Zilele Bucureștiului. Meserii uitate ale orașului interbelic

De Ziua Bucureștiului, orașul merită redescoperit prin oamenii care l-au ținut în mișcare în perioada interbelică. De la zarzavagiii ambulanți la birjari și lustragii, toți acești bucureșteni de origine sau de conjunctură au contribuit la binele Cetății Ciobanului Bucur.

Erau oameni simpli care nu apăreau în gazete, dar fără ei capitala nu ar fi fost „Micul Paris”. Străzile, mahalalele, bulevardele și piețele erau populate de personaje care astăzi par desprinse din literatură, dar atunci erau parte din cotidian.

Oameni și meserii în perioada interbelică

Parcă nu venea dimineața în București dacă nu se auzea lăptarul care striga „Lapte proaspăt!”. În romanele lui Camil Petrescu, lăptarul apare ca o prezență firească a orașului, un reper al dimineților bucureștene. Zarzavagiii aveau și ei rostul lor. Femeile mergeau mai rar la piață, așa că țăranii aduceau legumele și fructele necesare pentru mesele stăpânilor.

Birjari, zarzavagii, lustragii, lampagii

Pe bulevardele mari, birjarii erau stăpâni. De obicei, se opreau în fața cafenelelor unde își făceau veacul scriitorii sau clienții cu dare de mână.

În piețe, spectacolul era total. Precupeții își lăudau marfa cu cuvinte meșteșugite, doar-doar mai prind un cumpărător. Deseori, zarzavagiii erau personaje cu replici tăioase, descrise în literatura vremii ca „filozofi ai străzii”. Tot acolo găseai geamgiii, cu strigătul lor celebru – „Geamuri sparte, geamuri!” – menționat în poeziile lui Arghezi, care surprindea perfect muzica orașului.

Nu lipseau nici vânzătorii de ziare, alergând printre tramvaie și strigând titluri bombastice. Ei sunt surprinși în paginile lui Ion Minulescu, unde orașul e un spectacol continuu, iar „gazetarul stradal” e vocea care anunță lumea.

La picioarele oamenilor, mereu în căutare de clienți, lustragiii munceau non-stop. Ii identificai rapid după lada mică din lemn în care erau înghesuite perii, cârpe moi și creme de pantofi negre sau maron. Toți căutau un loc mai aproape de traficul pietonal sau de locurile cu ștaif. Calea Victoriei, străzile din Centrul vechi, zona Ateneului  sau a hotelurilor/restaurantelor importante erau cele mai dorite. Lustragii aveau în general succes pentru că un bărbat cu ghetele sau pantofii nelustruiți ca oglinda nu era bine văzut.

Iar seara, când orașul se liniștea, apăreau lampagiii. Ei erau cei care aprindeau felinarele cu gaz. Bacalbașa îi numea „magicienii luminii” fiindcă transformau orașul într-o scenă.

Bucureștiul interbelic nu era doar arhitectură, cafenele și doamne elegante sau domni cu pantofi cu scârț. Era o lume întreagă de meserii care au dispărut, dar care au lăsat în urmă un oraș cu identitate, cu parfum, cu poveste. De Ziua Bucureștiului, merită să ne amintim de ei: oamenii care au construit, zi de zi, farmecul capitalei.