Vara rece (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Aşa că nu fu scutit de nici una dintre mizeriile din care au trebuit să guste şi toţi ceilalţi. Mizerii ce s-au ţinut lanţ: Mai înainte, o molimă venită pe fondul subalimentaţiei, apoi, desele incursiuni ale tâlharilor, flămânzi şi ei, astfel încât au ajuns să te atace în plin oraş, ziua în amiaza mare. Iar în urma tâlharilor, veneau animalele sălbatice. Oamenii, epuizaţi, asistau paralizaţi de frig şi foame la toate nenorocirile care îi încercau. Pentru a li se opune, nu mai aveau nici puterea şi nici instinctul de conservare. Deznădejdea rânjea atotstăpânitoare peste întregul ţinut. Chiar şi bogaţii, deşi mai dispuneau de ce să pună în gură şi cu ce se încălzi, nu se simţeau nici ei scutiţi de a vedea chipul spaimei agresive a tâlharilor, a animalelor sălbatice şi a molimelor. Marea disperare din jur putea periclita în fiecare clipă şi siguranţa lor.

Prin mai, zăpada era încă la fel de groasă ca în miezul iernii şi străzile, mai mult pustii, străluceau sub razele ironice ale unui soare mincinos. Al Cincizeci şi patrulea, al cărui suflet refuza să-şi ia o vacanţă tocmai în acele luni groaznice, se văzu silit să iasă din moleşeala amăgitoare a colibei, spre a căuta ceva de mâncare.

– Copiii au început să doarmă prea mult, îi spuse femeii şi ăsta nu este un semn bun. Omul Mort nu putea dormi: spaimele în înfricoşau nopţile.

Ieşii pe uliţă, cu gândul de a-şi încerca norocul în oraş. Uliţa nu era decât o vale cu zăpadă ceva mai puţin adâncă. Nici o urmă de paşi nu marca drumul. Omul Mort nu apucă să se îndepărteze şi din jur, înainte de a-şi da seama ce se întâmplă, fu atacat de două bestii urlând de foame. Îl trântiră în omăt, însă nu apucară să-l sfârtece de tot: un fulger în plină iarnă şi imediat după aceea un trăsnet grozav puseră fiarele pe goană. Schelălăind, acestea, neputând uita de foame, încercară să revină la prada lor, însă un nou fulger îi goni, de data asta definitiv.

A fost acesta un eveniment cu totul neobişnuit la Auxerre: mai întâi pirotehnia cerească în plină iarnă – cine să realizeze că se aflau, totuşi, în luna mai? -, după aceea, omul găsit sfâşiat într-o zăpadă roşie de sânge, om despre care şi înainte s-au vorbit destule, însă care a reuşit să atragă curiozitatea din nou asupra sa. Unii spuneau că l-au găsit cu capul smuls din trup, alţii se jurau că au văzut bucăţi de carne şi de zdrenţe împrăştiate peste tot. Fiecare martor relata o altă grozăvie, ba unii se lăudau că au apucat să mai zărească şi agresorii nefericitului: o haită de lupi uriaşi, după câţiva, tâlharii nordului, după alţii. (Tâlharii nordului, cei ce au ajuns să prade şi Parisul, se foloseau în incursiunile lor de nişte ambarcaţiuni atât de uşoare, încât erau capabili să coboare cu o rapiditate uluitoare pe orice râu. Ei erau cruzi ca şi rechinii, iar acolo unde zăpada nesfârşită adunată în iarna mult prea lungă apuca să se topească, inundaţiile acopereau totul, iar în spatele apelor – se spunea – veneau vikingii.) Dar, indiferent de versiune, toţi pretindeau că mai multe bucăţi din trupul ciopârţit al Omului Mort au fost risipite de-a lungul şi de-a latul drumului. Minunea a venit de acolo că Al Cincizeci şi patrulea nu numai că n-a murit din cauza acelor răni cumplite, dar a şi putut pleca acasă pe picioarele lui.

– Lăudat fie Domnul, Dumnezeul nostru! Se vede că sufletul este mult prea puternic pentru a se împiedica din pricina unui trup ciopârţit…

Minunea a fost mare şi toţi oamenii din Auxerre şi din jur s-au împărtăşit din ea.

(Între timp, relaţiile dintre mai marii lumii, de pildă, între Carol cel Pleşuv şi Ludwig continuau să fie constant rele, departe, în răsărit, ungurii şi-au început atacurile împotriva francilor, Boris i-a creştinat pe bulgari, după ce fraţii Kiril şi Metodiu i-au început munca şi i-au dăruit şi un alfabet, Harald cu Părul Frumos a început unificarea Norvegiei, iar în ţinuturile mitice ale Orientului Îndepărtat, în Ţara Soarelui, tocmai răsărea Epoca Fudjiwara. La Rachach, nu foarte departe, în urma unui incendiu în care şi-a pierdut câteva piese irecuperabile din colecţii, Colludwig s-a pomenit cu încă un deget lipsă la mâna stângă. „Cumplita iarnă a lui 865…”)

În acelaşi an moare şi Gothschalk, cunoştinţa Celui de Al Cincizeci şi treilea. Pe acela, Omul Mort nu l-a întâlnit. În schimb, l-a cunoscut pe Ian (Ioan, John) Scotus (Scott) Eriugena (Erigene) şi s-a întreţinut cu Heiric şi cu Remi. Lucru de mirare, dacă ne amintim că Omul Mort a fost un bărbat simplu, care a uitat şi bruma de citit şi scris învăţată de la tatăl său, un bărbat ce se lupta din greu să-şi poată întreţine familia, să scape de curiozitatea rea a celor din jur, atunci când îl apuca tremuriciul, trăind într-un concret constrângător, prea puţin interesat de subtilităţile atât de abstracte ale filozofilor. Însă, cu toată viaţa-i chinuită şi banală, la fel ca a atâtor necăjiţi asemenea lui, Al Cincizeci şi patrulea era preocupat, în singurătate şi în discuţii, să ştie ce este viaţa şi ce este moartea, precum şi să afle, în primul rând el, pe unde-i hoinărea sufletul atunci când îi lăsa trupul în întuneric. Filozofarea la cârciumă a fost întotdeauna una dintre cele mai îndrăgite ocupaţii ale bărbaţilor şi, mai ales atunci când alcoolul îi îndepărta de realitatea imediată, asemenea discuţii primeau – atunci şi oricând – o gravitate mai personală şi mai adâncă decât disertaţiile seci ale tuturor cărturarilor. Omul Mort habar n-avea de operele fundamentale ale acelora, nu le putea urmări trimiterile bibliografice şi nici disputele. Nici cunoştinţele sale lingvistice nu-l ajutau prea mult. Dar fiindcă Auxerre nu era decât o comunitate de câteva mii de fiinţe, acestea se întâlneau inevitabil. Iar la şcoala celebră din localitate, nu se adunau doar magiştrii şi discipolii, ci şi tot felul de slujbaşi necesari pentru ţinerea în bună ordine a lăcaşului. Un astfel de „om de serviciu” a devenit şi Cel de Al Cincizeci şi patrulea. Pe lângă învăţaţi se găsea, mai întotdeauna, câte ceva de mâncare, chiar dacă nu de fiecare dată mesele erau foarte bogate. Şi, făcând abstracţie de termenii savanţi şi de citatele în tot felul de limbi necunoscute lui, fiul lui Colludwig putea deseori participa şi el, prin ascultare şi chiar şi prin vorbă, la subiectele puse în discuţie.

Pe Ioan Scotus Eriugena nu l-a văzut decât de două ori, dar, de fiecare dată, venirea maestrului reprezenta un eveniment mult prea important spre a-i fi îngăduit şi lui accesul la discuţii. Şi se isca şi prea multă agitaţie atunci – nu se crea atmosfera prielnică pentru subiectele ce-l interesau şi pe care le putea pricepe şi el. În schimb, Heiric şi elevul acestuia, Remi, se aflau tot timpul la îndemână, iar discuţiile cu ei erau fireşti şi fără a naşte distanţe, chiar dacă savanţii mai foloseau şi cuvinte şi expresii străine rândaşului.

Cu Heiric şi cu Remi a putut vorbi Omul Mort despre misterioasele călătorii ale sufletului său din timpul crizelor ori câtă vreme se transforma într-un temporar cadavru. Însă relaţiile dintre cei trei au ajuns să fie cu mult mai complicate decât ne-am putea aştepta. „Să luăm lucrurile pe rând!”, zice şi scribul, luând cu folos aminte la atât de des folosita formulă a lui Heiric din Auxerre. La început, partea aşa-zis teoretică: acelaşi Heiric pretindea, în cartea sa „Categoriae decem”, că, atunci când vorbim despre aşa-numitele concepte universale, nu facem, practic, decât să ne supunem constrângerilor didactice, necesităţilor de economie mentală. Aşadar, nici măcar viaţa ori moartea nu fac excepţie. Remi, la rândul său, îi recomanda Omului Mort să încerce să ajungă la esenţă şi făcea cu el exerciţii de gândire spre a-l ajuta să ajungă la o definire mai clară a termenilor. Rândaşul participa cu entuziasm şi cu recunoştinţă la joc, însă, odată rămas singur, constata, mai de fiecare dată, că se găseşte la fel de departe ca înainte de răspunsul sperat al cumplitelor sale frământări. Chiar dacă Remi continua să-l încurajeze în iniţiere şi să-i repete că natura umană conţine întregul (inclusiv toate artele), doar păcatul originar fiind cel ce a întunecat atât de grav limpezimea, astfel încât e nevoie de multă, „de muuultă” străduinţă spre a ajunge iarăşi la lumină, efectul spiritual al întâlnirilor cu profesorii a fost doar o mai mare apropiere de credinţă. „E bine”, se arătau mulţumiţi savanţii, citând din Eriugene: „Fiecare lucru este un semn, un simbol. Dar materia este un limbaj care vorbeşte despre autorul ei”. Amin!

Partea lumească s-a dovedit nu mai puţin complicată. Heiric a fost maestrul lui Remi, deşi cei doi erau de aceeaşi vârstă. Relaţia dintre ei a continuat să fie neschimbată, chiar şi peste ani şi chiar şi atunci când discipolul manifesta cu totul alte convingeri decât maestrul. Aproximativ de o vârstă cu ei, Omul Mort, fu de la început uimit de relaţia stranie dintre cei doi. Bun! Remi a venit mai târziu înspre învăţătură şi Heiric a fost cel ce l-a iniţiat. Da, însă atitudinea părintească pe care părea s-o menţină acesta depăşea puterea de înţelegere a cuiva venit din afară.

Apoi, Heiric mărturisea, în intimitatea cercului celor trei, experienţe pe care le trăia frecvent în urma unor lungi perioade de studiu. Remi, care în mai toate disputele teoretice era mult mai concret decât învăţătorul său, nu lua în derâdere relatările auzite. Pe scurt, Heiric le povestea că, în situaţiile amintite, trecea prin întâmplări neverosimile, dar că, uneori, ca o dovadă a celor trăite, revenea în chilia sa cu dovezile concrete ale acelor momente (sau ani? se întreba el). Cu toate că asemenea mărturisiri ar fi trebuit să-l apropie mai mult pe Omul Mort de Heiric, acesta a rămas mai ataşat de Remi. Heiric, deşi născut cam în acelaşi timp cu cei doi, era mult mai bătrân. (Din pricina „întâmplărilor”, le explica el. Dar şi Al Cincizeci şi patrulea trecea prin propriile-i „întâmplări” şi-şi păstra vârsta. Doar că aşa ceva nu prea ar fi fost politicos să spună.)

Şi, într-adevăr, Heiric a murit cu foarte multă vreme înaintea iubitului său Remi, iar fiul lui Colludwig avea să-l urmeze foarte repede. (Poate că a avut, totuşi, dreptate magistrul, atunci când pretindea că excursiile repetate ale sufletului rod trupul vremelnic părăsit. Prea multele întrări şi ieşiri nu pot să nu lase urme şi asupra materiei.) Heiric, în momentele de maximă apropiere, mai afirma că acele raite necontrolate ale sufletului se petrec, probabil, la toţi oamenii, deşi puţini ajung să fie conştienţi de acest lucru.

– Da, dar eu nu sunt perceput în asemenea perioade decât ca un cadavru, pe când despre tine nimeni nu poate să se laude că ţi-ar fi văzut vreodată leşul!

– Nu asta-i important! Răspundea enervat Heiric, aşa cum făcea de fiecare dată atunci când îşi amintea că Omul Mort nu este decât un simplu rândaş.

– Da, dar eu…

– „Eu, eu, eu”, îl îngâna Heiric. Să le luăm pe rând! Cine eşti tu? Şi întorcându-se spre Remi: Bineînţeles că altceva am vrut să spun!

Câteodată o şi spunea: în acele excursii ale sufletului atât de greu controlabile de către noi, în mod sigur că ne întâlnim şi altundeva, poate chiar în alte ipostaze. Relaţiile adevărate între noi toţi doar aşa se pot explica – prin toate întâlnirile care au loc. Cele ştiute şi cele neştiute.

Iată la câte locuri n-are acces scribul. Şi, atunci, bunule cititor, cum să dea el o relatare măcar corectă, dacă despre posibilităţile-i umane de a oferi o descriere completă nu-şi mai face de mult iluzii?