Un articol elogios publicat de o revistă liberal-progresistă britanică la adresa lui Emmanuel Macron, și la adresa unei Franțe cuprinse de protestele ”vestelor galbene”, apoi lovită de atentate comise de islamiști radicali francezi, o Franță unde generali și amirali în retragere avertizează despre riscul ”dezagregării” țării, pierderii identității și al unui război civil și despre o Franță unde 140.000 de oameni au protestat, în urmă cu câteva zile, împotriva obligativității vaccinării nu poate fi citit decât cu mari rezerve. Dincolo de asta, articolul ”De ce lumea devine tot mai franceză”, publicat de New Statesman, atrage atenția victoriilor pe care ”dirijismul”, politica externă independentă față de SUA, ”autonomia strategică” și marile proiecte de infrastructura ale statului încep să le înregistreze în fața ortodoxismului neoliberal anglo-saxon.
”Vreme de decenii, Franța a fost capa roșie spre care se îndrepta cu furie taurul ortodoxiei liberale atlantice. Franța a fost mereu indiferentă față de alianța transatlantică pe care alții o considerau sacrosanctă; a ținut la multipolaritatea gaullistă într-o lume aparent unipolară; a preferat etatismul, sfidând viziunea lui Hayek; a preferat dirijismul într-o epocă a descentralizării și a rețelelor de putere; au fost momente când Franța a părut un sat din benzile desenate cu Asterix, un bastion galic care se încăpățânează să se opună sfârșitului istoriei.
”Cumpărați Taiwanul, păstrați Italia, vindeți Franta”, scria Thomas Friedman, în oda sa din 1999 dedicată globalizării liberale – ”Lexus și măslinul”. La vremea invaziei din Iark, Donald Rumsfeld, atunci secretar al Apărării, a spus că Franța este ”vechea Europă”. Alții au spus atunci că francezii sunt niște ”maimuțe fricoase mâncătoare de brânză”. ”Dacă modelul francez este unul de succes, atunci de ce Franța este în flăcări?”, se întreba Peter Mandelson, comisarul European britanic, la vremea protestelor din suburbiile pariziene, în 2005.
În 2012, în toiul idilei dintre premierul David Cameron și președintele Barack Obama, The Economist declara că ”alegătorii francezi sunt notorii pentru credința lor în mărinimia statului”. În 2017, când Marea Britanie ieșea din UE și Donald Trump se afla la Casa Albă, în timp ce Franța era sub conducerea lui Emmanuel Macron, a reapărut optimismul legat de Franța.
Acum, Joe Biden și-a șocat aliații menținând elemente din politica ”America First” a lui Donald Trump. Europenii au fost apoi prinși descoperiți de retragerea SUA din Afganistan. Fostul premier britanic Tony Blair scria recent că, ”pentru Marea Britanie, ieșită din Europa și sfârșind misiunea din Afganistan în urma deciziei luate de cel mai important aliat al său, fără însă cea mai mică consultare, este momentul unei reflecții foarte serioase”. Armin Laschet, candidat la funcția de cancelar al Germaniei, critică ”dezastrul” produs de Biden și spune că ”UE trebuie să poată acționa fără SUA”.
Există însă o capitală care a părut mai puțin șocată decât celelalte: Parisul. Sceptică privind capacitatea SUA de a organiza o retragere ordonată, Franța a început să-i evacueze pe afganii care au lucrat pentru forțele sale încă din luna mai și și-a retras ultimele trupe combatante încă din 2012. Președintele Macron a propus de ceva vreme ”autonomia strategică”, abilitatea Europei de a acționa în lume fără să se bazeze pe SUA. În 2019, Macron a spus că ”NATO este în moarte cerebrală”. Mizeria din Afganistan nu face decât să dea un nou impuls acestei idei prin capitalele europene, aceleași care au ridiculizat cele spuse de Macron.
Europa stă prea liniștită acum sub umbrela de Securitate a SUA pentru a căuta autonomia. Însă asta nu înseamnă că lucrurile nu se vor schimba. UE tinde să evolueze atunci când are de-a face cu crize. Nu e greu să ne imaginăm că o serie de crize ce vor veni în următorul deceniu vor transforma forțele actuale de intervenție rapidă ale UE și formatele de cooperare în ceva care să semene cu o armată europeană. Evenimentele de azi indică că vom avea o asemenea evoluție, iar evoluția este una franceză.
Și nu doar politica externă se îndreaptă în direcția urmată de francezi. Franța a adoptat energia nucleară și a ajuns să aibă cele mai mici emisii de carbon pe cap de locuitor dintre toate economiile dezvoltate. Polonia încearcă să urmeze exemplul Franței. Politica industrială franceză, până nu demult considerată depășită, începe să prindă tot mai mult în lume; până și guvernele anglo-saxone au ajuns să recunoască importanța strategică a statului în era pandemiilor, a crizei climatice și a competiției geopolitice. A venit din nou vremea marilor proiecte de infrastructură, cu SUA și Marea Britanie proiectând primele lor trenuri de mare viteză. Asta în timp ce Franța sărbătorește 40 de ani de TGV. Săptămâna de lucru de doar 35 de ore nu mai pare ceva ieșit din comun, iar acum sunt guverne care iau în calcul săptămâna de lucru de doar patru zile. Acum, Franța are un PIB pe cap de locuitor mai mare decât Marea Britanie și o productivitate pe oră de lucru cu 33% mai mare decât în Marea Britanie.
Franța îmbătrânește mai încet decât vecinii săi, datorită politicilor generoase pentru creșterea copiilor și stimularea natalității, care au făcut ca Franța să aibă una dintre cele mai mari rate a natalității din Europa. Recent, Macron i-a supus pe francezii nevaccinați unor noi restricții dure, iar asta i-a făcut pe cetățeni să se vaccineze. Jandarmeria și cărțile de identitate se dovedesc foarte utile în timpul crizelor.
La nivel diplomatic, Franța are o putere subevaluată. După Brexit, Franța a devenit principala țintă a investițiilor străine; viitorul cancelar german va fi mai slab decât Angela Merkel și, în același timp, mai pro-francez decât Merkel; iar premierul italian Mario Draghi este aliatul natural al lui Macron. Dacă Macron va fi reales în aprilie 2022, președintele Franței va fi liderul Europei.
Asta nu înseamnă că Franța nu are probleme. Misiunile anti-jihadiste în Sahel riscă să transforme regiunea într-un ”Afganistan francez”. Pe plan intern, persistă sciziuni majore între suburbiile sărace și orașele bogate, între ”vestele galbene” din provincie și adepții lui Macron din centrele urbane, între cultura seculară franceză și cetățenii musulmani care încearcă să-și împace credință cu traiul într-o societate care deseori se face ca nu observă rasismul. O victorie a Marinei Le Pen în 2022 nu este probabilă, însă rămâne posibilă.
Imaginea este mult mai complicată și devine și mai complexă decât imaginea anglo-saxonilor despre Franța. Așa cum vechile ortodoxii liberale sunt atacate și încep să fie reformulate, la fel se întâmplă și cu stereotipurile despre dirijismul francez, despre scleroza endemică a statului, despre politica externă independentă, considerată în trecut drept un mod al gaulliștilor de a se bate cu pumnul în piept. Lumea se schimbă. Și, mesa amis, lumea devine mai franceză.”
Cine o fi comandat articolul la englezi!?
Sună a Laudatio…I do no buy IT.