care ești (ar trebui să fii) inextricabil aliat, recte Europa, nu? Și nici împotriva aliaților Europei, aflați în avanposturi, sub asediu, recte Ucraina. Cu ce îi încălzește pe ucraineni lanțul de iubire Putin-Trump, cînd rușii îi pisează zi și noapte cu rachete și drone, escaladând cinic, sfidător, războiul chiar în momentele summitului?
Apare că dl Trump e băgat la turbincă și îi ține de șase dlui Putin. Tot ce face POTUS e mai curînd o undă verde pe care o dă țarului de la Moscova întru continuarea agresiunii decît o descurajare sau o readucere la raționalitate. Cu același tip de condescendență a fost tratat și Hitler în 1938, când a anexat Austria și Sudeții, și s-a văzut unde s-a ajuns apoi.
La președintele american, este vorba, pe de altă parte, și de o profundă inadecvare la chestiune, o lipsă funciară de înțelegere a istoriei, a cadrului geostrategic în care Europa de Vest, Europa de Est și Rusia (care și-a formatat, la 1922, imperiul comunist sub formă de URSS, expandat în 1924-36 și extins în 1939-40) au evoluat intra-belic și post-belic. Cum s-ar spune mai pe șleau, omul e ușor pafarist, nu știe, nu înțelege cu ce se mănâncă materia, pare picat din Lună.
Mai există și varianta că înțelege, de fapt, foarte bine (Rubio, cu bunici veniți din Cuba, înțelege sigur), dar se face că nu înțelege, deoarece nu poate să oprească invazia rusească din cauza chingilor nevăzute care îl ghidonează, folosind, în disperare de cauză, clovneria ca scut. Toate sunt posibile cu acest personaj imprevizibil, care mai are doi ani și o lună de mandat.
Îmbîrligătura lui comportamentală are, ca marotă nr. 1, pretenția megalomanică potrivit căreia, dacă ar fi fost el președinte, acest război n-ar fi izbucnit niciodată. Să înțelegem atunci că, în acel caz, ar fi expulzat din NATO țările intrate după 1997 și ar fi admis recăderea Europei de Est sub talpa Moscovei, ca să-l mulțumească pe prietenul (șeful?) său Putin, să nu mai pornească războiul?! Very funny, indeed!
În marota nr. 2, Trump îi deplânge pe cei 25.000 de combatanți morți lunar, de-o parte și de alta. (Nu suflă o vorbă despre civilii ucraineni uciși intenționat de bombardamentele Armatei Roșii.) Rezultă că, dacă n-ar fi fost blocat de Europa, domnia sa ar fi dat imediat Ucraina rușilor, ca să nu mai moară nimeni, nu-i așa? Dar dacă Rusia ar intra să ia Alaska, ce ar trebui să facă Statele Unite? Să le dea imediat (într-o zi?!) Alaska înapoi pentru ca să fie pace, să nu moară nimeni, iar dl Trump să primească, în sfîrșit, Premiul Nobel pentru pace?! Very funny, indeed!
Marota nr. 3 este cea mai hilară – dar și cea mai tristă în același timp. Donald Trump invocă obsesiv, și la conferința de presă, și la scare avionului, oriunde și oricînd, ura personală dintre cei doi lideri – Zelenski și Putin – ca motiv al continuării războiului. Este o prostie desăvârșită, pe care o repetă cu inocență, o abordare amatoristică, simplificatoare, de clasa a doua primară, care escamotează explicațiile, grave, fundamentale, pentru care Rusia a invadat Ucraina și refuză să se oprească.
E ca și cum ai spune – mutatis mutandis – că ura personală dintre Biden (sleepy Joe) și Trump (mai-nou sleepy Donnie) ar fi fost cauza frământărilor electoratului american din ultimii ani. Soldate, la început, cu victoria MAGA – care a fost, de fapt, o contrareacție la adresa trendului neomarxist impus de Obama/Biden – și, apoi, soldate cu reculul revenirii democraților, abulic-stângiști, dacă nu, pe alocuri, chiar radical-stângiști. De fapt, o contrareacție la derapajele/eșecurile de politică internă și internațională ale aceluiași Trump.
Bătând monedă aiurea pe ura Zelenski-Putin (care este reală, dar consecutivă invaziei rusești, cumva „normală” între inamicii de război, n-are de-a face cu perpetuarea conflictului), reiese că dl Trump ori habar n-are ce se petrece, ori ne flendurește cu bună știință, pentru e evita fondul problemei, la care nu poate/nu este lăsat de anumite servituți – posibil contractate anterior pe linie rusească – să se înhame.
Or, chiar Putin îl face de râs cu vârf și îndesat, declarând de fiecare dată, ritos, că războiul a fost pornit și continuă nu numai pentru a opri extinderea NATO către Est (contrasens în care Norvegia și Finlanda i-au și dat o palmă peste ochi, intrând imediat în NATO), ci și – mult mai mult – pentru ca NATO să se retragă pe aliniamentul dinainte de 1997, iar Europa de Est să reintre în sfera de influență a Moscovei! Păi, e totuna ura personală cu revendicări politico-militare atât de ample?
În context, drept argument, Putin invocă Ialta – ceea ce este o șarlatanie narativă. Ialta a consacrat, formal, situația din teren de la acea dată, în care Uniunea Sovietică, din imperativul anihilării lui Hitler, în drumul spre Berlin, ocupase deja Europa de Est. Și nu mai putea fi dată înapoi, în granițele ei naturale, decât prin alt război, al treilea. Pe când, în prezent, Rusia nu numai că n-a ocupat un singur metru pătrat din Europa de Est, dar n-a ocupat complet, după 5 ani, nici măcar regiunile din estul Ucrainei. Până și Trump s-a prins de potlogărie și a respins argumentul Ialta.
Altă potlogărie putinistă este prezentarea trunchiată, deci mincinoasă, a istoriei. Rușii tot scot ochii Europei de Est că au salvat-o de nazism. Și, deci, ar trebui să se lase din nou pe mâna Moscovei. Nimic mai fals.
În primul rînd, fără ajutorul masiv de echipamente din Statele Unite, pe la Vladivostok, Murmansk etc., rușii n-ar fi putut să se salveze pe ei înșiși, îi lua Hitler cu totul. În toastul de la dineul Conferinței de la Teheran din 1943, lăudând Legea Lend-Lease, prin care Statele Unite au furnizat rușilor materiale de război în valoare de 11,3 miliarde de dolari, Stalin a recunoscut, cu subiect și predicat: „Fără mașinăriile americane, am fi pierdut războiul”. Iar Hrusciov, în Memoriile sale din 1964, notează că, în conversații particulare, Stalin a recunoscut mereu că, fără ajutorul Statelor Unite, Uniunea Sovietică nu ar fi putut rezista ofensivei germane. De altfel, fotografiile de epocă îi arată clar pe ruși intrînd în Berlin la volanul Jeep-urilor americane.
Așadar, împinși din spate de americani, este adevărat că rușii i-au împins pe nemți înapoi, spre Berlin. Dar istoria completă, nemăsluită, consemnează că – după 23 august – contraofensivei lor li s-a alăturat Armata Română, a patra forță militară din coaliția Națiunilor Unite, ca efective angajate pe frontul european, după URSS, SUA și Marea Britanie și înaintea Franței. „În schimb”, ei ce-au făcut?
Ne spune istoria adevărată și îngropată sistematic de propaganda rusă. N-au mai plecat 45 de ani din Europa de Est. Au ocupat toate țările în care au pus piciorul (minus Austria, din care s-au retras, transformând-o în „cal troian” înfipt în inima Europei, ceea ce este și astăzi.)
Ne-au ocupat, ne-au schimbat samavolnic forma de guvernământ, ne-au colonizat/comunizat/sovietizat/sovromizat/securistoizat/naționalizat/colectivizat/dogmatizat. Poate cel mai grav, ireparabil pe multe generații, ne-au spălat pe creier și au modificat ADN-ul existențial al națiilor, transformîndu-ne în homo sovieticus, închiși în carcera comunistă, de urmările căreia nici astăzi n-am scăpat. De aceea, Europa de Est este sătulă de poltogăriile lui Putin, Lavrov și cohorta, ei nefiind decît urmașii lui Lenin, Stalin, Molotov și Brejnev.
Mai nou, Putin, probabil în disperare de cauză, îi cheamă pe soldații ucraineni să dezerteze și să se alăture de „partea CORECTĂ” a istoriei! Aferim! Față de cele de mai-sus, citește: partea MINCINOASĂ a istoriei!
Același Putin reia, într-un interviu, și teza grandomană „Moscova – a treia Romă și ultima”, reducând creștinismul la ortodoxie și exaltând rolul pasămite mesianic al Rusiei în păstrarea și promovarea acestei credințe în lume – în realitate o acoperire nerușinată, un camuflaj religios al trendului secular rusesc de cucerire a altor teritorii, țări și popoare.
Seniorul Corneliu Coposu a fost primul care a denunțat, răspicat, cu vorba lui ardelenesc-definitivă, calea pravoslavnică ca mijloc de expansionism imperialist al Rusiei înspre Vest și înspre mările calde. Dar cine a fost Coposu? Un „biet” deținut politic acolo, torturat și supus exterminării pentru că s-a opus ocupației rusești și instaurării comunismului pendinte, un OM, o CONȘTIINȚĂ, un CARACTER, care și-a sacrificat 17 ani și jumătate de viață și sănătate în temnițele comuniste pentru un popor care, acum, în proporție mai mare decît jumătate, crede că a fost mai bine „înainte”. Iar puțin sub jumătate crede că nu e nicio problemă să fim din nou sub ghidonaj rusesc.
E absurd? O stare existențială pentru care, orice s-a spune, românii au vocație. Nu degeaba unul dintre părinții absurdului literar, Eugen Ionescu, a fost român.
Acestea fiind zise din perspectiva de comentator politic, nu înseamnă că oficialii de la București și politicienii (gen USR…) ar trebui să adopte același tip de abordări fruste și formulări abrazive, impuse de prevalența adevărului. Interesul național vital al țării, de parteneriat special cu Statele Unite și apartenență la NATO, trece peste umorile președinților pasageri – sau, din contră, încearcă să le sensibilizeze diplomatic, economic, militar etc. Dacă e nevoie să intram pe sub pielea dlui Trump, trebuie să știm s-o facem. Doi ani de-acum încolo.
Lecția Varșoviei ne poate fi de folos. Președintele Nawrocki i-a făcut cadou, la aniversarea de 80 de ani, un fotoliu din stejar cu intarsii de chihlimbar. Tel maître, telle chaise, am putea spune. Mai are vreo șansă Putin să-l păcălească pe POTUS să-și retragă măcar un singur soldat din Polonia? Hell no, baddie!