Vara rece (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Pacea lui Ioan al IX-lea se va termina mai repede decât o prevesteau auspiciile sub care a instaurat-o iscusitul papă. Acesta a încercat să stabilească noi reguli pentru succesiunea pontificală şi a reuşit să împace şi actorii din peninsulă cu rolurile primite. Singurul lucru pe care nu l-a putut împiedica Ioan a fost moartea neaşteptată a lui Lambert şi, prin aceasta, renaşterea speranţelor lui Arnulf. Cum, după puţină vreme, avea să moară şi papa, tulburările vor reizbucni şi mai cumplit. Influenţa Casei de Spolet avea să fie înlocuită de către Berengariu şi apoi de către Teofilact, „primul aristocrat al Romei”. După moartea lui Ioan al IX-lea, Benedikt al IV-lea a reuşit să se menţină trei ani, deşi soarta îi era periclitată în fiecare clipă. De teama lui Arnulf, el îl va încorona împărat pe Ludovic al Burgundiei şi Provenţei, dar acesta n-a fost în stare să apere statul papal şi nici să fie recunoscut de cineva. L-a capturat chiar Berengariu, dar Italia fu devastată de unguri şi astfel s-au sfârşit şi visele lui Berengariu de a accede la imperiu. Întreaga peninsulă a căzut pradă flăcărilor şi a săbiilor năvălitorilor.

Totuşi, lupta dintre cei doi împăraţi, Ludovic şi Berengariu, nu s-a sfârşit. Tânărul burgund, după ce a ajuns la un compromis cu rivalul său, a uitat repede jurămintele făcute şi s-a reîntors în Peninsulă, a reocupat fosta sa reşedinţă, Pavia, şi l-a alungat pe Berngariu şi din Verona, capitala acestuia. Şi nici după ce Berengariu s-a reîntors în mod cu totul neaşteptat şi l-a luat prizonier, ba, mai mult, l-a orbit, lupta dintre cei doi nu se va sfârşi. În toată această vreme, secretarul şef al cancelariei pontificale nota, clasifica şi ordona hârtiile acestor evenimente cu răsturnări atât de spectaculoase. Operosus era, poate, singura persoană la curent cu evenimentele şi cel ce era chemat să scoată din arhive dovezi când în favoarea unuia, când în favoarea celuilalt dintre combatanţi. Ar fi, desigur, exagerat să pretindem că Al Cincizeci şi cincilea ar fi fost autorul istoriei „secolului întunecat”, aşa cum ne-a rămas ea, mai ales fiindcă şi acea istorie a mai fost rescrisă de nenumărate ori. Însă un lucru poate fi afirmat: numeroase documente au dispărut atunci pentru totdeauna, înclinând balanţa într-o direcţie ori în cealaltă. Şi asta nu fiindcă şeful cancelariei le-ar fi distrus, ci pentru că le-a pus la loc sigur, până să le vină iarăşi vremea. „Să nimiceşti un act este o crimă la fel de mare ca şi cum ai omorî un om”, ne-a lăsat scris Operosus. Dar fiindcă, până la urmă, a dispărut şi Rara Avis, manuscrisele bine dosite în locuri ştiute doar de el s-au rătăcit, unele pentru totdeauna, în labirintul nesfârşitei arhive.

În fapt, doar el era în stare să scoată din beznă orice dovadă în orice direcţie, dacă şeful lui direct i-o cerea. Manuscrise, pe care se jurase nu de mult că le-a ars, apăreau din nou, la porunca lui, la suprafaţă, gata de a fi folosite iarăşi. Mai în glumă, mai în serios, Iulian îl ameninţa de fiecare dată cu anatema pentru practici necurate, atunci când acte distruse în prezenţa sa, reveneau la lumină, atunci când deveneau din nou utile. „Pivniţele Vaticanului” poartă numeroase sensuri. Din când în când, cei ce au dreptul să ştie se miră când dau de unghere pe care nu le-ar fi bănuit niciodată printre coridoarele inepuizabile. La revenirea lui Ludovic cel Orb, Iulian fu condus de către unealta sa de încredere prin labirint. Operosus nu se folosea de nici o hartă şi mergea cu paşi siguri printre culoarele interminabile de rafturi cu documente. Din când în când, ierarhul îl punea la încercare, întrebându-l ce conţine un anumit stativ şi Al Cincizeci şi cincilea îi răspundea fără să se oprească din mers. Iulian îl verifică o dată sau de două ori. Era inutil s-o mai facă şi a treia oară. Acolo, printre acte, simţi şi nemilosul personaj spaima. Operosus mergea înaintea sa, cu o torţă în mână, sigur pe itinerarul pe care-l conducea şi pe el. Operosus deţinea o forţă teribilă, realiză atunci Iulian, o forţă atât de cumplită încât ar fi putut oricând schimba soarta lumii după bunu-i plac. Operosus mergea în faţa lui şi el, stăpânul uneltei, nu se putea opri să mai verifice vreun înscris, fiindcă risca să rămână în urmă, să se rătăcească, să rămână acolo în veci. Operosus i se păru făcătorului de papi atât de puternic încât fu tentat să-l ucidă pe loc, să-i dea în cap acolo pe loc. Atât de puternic, încât Iulian nu se putea despărţi de el, din teamă de a nu se rătăci el însuşi. Atent să-l urmeze de aproape, Iulian se împiedica de praguri ori de uşile joase care dădeau dintr-o încăpere secretă într-alta şi mai secretă. Plimbarea prin labirint a fost cea mai groaznică experienţă a prelatului. Pe care n-a mai repetat-o niciodată. Din clipa aceea abia a înţeles cu adevărat Iulian ce unealtă deţine. Relaţiile sale cu Al Cincizeci şi cincilea au atins misterul dimensiunii lor reale. (Încă îngrozit de acea unică experienţă – transpirând abundent ori de câte ori îşi aducea aminte de ea, trăind-o şi în coşmaruri -, ieşit la lumină, Iulian a avut de mai multe ori impulsul de a-şi distruge unealta, dar nu s-a putut niciodată hotărî să-şi ducă gândul până la capăt. Dacă l-ar fi omorât pe Operosus, nu cumva acesta ar fi reapărut din adâncuri, ca una dintre veşnicele-i copii de rezervă? Relaţia dintre cele două personaje a fost, într-adevăr, una cu totul specială.)

Urmaşul lui Benedikt, Leon al V-lea n-avea să mai izbutească să se menţină mai mult decât o lună. El fu aruncat în închisoare şi martirizat de către un călugăr benedictin venit la Roma şi nimerit pe scaunul pontifical sub numele de Cristofor al III-lea. Numai că, după ceva mai mult de un an, şi acela s-a pomenit în închisoare, chiar în aceeaşi celulă infectă în care îşi târa zilele şi propria-i nefericită victimă, Leon al V-lea. Amândoi, şi victima şi călăul, au fost ucişi acolo de către urmaşul lor, acel ambiţios conte de Tusculum, fostul antipapă al lui Theodor al II-lea. (De ce scenă mai cumplită are nevoie un tragedian pentru a descrie grozăvia subsolurilor umane? Şi, totuşi, după ştiinţa limitată a scribului, nici acest tablou mai mult decât dramatic n-a fost folosit de vreun autor. „Secolul întunecat” a fost ignorat de artişti. Blestemul lui a fost uitarea desăvârşită.) Sub numele de Sergiu al III-lea, noul suveran pontif va readuce „pornocraţia” la întreaga ei mizerie, numai că în locul lui Lambert şi a mamei aceluia, mânuitorii firelor marionetelor vor fi acum Teofilact („prinţul, senatorul şi consulul Romei”), soţia aceluia, Teodora, şi fiicele, desigur „senatoare” şi ele, Teodora şi Marozia.¹ Istovita Italie nu mai era în stare să se opună la nimic. Un bărbat şi trei femei îşi impuneau fără oprelişti întreaga imaginaţie. Formosus fu din nou judecat – e drept că fără a mai fi deshumat -, iar orgiile şi execuţiile, publice ori servind doar drept spectacol numai pentru un cerc restrâns, făceau parte din obişnuit. Arbitrarul şi bestialitatea puteau atinge pe oricine. Când îşi mai amintea că este papă, Sergiu reconstruia biserici şi conducea procesiuni, însă nu uita nici de distracţiile familiei lui Teofilact şi dădea un sens precis fiecărui gest al său. De pildă, biserica din Lateran a fost refăcută pentru că a suferit mari stricăciuni în timpul cutremurului care a lovit Roma exact pe vremea „procesului cadavrului”. Aşa că, şantierul bisericii devenea răspunsul la mesajul de aprobare divină. Alte lăcaşuri au participat şi ele, prin incendii, la crimele predecesorilor şi erau reabilitate ca un semn de purificare.

În mod curios, Sergiu s-a menţinut timp de şapte ani pe scaunul pontifical. „Rara Avis” fu păstrat şi el în funcţie şi rezistă acolo până ce izbucni cearta dintre cele două „senatoare”, Teodora şi Marozia, fiicele lui Teofilact. Când Marozia îi ceru acte incriminatoare la adresa surorii sale, Todora, iar funcţionarul îşi făcu din nou datoria, sora obţinu, la rândul ei, ca Operosus să fie judecat şi condamnat pentru înaltă trădare. Iulian a fost cel ce l-a salvat din nou, mai ales că ştia că fiica mai mică are infinit mai multă trecere şi tenacitate decât capricioasa şi dezmierdata Teodora. Marozia îl ajută pe Al Cincizeci şi cincilea să evadeze şi să fugă din Roma. Era în 910 şi zilele lui Sergiu erau şi ele pe sfârşite. (Tocmai când lumea a început să găsească teroarea drept mod normal de viaţă. Oamenii se obişnuiesc cu orice. Doar să li se dea timpul necesar…) Când, un an mai târziu, pe tronul papal urcă Anastasie al III-lea, „Rara Avis” fu iarăşi rechemat, iar el îşi reluă îndatoririle de slujbaş, de parcă nu le-ar fi părăsit niciodată¹. Din clipa aceea, nici Teodora nu-şi mai amintea de ura împotriva celui ce a adus pe tapet dovezile împotriva ei şi, sfătuită de Iulian, încercă să-l atragă de partea ei. Când, doi ani mai târziu, în timpul pontificatului lui Landon, avu nevoie de argumente pentru a-şi ridica iubitul, Operosus n-o va decepţiona şi îi va aduce şi ei manuscrise extrem de elocvente în legătură cu stirpea aleasă a favoritului şi cu faptele de mare vitejie şi de cucernicie ale strămoşilor aceluia. Ceea ce a făcut ca rivalitatea dintre Teodora şi Marozia să se răsfrângă în atenţii făcute lui „Rara Avis”, şeful secretariatului, omul în stare să dovedească limpede şi irevocabil – pe bază de acte – absolut orice i se cerea. Totuşi, cele două femei fiind nestăpânite la furie, Iulian preferă să-şi ascundă pentru mai multă siguranţă arma atât de eficientă şi aranjă cu Teodora să-l îndepărteze pe Operosus din Roma şi să-şi însoţească şi ea iubitul, promovat de către papa Landon episcop al Ravennei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.