Vara rece (28)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

N-au trebuit să stea, totuşi, prea mult până să-l adoarmă şi n-au fost nevoiţi să folosească pentru aceasta nici buruienile pentru somn avute la îndemână. Tânărul, obosit de drum, se culcă singur. Bărbaţii care au rămas cu el au greşit într-un mod stupid şi de neiertat, continuând să bea. Spre dimineaţă, ei au fost cei ce au căzut sub masă. Când s-au trezit, se întuneca iarăşi, iar băiatul nu era niciunde. L-au găsit lângă lac, făcând baie.

Târgul era pustiu, iar străinul a început să pună el întrebări. Ce să-i răspundă? Să-l omoare?

Au trecut zile, săptămâni. Câmpul trebuia lucrat, dar ţinutul continua să rămână nelocuit. Al Cincizeci şi patrulea nu dădea semne că ar dori să plece pentru a lua legătura cu “cei ce l-au trimis”. Chiar dimpotrivă: părea să se simtă bine la Plock, “murea” tot mai rar, iar relaţiile sale cu cei trei localnici erau tot mai bune. Îngroziţi de gafa pe care au făcut-o în prima noapte, aceia nu îndrăzneau să mai pună buzele la băutură şi-şi petreceau întreaga vreme supraveghindu-l pe străin. Încetul cu încetul, străinul deveni unul de al lor.

Aşadar, oamenii din Plock n-au trebuit să depună prea multe eforturi pentru a afla unele şi altele din gura străinului. Acesta avea mai mereu chef de vorbă şi povestea şi singur tot ceea ce îi trecea prin cap. Era şi adevărat ceea ce spunea? Aceasta era întrebarea.

În versiunea lui, ar fi fugit de acasă, trebuind să se îndepărteze cât mai mult de ţinutul natal, fiindcă părintele său era un om influent şi avea iscoade peste tot, astfel încât a reuşit să-l ajungă de două ori din urmă şi să-l ducă înapoi acasă. Băiatul pretindea că ar fi fugit când avusese doar treisprezece ani, ar mai fi fugit o dată câteva luni mai târziu şi că fusese sever pedepsit, după ce a fost prins. (Atunci ar fi învăţat el să “moară”, spre a scăpa de represalii. Era în stare să moară cu adevărat? l-au întrebat şi cei din Plock. Bineînţeles, le răspundea, dar numai pentru un timp limitat, duhul fiindu-i învăţat să se întoarcă singur, după o vreme bine precizată.) Tatăl pleca adesea în căutarea obiectelor care i-au cucerit pentru totdeauna sufletul, însă îndepărtarea de casă nu era de fiecare dată suficientă pentru a-i putea scăpa din vederi, bătrânul având capacitatea de a simţi şi de la distanţă tot ce se întâmpla cu obiectele sale. Iar pe el, pe fiu, nu-l considera mai mult decât oricare dintre acele piese de colecţie.

Tânărul vorbea mult, de parcă şirul vorbelor ar fi constituit o pavăză în apărarea sa. Băştinaşii îl priveau cu susceptibilitate, însă le devenise tot mai limpede că şi lui îi era cumplit de frică de ei. Pălăvrăgind atât, băiatul a început să se repete. Şi – ceea ce iniţial păruse de necrezut – se dovedea tot mai mult a fi fost real: băiatul venise singur de peste mări şi ţări. Singur şi fără a căra după el nici un fel de bagaje. Tânărul părea să urască orice fel de obiecte.

– Obiectele stau la baza celor mai multor nenorociri: pentru ele se iau vieţi, pentru ele se urăsc fraţii între ei. Obiectele nu leagă oamenii unii de alţii, ci doar îi dezbină. Obiectele sunt depozitarele diavolilor.

Tânărul vorbea mult şi, după o vreme, ajungea să obosească. El îşi folosea vorbele ca pe nişte câmpuri de ţăruşi de la marginea locurilor de refugiu – ca nişte avertismente pentru ca nimeni să nu se poată apropia prea tare. Aducând tot mai puţine elemente noi, nici nu prea mai era ascultat.

Când, după mai multe săptămâni, s-a văzut că băiatul nu era urmat de nici o primejdie, oamenii s-au întors în târg, iar, treptat, Al Cincizeci şi patrulea fu acceptat printre localnici şi trebui să moară tot mai rar. Tânărul fu primit la Plock şi tot acolo fu înzestrat şi cu un nume: Mortul sau Omul Mort.

Se vedea că străinul îşi dă silinţa să înveţe obiceiurile băştinaşilor, că încearcă să deprindă felul lor de a se purta şi de a vorbi, că e dispus să uite toate amintirile vechi. Uitarea chiar părea să fie şi dorinţa cea mai mare a străinului. Ascultându-i turuiala nesfârşită un an mai târziu, aveai impresia că nu face decât să repete, iar şi iar, lucruri pe care le-au trăit şi oamenii din Plock. Sigur, Al Cincizeci şi treilea trebuia luat aşa cum era: simpatic cu toate ciudăţeniile lui, inclusiv cu unele teme de care nu se putea debarasa, dar care erau suficient de des folosite ca să nu mai trezească senzaţia de straniu, senzaţia de nou. Însă ceea ce nu ştiau ascultătorii şi ceea ce era mai dureros pentru tânăr era că puhoiul său de cuvinte nu era în stare să înglobeze şi câteva subiecte de care băiatul nu putea scăpa. Ele rămâneau pe loc în mijlocul şuvoiului, blocându-l uneori atât de ferm, încât băiatul se oprea cu fraza la mijloc, privea în gol şi tăcea brusc. Câteodată, chiar murea. Al Cincizeci şi patrulea era un adolescent ciudat. Străinii rămân tot străini.

Însă cel mai straniu se dovedi a fi că Mortul nu i se adresa neapărat auditoriului aflat de faţă: s-a întâmplat să fie surprins chiar vorbind singur. Ascultat de la distanţă, s-a probat că el repeta nimănui cam aceleaşi lucruri pe care le spunea şi când discursul său avea un destinatar anume. Se oprea uneori brusc, rămânând cu ochii în gol, cum i se întâmpla şi printre oameni. Era altceva decât atunci când murea: când se oprea fără a se prăbuşi, dădea impresia că sufletul nu i s-a îndepărtat, că suferă fiindcă nu este în stare plece. (Însă, câteodată, se şi prăbuşea fără să moară: atunci dădea din mâini, iar dintre buze i se prelingea spumă.)

O seară târzie de vară. Soarele se găsea la asfinţit, iar el, copilul, adormise. Tatăl stătea de vorbă cu unul dintre numeroşii săi agenţi. Acesta se tânguia că trebuie să plece urgent acasă pentru a duce nişte leacuri pentru fiica sa, leacuri de care a făcut cu infinite greutăţi rost. Tatăl nici nu voia să audă: el insista să se deplaseze a doua zi de dimineaţa cu omul său la o destinaţie ascunsă, unde acela găsise un tezaur de bani vechi la un moş peste măsură de susceptibil, care nu era dispus să trateze cu nici un necunoscut. Viaţa fetei se află în mâinile lui Dumnezeu, insista tatăl, leacurile atât de greu obţinute puteau s-o ajute sau nu, dar monedele acelea erau sigure şi riscau să dispară pentru totdeauna. Tatăl îl cumpără şi pe străin. Al Cincizeci şi patrulea se trezise şi auzise totul.

O altă zi de vară: un sătean veni disperat la tată spre a-i cere un obiect de argint, despăgubirea solicitată de cel ce-i câştigase la zaruri fiica. Tatăl îi dădu, fără discuţie, un sfeşnic mare şi strălucitor. Dar omul reveni, spunând că i se cere o cantitate mai mare de metal preţios. Şi tatăl îi dădu din nou. A treia oară când reveni omul, tatăl se afla de acum pe drum. Bărbatul se luă după el şi-i ceru un ultim obiect. Al Cincizeci şi treilea se scuză, spunând că nu are la el nimic din argint de care s-ar putea despărţi. Omul îi arătă catarama cingătorii cu care era prevăzut cordonul tatălui şi-l asigură că fleacul acela este suficient să-i salveze fiica. “Aceasta este cingătoarea de care nu mă despart niciodată” veni răspunsul, care se dovedise definitiv. El, copilul, se aflase în căruţă. Atunci, de disperare, murise pentru prima oară.

Însă mai erau şi întâmplări mult mai crude: un tâlhar care a fost lapidat deoarece tatăl nu acceptase să-l ierte, fiindcă acela încercase să-l prade de câteva săbii, de care Al Cincizeci şi treilea avea cu zecile. El, copilul, văzu cum l-au omorât pe nenorocit.

Când era vorba de obiectele sale, pline de diavoli – altfel neputându-se explica puterea lor absolută asupra unui om altfel rezonabil – tatăl nu cunoştea mila. Şi pe unicul său fiu fusese gata să-l sacrifice, refuzând să se întoarcă acasă, atunci când acesta se îmbolnăvise departe de casă. Tatăl îşi continuase drumul pentru a-şi mai adăuga câteva obiecte la colecţiile sale, lăsându-şi urmaşul direct la voia destinului. E drept, după acea întâmplare nu-şi mai cără fiul după el. Fiul îl incomoda în călătoriile sale. Fiul nu-l înţelegea. Nu existau mijloace de a-l aduce pe calea cea bună: fiul nu răspundea la vorba bună, fiul nu reacţiona la pedepse, când ţi-era lumea mai dragă murea sau făcea crize de epilepsie. Fiul se dovedi, şi mai târziu, o pacoste.

Fiul fugi de acasă. Fiul într-adevăr nu era capabil să-l înţeleagă.

Prins şi adus înapoi, Al Cincizeci şi treilea avu parte de o discuţie lungă cu tatăl său. Acesta nu-l lovi, nu-l ameninţă, nici măcar nu-l pedepsi. Colludwig încercă să-i explice copilului unde a greşit şi să-l asigure că, odată cu vremea, şi fiul va înţelege raţiunile pentru care sunt atât de importante obiectele în viaţa unui om. Dar Al Cincizeci şi patrulea nu putuse pricepe cum pot fi mai de preţ, de pildă, câteva săbii – nici măcar noi – decât soarta unei fiinţe omeneşti.

Însă, a doua oară, copilul fu aspru pedepsit. Vorba bună şi sfaturile rezonabile s-au dovedit fără efect asupra lui. Dar băiatul, în timp ce suporta corecţia, nu socotea decât unde a greşit de a putut fi prins şi adus înapoi şi de data aceea şi ţesea planuri, printre sughiţuri, pentru următoarea evadare. Când nu mai putu răbda, muri. Dar pesemne că sufletul, hoinărindu-i puţină vreme liber, tot la evadare s-a gândit.

Evadare pe care a pregătit-o cu mult mai multă luare aminte. Şi pe care poate că ar fi pus-o în aplicare mult mai repede, însă pe cât era de prudent şi de migălos în planurile de viitor, pe atât era de nestăpânit atunci când avea ocazia să se răzbune pe obiectele dragi tatălui. N-o făcea din ură pentru părinte, ci dimpotrivă – din dragoste. Stricându-i, arzându-i, spărgându-i acele lucruri blestemate, fiul era convins că nu face decât să-i stârpească o parte dintre dracii ce-l mânau pe bătrân în acţiunile-i nemiloase. Pagubele produse astfel îi stârneau satisfacţii cărora nu li se putea opune. Cu cât erau mai ireparabile stricăciunile, cu atât era copilul mai fericit. Noile pedepse primite nu au reuşit să-i schimbe nimic din comportament. Când a fugit pentru ultima oară de acasă, băiatul fusese convins că va fi prins din nou: îşi cunoştea prea bine părintele, îi ştia îndeajuns puterea, era la curent cu capacităţile-i apte de a-şi întinde sensibilitatea receptorilor până la distanţe nebănuite şi avea experienţa nenumăratelor iscoade de care beneficia Colludwig peste tot în Imperiu, iscoade puse să amuşineze obiecte şi oameni. Obiecte şi oameni plasaţi pe acelaşi plan! Al Cincizeci şi patrulea îşi mai luă o dată inima în dinţi: chiar dacă nu va izbândi, va experimenta mai multe stratageme, va putea face comparaţii între diferitele soluţii, va putea, ulterior, să le elimine soluţiile ce i se vor arăta greşite. Raţionamentul se dovedi corect, băiatul reuşi să se îndepărteze mai mult de casă, să parcurgă mai multe regiuni, să se ascundă mai bine. Cu toate acestea, el se aştepta, din clipă în clipă, să fie trădat de câte una dintre gazdele sale de o noapte, să fie prins şi returnat tatălui său. Odată, stătuse chiar de vorbă cu cineva care călătorea din însărcinarea lui Colludwig. Dar nu s-a întâmplat nimic. Nu s-a întâmplat nimic nici atunci şi nici mai târziu. Băiatul începu să spere, ba, mai mult, crezu că a priceput jocul tatălui: era imposibil ca acesta să nu-l fi avut tot timpul sub control, însă probabil că şi-a dat seama că fiul său nu-l va înţelege niciodată şi a hotărât să-l lase să se ducă – şi diavolii din obiectele sale afurisite puteau fi mai liniştiţi, şi bătrânul era scutit de enervări în plus. Al Cincizeci şi patrulea era tot mai convins de această ipoteză, ipoteză care, însă, în loc să-l liniştească, îl enerva: dacă supoziţia era adevărată, însemna că se afla, fără contenire, sub privirea şi la discreţia tatălui. Din clipa aceea, în fiecare băştinaş sau călător întâlnit avea convingerea că recunoaşte un spion al lui Colludwig, iar fiecare cuvânt rostit de acela nu făcea decât să-i întărească impresia. Şi, atunci, ce rost a avut să se fi expus la atâtea privaţiuni şi primejdii?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.