Veneţia, între fastul Dogilor şi gloria prezentului

Timp de două secole după ce gloria din secolul al XVI-lea, „secolul de aur” al Veneţiei, apusese, artiştii europeni au fost convinşi că magia locului continuă să existe. Înlănţuirea de palate şi biserici, ca şi operele marilor maeştri ai Renaşterii fac din oraşul din Lagună un loc fără egal chiar şi în zilele noastre.

După descoperirea noilor drumuri maritime peste Ocean şi odată cu puterea crescută a Imperiului Otoman, forţa economică a Veneţiei dispare şi, odată cu ea, şi extraordinarul elan creator al secolului al XVI-lea, când Cetatea Dogilor fusese centrul avangardei artistice europene. Desigur, ca pest tot, au apărut aici personalităţi pregnante, cum ar fi arhitectul Baldassare Longhena sau, mai târziu, Giambattista Tiepolo, dar micii maeştri ai locului din secolul al XVII-lea, ca Pietro Vecchia sau Francesco Maffei, nu reuşesc decât să copieze formele elaborate ale unor Tizian, Tintoretto sau Veronese sau să creeze variaţii în gamă minoră ale formulelor Barocului roman.

Giambatistta Tieppolo înţelesese lecţia cromatică a lui Tizian şi Veronese, ducând-o la desăvârşire, ca şi cum nu s-ar fi scurs aproape un secol şi jumătate între el şi marii maeştri. Din 1725, în compoziţiile sale pentru „Biserica degli Scalzi” sau în frescele Palatului Sandi el reuşeşte, ca demn urmaş al lui Veronese, să confere graţie unei figuri. În marile decoraţii religoase sau profane, care vor fi specialitatea lui, foloseşte o gamă cromatică pastelată şi luminată de tentele de alb, vizibil în unele porţiuni ale compoziţiilor, probabil influenţat de rococoul ce cucerise întreaga Europă a secolului al XVIII-lea. Rozurile delicate şi albastrurile foarte deschise devin surse de lumină pe pereţii sau pe plafoanele clădirilor. Dintre contemporanii săi, să-l mai amintim pe Giandomenico Tiepolo, unul dintre cei doi fii ai lui Giambattista, autorul unor fastuoase scene de gen, cum ar fi „Scenă de carnaval”, cu personaje stilizate ironic.

Dar, chiar dacă Veneţia şi-a pierdut rolul de capitală europeană a artei, creaţia de aici rămâne interesantă. Serenissima este hotărâtă să-şi păstreze visul de glorie. Într-un elan orgolios, ea construieşte clădiri extravagante, ca şi cum aici nu pot fi gândite lucruri modeste. Cel mai bun exemplu este biserica „Santa Maria della Salute”, începută în 1631 şi terminată în 1681 de Baldassarre Longhena, deşi în 1630 oraşul era aproape ruinat în urma epidemiei de ciumă, a războiului împotriva Papei şi a crizei economice. Oraşul bravă însă sărăcia, iar ideea că noile construcţii ar putea să nu fie la înălţimea celor din epoca anterioară era de neacceptat. Marile familii continuă să finanţeze palate magnifice, pe care le decorează luxos, cu stucaturi aurite, ca în cazul celebrului Palat Grassi (astăzi proprietatea lui François Pinault), terminat în 1762 de arhitectul Giorgio Massari, cu câteva decenii înainte ca Republica veneţiană să cunoască o cădere definitivă. Străinii continuă în tot acest timp să vină la Veneţia în căutarea marii arte şi, chiar dacă atelierele pictorilor nu mai prezintă cine ştie ce interes, ei rămân uimiţi de farmecul şi de măreţia oraşului.

Canaletto, Marele Canal şi Biserica Santa Maria de la Salute

Mai mult, oraşul reuşeşte să-şi creeze artişti care să-i povestească gloria, inventând în acelaşi timp, un gen nou în Europa. Este vorba despre Francesco Guardi sau Antonio Canal, zis Canaletto, creatorul „vedutelor”. Pictura lui Guardi „Dogele Veneţiei mergând la Biserica La Salute, în 21 noeimbrie, ziua comemorării sfârşitului epidemiei de ciumă din 1630” consemnează travesarea Canalului Grande pe un pod de vase special creat pentru eveniment. Iniţial pictor scenograf, care a lucrat mult timp cu Vivaldi, Canaletto a obţinut în vedutele sale o vibraţie optică, observând atent jocul luminii pe suprafaţa apei. O strălucire a zidurilor clădirilor, pe faţada cărora joacă miile de reflexe ale apei, deosebeşte pânzele sale de cele ale contemporanilor. Singura grijă a vedutiştilor este să observe minuţios peisajul veneţian şi să-l imortalizeze cât mai realist cu putinţă. Până la ei, peisajul era fie idilizat, în aşa-numita viziune arcadiană, fie capricios, fantastic. El devine acum topografic, sugerând că oraşul este perfect şi nu are nevoie de nicio idealizare. Pentru realizarea acestor peisaje, vedutiştii folosesc toate instrumentele perspectivei, mai ales camera obscură, evocată încă din Antichitate şi perfecţionată în timpul Renaşterii, utilizată pentru a obţine o imagine obiectivă redusă a obiectului pe care urmează să-l picteze. Această abordare ştiinţifică privea atât construcţiile, cât şi viaţa din minunatele palate, imaginea străzilor şi a canalelor. Pictorul Luca Carnevalijs, de exempplu, făcea relevee şi măsurători ale detaliilor clădirilor înainte de a le desena. În fiecare tablou, Canaletto îmbină un eveniment, o sărbătoare, de regulă, cu peisajul, spre marea satisfacţie a comanditarilor, în principal englezi, ca ducii de Bedford sau de Buckingham. Această artă a glorificării oraşului era atât de apreciată în epocă încât Canaletto şi Bellotto au fost invitaţi să imortalizeze şi alte oraşe.

William Turner, Canal Grande

Romanticul oraş al Lagunei

În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, Veneţia seduce încă artiştii europeni. Turner, Whistler sau Monet sunt fascinaţi de romanticul abandon al locului. Între splendoare şi decădere, oraşul devine sursă privilegiată de inspiraţie, mai ales după ce Lord Byron îi cântase frumuseţile fluide. Între 1819 şi 1846, Turner descoperă în lumina şi reflexele care inundă oraşul un subiect de predilecţie pentru pensulaţia sa rapidă, tumultuoasă, ce creează strălucirea şi bogăţia de efecte ale atmosferei. În timp ce oraşul fusese sărăcit de ocupaţia franceză, între 1796 şi 1815, pictorul englez acoperă vasele de pe Canal Grande cu stofe preţioase şi mărfuri de lux. În „Piaţa Bisericii Santa Maria della Salute”, William Turner pictează un oraş ideal, amintind de stilul neliniştit al lui Tintoretto, de coloritul strălucitor al lui Veronese sau de grandioasele panorame ale lui Caneletto. Cele trei vizite pe care le-a făcut în această perioadă la Veneţia au dat naştere unor sute de crochiuri şi pânze. Câţiva ani mai târziu, americanul James Abbott Whistler prezintă o altă Veneţie, depopulată şi înecată în apele întunecate, un oraş sublim în trista sa agonie, ca în „Nocturnă în albastru şi argintiu: laguna, Veneţia” din 1880, cu aerul său romantic şi meditativ. Şi tot sentimentul de abandon va guverna imaginile Serenissimei, compuse din umbre plutind la orizont, un fel de abstracţie între cer şi pământ, din pânzele lui Claude Monet, artistul francez care a descoperit Cetatea Dogilor abia la vârsta de 68 de ani.

Natalie Portman în Black Swan

Visuri arhitecturale şi realităţi cinematografice

Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, Veneţia devine, în perioada toamnei, capitala internaţională a artelor. Două impresionante manifestări atrag aici elita artelor vizuale şi a arhitecturii, cât şi pe cea a filmului.

Duminică s-a deschis Bienala de Arhitectură, care se desfăşoară până la 21 noiembrie, având ca temă anul acesta „Întâlniri în arhitectură”. România este prezentă cu două proiecte. „1:1, Exhibing Space”, găzduit în Pavilionul României, din Giardini di Castello, şi „Superbia”, vernisat la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică.

Primul proiect se desfăşoară pe o suprafaţă de 94 de metri pătraţi, înconjurată de un coridor prin care publicul poate viziona expoziţia prin vizoare. Suprafaţa aleasă este cea calculată de echipa de arhitecţi, formată din Ciprian Raşoiu, Romina Grillo, Liviu Vasiu, Tudor Vlăsceanu şi Matei Vlăsceanu, drept „spaţiul vital al unui locuitor din Bucureşti”.

Echipa proiectului „Superbia”, formată din Aldea Silviu, Moga Marius, Panait Laura, Sisak Camelia, Sisak Tamaş, Soare Areta şi Şerban Daniel, se opreşte asupra absenţei unei viziuni urbanistice în marile oraşe, cu accent pe clădirile pretenţioase construite pe terenurile virane, făcând, în acelaşi timp, o paralelă între spaţiul urban şi cel rural.

Tot duminică au fost anunţate şi Premiile Oficiale ale acestei a 12-a ediţii a Bienalei. Juriul Internaţional, format din Beatriz Colomina (preşedinte), Francesco Dal Co, Joseph Grima, Arata Isozaki Moritz Küng şi Trinh T. Minh-ha, a hotărât destinatarii. Leul de Aur este acordat celebrului Rem Koolhaas pentru întreaga activitate. Leul de Aur pentru cea mai bună participare naţională revine Marii Britanii, iar cel pentru cel mai bun proiect „People Meet in Architecture” este atribuit Studioului „Junya.Ishigami+Associates”, „Studiu pentru un castel la malul mării”.

Leopardul de Argint pentru cel mai promiţător tânăr participant merge către firma „Kersten Geers David Van Severen + Bas Princen”, din Belgia. Trei Menţiuni Speciale răsplătesc Studiourile „Amateur Architecture” din China, „Mumbai” din India şi pe arhitectul Piet Oudolf din Olanda.

Helen Mirren în Furtuna

Primele 11 zile ale lunii septembrie (1-11) sunt dedicate celei de a 67-a ediţii a celebrei „Mostra” veneţiene. 79 de pelicule în premieră mondială concurează pentru prestigiosul „Leul de Aur”. Proiecţia inaugurală va fi „Black Swan”, a regizorului Darren Aronofsy (distins cu „Leul de Aur” în 2008, pentru „The Wrestler”). Protagonistă este Natalie Portman, în rolul Nina, o prim-balerină costrânsă să trăiască competiţia cu o nou-venită în Companie, interpretată de Mila Kunis. Îi urmează, tot în prima zi, filmul kung-fu regizat de Andrew Lau, intitulat „Legend of the Fist: The return of Chen Zhen” şi, la miezul nopţii, „Machete”, realizat de Robert Rodriguez şi Ethan Maniquis. Închiderea festivalului este rezervată producţiei „The Tempest”, adaptare a regizoarei Julie Taymor după piesa omonimă a lui William Shakespeare. Rolul Prosperei, personajul principal din ecranizarea Juliei Taymor, corespondentul feminin al lui Prospero, este laureata cu Oscar din 2007 Helen Mirren.

Preşedintele juriului, celebrul regizor şi scenograf american Quentin Taratino, alături de scriitorul şi scenograful Guillermo Arriaga, cunoscut după producţia „Babel”, de Arnaud Desplechin, urmaş al Noului Val, compozitorul multor coloane sonore, Danny Elfman, de actriţa sovietică Ingeborga Dapkunaite, de regizorul şi scenograful italian Luca Guadagnino şi de regizorul Gabriele Salvatores, laureat cu Oscar pentru „Mediteraneo”, urmează să decidă, alături de juraţi, filmul care va fi desemnat pentru „Leul de Aur” şi „Leul de Argint pentru cea mai bună regie”, „Premiul special al Juriului”, cele două „Copa Volpi” penru interpretare masculină şi feminină şi Premiul „Marcello Mastroianni” pentru cel mai bun actor pe cale de afirmare, cât şi pentru cele două premii „Osella”, pentru contribuţie tehnică şi cea mai bună scenografie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.