Vreau să fie cald și soare, ca să meargă la plimbare clasa muncitoare. Iată o idee de povestire pe care mi-a sugerat-o Mihaela. Dar cine e clasa muncitoare? Clasa muncitoare, oriunde, oricând, e formată din oamenii care muncesc de-adevăratelea, cu abnegație, cu un soi de îndârjire care nu are nici în clin nici în mânecă cu dorința nebună de îmbogățire cu orice preț. Fără să facă din asta o poveste legendară. Muncesc pur și simplu. Dar oamenii care muncesc, muncesc ei cât muncesc și apoi trebuie să iasă la plimbare dacă e cald și soare.
Ei muncesc într-un anonimat exemplar și, se înțelege, se plimbă într-un anonimat exemplar, în timpul lor liber, puținul lor timp liber, acolo, un ceas o zi, o noapte. Unii dintre ei muncesc plini de exuberanță, alții muncesc la modul serios, cu abnegație. Unii muncesc în condiții extreme, alții au condiții aparte, muncesc la ei acasă, în papuci, ca nasul în laptop sau în calculator. Oricum ar fi, pe puntea unei corăbii sau în lumea virtuală, munca tot muncă rămâne. Din când în când, îmi spune Temistocle Popa, venind dinspre Teatrul Național, politicienii pun biruri grele pe clasa muncitoare ca să-și rotunjească lefurile grase.
E cald și e soare dinspre Teatrul Național și clasa muncitoare a ieșit la plimbare. E fals, îmi zice Temistocle Popa trecându-și mâinile arse de vând prin părul lui vâlvoi, e fals, cum spuneam, că, vezi tu, clasa muncitoare iese numai la mici și bere. Să știi că se duce și la teatru și la film și la mănăstire, și la supermarket și la muzeu și la grădina botanică. Se duce, Temistocle zic eu, cum să nu se ducă. Și mergem noi ce mergem, noi doi, umăr la umăr, pe Calea Victoriei și vorbim despre clasa muncitoare. Păi fără muncă, crezi tu că se poate face ceva? Nu se poate face, Temistocle, îmi dau eu cu părerea. Numai prin furtișag, se duce lumea de râpă. Cam așa, uite, chiar așa e. Și cum mergem noi doi prin lume, trecem din oraș în oraș, așa pe negândite și vedem o mulțime de oameni de ispravă care muncesc onest.
Păi sigur că da, își câștigă banii robotind fie cu lopata, fie cu basculanta, fie cu tractorul, fie cu laptopul sau cu calculatorul. Și cum mergem noi din oraș în oraș, zărim la o fereastră un înger de femeie care muncește de dimineață și până seara, o femeie care este quality manager pentru firmele din lumea mare, nici nu știe lumea de ea, ea ne face semne vesele de la fereastră și noi doi, Temistocle Popa și cu mine o salutăm cu bucurie, ea ne spune cum se dă cu bicicleta la Mereni în timpul liber, soarele se ridică-n cer, norii se duc, ne ducem și noi, eu și Temistocle Popa și întâlnim o mulțime de alți oameni muncitori în toate cele, harnici, neștiuți, cu greul vieții lor, uite și un frizer, uite și un strungar, uite și un șofer, șoferul ne face cu ochiul hai, băieți, vă duc eu înapoi pe Calea Victoriei, zis și făcut, vedeți, zice șoferul, nu se duce țara asta de râpă, păi da, nu mor caii când vor câinii.
Și, ajunși pe Calea Victoriei, către cheiul Dâmboviței, noi doi, Temistocle Popa și cu mine ne rugăm la Dumnezeu, zău așa, să fie cald și soare pentru clasa muncitoare.
Degeaba vrei dumneata domnule Bufnilă fiindcă pentru clasa muncitoare de cetățeni români “Plouă stupid… / Cerul îşi scutură / Ca dintr-o ciutură / Frigul lichid.” Soarele este pentru cei merg la Monaco, cei care fac o tablă pe plajă la Nisa, pentru cei ce se dau cu creme de protecție în Dubai. Clasa muncitoare bea o bere la pet de 2 litrii aude și vede la televizor niște exaltate buzate lâudându-se cum e acolo unde e soare. Iar când e soare și la noi în România, este soarele din poezia La noi a lui Octavian Goga poetul pătimirii noastre. “ Pe boltă, sus, e mai aprins, / La noi, bătrânul soare, / De când pe plaiurile noastre / Nu pentru noi răsare…”