Am văzut în faţa Palatului Regal copii, adolescenţi, tineri, adulţi şi bătrâni.
Am văzut cum unora dintre cei prezenţi le jucau ochii în lacrimi. De fapt, fiind un eveniment trist, ochii nu aveau nici un motiv să joace, ci tremurau de emoţie.
Am văzut un nemaiîntâlnit sobor de preoţi, care a ţinut o slujbă impresionantă. Fiind aglomeraţie, am reuşit să-l văd doar pe ecranul uriaş care fusese amplasat în apropierea statuii ecvestre a Regelui Carol I.
Am văzut maşina care transporta sicriul cu trupul neînsufleţit al Regelui Mihai şi mâinile care pluteau deasupra capetelor şi lăsau să le scape flori albe. Am şi auzit. Am auzit aplauzele miilor de oameni aliniaţi de o parte şi de alta a Căii Victoriei, care veniseră să se asigure că ultimul drum al Regelui Mihai I este pavat cu respect, decenţă şi sincere regrete. Am auzit şi vocile puternice, gâtuite de emoţie ori stinse de supărare care strigau „Regele Mihai, Regele Mihai I!” şi „Monarhia salvează România!”.
Am văzut plutoane de tinere şi tineri purtând cu mândrie uniforma militară, care părea mai grea datorită importanţei misiunii care le fusese încredinţată. Militarii păşeau apăsat în urma sicriului, dar parcă ar fi mers pe vârfuri, pentru ca nu care cumva zgomotul produs de mersul lor să deranjeze impresionantul eveniment.
Am văzut transmisiunea foarte bună a TVR şi decenţa şi chiar profesionalismul cu care televiziunile au tratat ceremonia.
Am văzut miile de români care cu o floare în mână, cu o lacrimă în colţul ochiului sau cu un suflet bun au ieşit pe străzi şi prin gări pentru a-i ţine de urât Regelui Mihai pe lungul drum fără de întoarcere care s-a terminat tocmai la Curtea de Argeş.
Am văzut că nu suntem aşa cum se spune sau cum ne spunem când suntem între noi ori chiar în văzul întregii lumi. Am văzut că suntem altfel. Sau că putem să fim şi altfel.
„Altfel” vom fi când îl vom trata la fel şi pe Mareşalul Ion Antonescu ! Până atunci suntem doar „altfel” de formă a plastilinei pe care ne-o dau străinii !