Ziua Femeii: Lecții de curaj și destin

Arhitectele copilăriei  

Scriitoarele Adina Rosetti, Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg și Cristina Andone restituie, prin ”Nesupusele”, în 100 de povești, memoria unor femei și curajul lor.

Prima femeie… avocat, aviator, inginer, soldat, arhitect, inventator, profesor universitar, pilot etc… au inspirat povești despre rezistență, solidaritate și umanitate, despre izbânda lor de a face să devină posibil ceea ce părea imposibil.

Din culisele muncii de povestitor   

”Am căutat ca prin fiecare poveste imaginată să iluminăm o scenă semnificativă din viața acestor femei. Dar, mai ales, am căutat să găsim acel cifru de sens și de emoție care să inspire mai departe…

Am citit despre viețile acestor femei, am vorbit cu ele sau cu rude ale lor, ne-am sfătuit cu specialiști și apoi ne-am lăsat fantezia să lucreze…cele 100 de poveşti, grupate în două volume, au fost imaginate pornind de la realități documentate”, explică scriitoarea Laura Grünberg, pentru Cotidianul.

”Nu au fost doar poveștile scrise de noi, ci mai ales trăite”

”Antologia <Nesupusele> a fost primul proiect editorial al asociației De Basm, documentat și creat de cinci scriitoare, ilustrat de 13 ilustratoare. Și nu au fost doar poveștile scrise de noi, ci mai ales poveștile trăite împreună în cele zeci de ateliere din Caravana Nesupusele. Am mers în sate și în orașe mici, ne-am întâlnit cu mii de tineri și de copii și i-am provocat să gândească altfel, cu nesupunere față de clișee și față de gândirea de gloată/ bulă/ masă, cu nesupunere față de <eu nu pot, eu nu contez, eu nu știu>.

Am lansat antologia la Institutul Francez și apoi la Salon Livre Paris. A urmat publicarea în limba franceză, <Désobéissantes>, la Belleville Édition, traducere de Sidonie Mezaize Milon și Oana Calen. Au fost șapte ani și șapte luni în care proiectul editorial a crescut în jurul celor două volume. Cu site, lansări, podcast și kit pedagogic, expoziții, participări la mari târguri internaționale de carte”, spune scriitoarea Cristina Andone, pentru Cotidianul.

”Ne-am dorit să schimbăm această percepție”

”Atunci când am început documentarea și scrierea acestor două volume, fiecare dintre cele 5 autoare aveam numeroase ateliere prin școli, așa cum se întâmplă și acum. De fiecare dată când îi întrebam pe copii despre roluri extraordinare în istorie, răspunsurile erau întotdeauna numai nume de bărbați, exact ca în cărțile de istorie pe care le-am studiat noi în urmă cu 30-35 de ani. Ne-am dorit să schimbăm această percepție și am început să citim foarte mult, să luăm interviuri, să organizăm discuții pe aceste teme”, spune scriitoarea Iulia Iordan pentru Cotidianul.

De ce e nevoie să recuperăm istoria feminină a României?

Scriitoarea Laura Grünberg:

”Desigur este o întrebare retorică. Femeile au făcut și fac parte din istoria țării, lumii, chiar dacă în istoria publică, cea pe care o învățăm în școală, sunt mai puțin prezente. În spatele bărbaților celebrii din istorie – care au domnit, luptat, au câștigat sau au pierdut eroic – au fost femei-mamele, soțiile, cele care au avut grijă de ei,  au spălat, au gătit, au făcut și crescut copii etc.

Dincolo de asta, de nevoia de recuperate a unei istorii private, sunt atâtea exemple de femei cu contribuții remarcabile în multe domenii despre care se știe încă atât de puțin

Este firesc să includem mai mult decât să excludem în memoria colectivă a unui popor. Este vorba despre pericolul unei singure povești (istorii) de care vorbește scriitoarea Chimamanda Ngozi Adichie – invizibilitatea, ignorarea, marginalizarea, subreprezentarea unei întregi categorii sociale din narativul colectiv alimentează stereotipurile și prejudecățile și sărăcește tabloul de ansamblu. Iar un ultim argument ar fi după mine astăzi, în secolul 21, normalitatea”.

 Scriitoarea Cristina Andone:

”Până la urmă, Nesupusele ne invită să ne punem câteva întrebări. Cum să rămâi tu într-un mediu care îți livrează impecabile uniforme? Cum să creezi armonie când partitura lumii pare să-și fi scuturat toate notele într-un bruiaj continuu? Cum să spui adevărul când nimeni nu e pregătit să asculte? Cum să fii om liber, om bun, om întreg? Cum să fii în povestea ta, nu în povestea altora?

Nesupusele ne provoacă să ne punem întrebări. Noi mergem către un răspuns. Între aceste două borne, se întâmplă povestea. Povestea noastră.

Visul nostru este să ajungem în Republica Moldova și să scriem un volum despre femeile curajoase și efervescente de dincolo de Prut. Îmi doresc foarte tare să avem această ediție Nesupusele de peste Prut, așa cum sper să avem o ediție internațională a Nesupuselor, cu femei remarcabile care trăiesc în diaspora.

Dincolo de cărți, mi-aș dori să reluăm Caravana Nesupusele prin țară și să facem din nou zeci de ateliere în orașe și sate. Cred că tinerii au nevoie de o infuzie sănătoasă de spirit liber și de independență, într-o lume tot mai supusă influențelor și influencerilor”.

Scriitoarea Iulia Iordan:

”Cartea în două volume a apărut în preajma aniversării Centenarului Marii Uniri; de aceea, scopul nostru a fost de la bun început acela de a avea 100 de povești despre 100 de femei remarcabile din istoria României.

La început ne-a fost teamă că nu vom descoperi atâtea nume relevante, dar pe măsură ce documentarea evolua, descoperirile nu conteneau nici ele. Așa se face că pe la 400 de nume am hotărât să ne oprim și a urmat selecția pe care astăzi o puteți descoperi în paginile acestor două volume. De Basm. Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți din România a coordonat crearea și lansarea primului tiraj al cărții, aflată acum în portofoliul Editurii Univers.

Nesupusele reprezintă un proiect editorial, recuperator, istoric, literar și educațional, dar și o galerie de artă portabilă, prin prezența artistelor contemporane care au ilustrat poveștile noastre. Efortul acesta de a pune împreună, pe lângă cele 5 voci de autoare, peste 20 de ilustratoare românce de diverse vârste, din diverse locuri ale țării și cu alte stiluri artistice este un efort pe care doar cineva care a cartografiat nevoile copiilor din toată țara și-l poate asuma.

Nu a fost niciodată vorba despre estetism în ceea ce ne-am propus, deși, evident, niciun proiect artistic nu poate face abstracție de acest aspect. Însă scopul principal a fost mereu acela de a acoperi un gol, uitarea colectivă în privința rolului extraordinar în istorie al acestor femei”.

Dacă ar fi să alegeți două povești din cele 100, care ar fi acestea?

 Scriitoarea Laura Grünberg:

 ”Aretha Tătărescu (1889-1968) este o alegere potrivită pentru anul 2026, care este declarat anul Constantin Brâncuși, iar Sanda Marin (1900-1961) este mai mult  decât o femei… este o carte, cea mai cunoscută carte de bucate din România”.

Arethia Tătărăscu (1889, Bucureşti – 1968, Bucureşti), Doamna Gorjului, a rămas orfană de mică. Mare iubitoare de artă, a contribuit la promovarea patrimoniului cultural al zonei Gorjului. Ca preşedintă a Ligii Naționale a Femeilor Gorj, a strâns fonduri şi a restaurat casa Ecaterinei Teodoroiu şi pe cea a lui Tudor Vladimirescu și l-a convins pe marele sculptor Constantin Brâncuși să ridice la Târgu Jiu faimosul ansamblu sculptural. După 1947, odată cu venirea comunismului, averea i-a fost confiscată și a trăit ultimii ani în mari greutăți financiare.

„Covorul fermecat”

”Sunt o mare admiratoare a operei dumneavoastră. Am apelat ca mijloc de transport la acest covor oltenesc fermecat, admirat prin multe locuri pentru frumusețea lui, pentru a putea ajunge mai repede la sufletul dumneavoastră de fiu al Gorjului. Peste ani, în loc de covoare fermecate brodate fir cu fir de mâini măiestre, lumea o să folosească DHL pentru a duce rapid scrisori dintr-un loc în altul, dar cred că, fiind artist, înţelegeţi foarte bine că nimic nu poate înlocui frumusețea şi valoarea spirituală a unui obiect făcut cu migală de oameni ai locului. De aceea trebuie să ne şi grăbim să facem nişte lucruri pentru neamul nostru. Se aude că vor veni vremuri grele nu doar pentru cultura română, pentru mulți dintre noi, dar și pentru tot estul Europei”. (Laura Grünberg, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

Sanda Marin (1900, laşi – 1961, București). Pe numele ei adevărat Cecilia Maria Zapan, a fost autoarea celebrei cărți de bucate publicate, începând cu anul 1936, în multe ediții de succes. Ca multe dintre femeile din generația ei, a fost casnică întreaga viață. Tanti Lica, cum îi spuneau prietenii, a călătorit mult. Cânta minunat la pian, vorbea multe limbi străine şi era o gazdă perfectă pentru lumea bună a Bucureştiului acelor vremuri. Le-a oferit românilor rețete din toate colțurile lumii și multe sfaturi utile pentru o alimentație sănătoasă.

 Tainele gătitului

”De Crăciun am primit cartea dorită – Sanda Marin, <Carte de rețete>. Da, sunt fată, ştiu că fetele nu mai trebuie să stea la cratiță, dar eu sunt fană ”La cuțite” și îmi doresc din tot sufletul să particip la emisiune. Sunt și obligată să învăţ să gătesc. Mama are două mâini stângi şi pe tata nu l-am văzut în preajma aragazului.

Mama nu m-a descurajat. Mi-a spus că, atunci când a încercat să învețe tainele gătitului, a primit sfaturi imposibile. „Câtă sare să pun?”, întreba ea, iar bunica îi răspundea „După gust”. Când a scos de la cuptor prima ei fripturi, i s-a recomandat să o lase să se odihnească o țâră, de parcă era vorba de cineva obosit. Mama a abandonat cariera de gospodină. Mi-a zis că tot ce trebuie să fac este să citesc cartea Sandei Marin”. (Laura Grünberg, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

 Scriitoarea Cristina Andone: ”Dacă ar fi aleg doar două povești, aș merge către Elena Farago și către Copilele fără mamă.

Ambele povești au apărut într-un moment de intersecție între viață și poveste. Nu m-aș fi gândit să scriu despre Elena Farago dacă nu aș fi descoperit într-un târg de vechituri un tampon de sugativă în stil neoromânesc, care mi-a fost oferit pentru 33 de lei.

L-am cumpărat și pentru că mi-a plăcut inscripția de pe verso: Trebuie să scrii. El.F. Când am ajuns acasă m-am lămurit ale cui erau misterioasele inițiale: pe o muchie era scris Elena Farago.

Așadar am cumpărat un obiect de patrimoniu la preț de lemn de foc și, bineînțeles, am fost curioasă să citesc mai mult despre viața scriitoarei care mi-a încântat copilăria cu Cățelușul șchiop.

Așa am descoperit că Elena Farago a avut o viață grea: orfană, a avut grijă de frații mai mici și a devenit apoi bona copiilor lui Caragiale. Așa și-a descoperit talentul literar și, încurajată de mare dramaturg, a publicat primele poezii.

Ca o adevărată nesupusă, Elena a fost de partea țăranilor în răscoala din 1907 și  a fost trimisă la închisoare, ulterior eliberată de prietenul ei, Nicolae Iorga. Acel obiect din lemn care a fost odată pe biroul Elenei Farago este acum pe biroul meu. Iar mesajul scris de ea îmi dă curaj în zilele în care nu mai simt firul acela cald de emoție vie pe care îl numimm, convențional, inspirație.

Cât despre povestea Copilele fără mamă, și aceasta au un punct de plecare, de data aceasta dureros, în realitate. Fata unei tinere și efervescente prietene a rămas orfană după un stupid accident de mașină pe șoseaua spre Iași. Abia se întorseseră dintr-o vacanță la mare, cu soare și scuba-diving. Am imaginat o poveste ca o scrisoare a mamei către copila ei, o scrisoare pe care aceasta nu a mai apucat să o trimită.

O scrisoare despre viață și despre cum oamenii nu dispar, nu mor, oamenii se fac dor. O scrisoare prin care mama își dorește ca fata ei să fie puternică și fericită și să trăiască de două ori bine: <O dată pentru tine, o dată pentru mine> este o lecție pentru noi toți de reziliență și de fericire ca frondă”.

”Trebuie să scrii!”

Elena Farago (1878, Bârlad – 1954, Craiova) s-a născut în familia Paximade. Numele de poetă i se datorează soțului ei, Francisc Farago, director de bancă în Craiova. Elena a avut o viață grea: orfană de mamă la doisprezece ani, orfană de tată la şap-tesprezece ani, a crescut având grijă de frații ei mai mici. La Bucureşti a devenit guvernantă în familia lui I.L. Caragiale. Astfel şi-a descoperit talentul literar şi a publicat în 1906 primele poezii. În 1907 a fost trimisă la închisoare pentru că fusese de partea ţăranilor răsculați. Eliberată de Nicolae Iorga, a continuat să scrie și a primit mai multe premii literare. Pe tamponul de sugativă semnat Elena Farago e caligrafiat îndemnul: Trebuie să scrii!.

”Ne spui o poezi-poveste?

Iar Elena începu: „Rândunica e plecată/După hrană pentru pui/Cuibu-i singurel sub streşini/Și prin curte nimeni nu-i”.

-Trebuie să scrii, se auzi o voce chiar în spatele lor.

-Tataaa! strigară copiii.

– Caragiale… zise Elena şi făcu o reverenţă.

-Trebuie, trebuie să scrii!, o îndeamnă cel care era deja un scriitor cunoscut.

-Poveşti-poezii!, îi cerură copiii.

-Elena Farago le zâmbi”. (Cristina Andone, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

”O dată pentru tine, o dată pentru mine”  

Copilele fără mamă sunt nişte nesupuse pentru care fiecare zi e o luptă cu amintirea, cu teama, cu singurătatea, cu dorul. Efortul lor de a mai face un pas, de a visa, de a se bucura este o poveste despre curaj şi speranță(…).

”(…)De acum, în fiecare zi, e ziua în care nu mai pot spune: suntem. E ziua în care nu mai pot spune: sunt. De acum, e ziua în care doar tu ești. Tu, draga mea dragă. Tu respiri. Tu mergi cu bicicleta. Tu citești. Tu faci scuba, ții minte ce mult ne-a plăcut să înotăm în adâncuri albastre, să fim ca între două ceruri de apă unul dedesubt, fără sfârşit, unul deasupra, vălurit. De acum, doar tu te joci în mare. Tu te urci pe munţi. Tu mănânci pepene. Și ronțăi fire de pătrunjel. Iar de Sânziene, în noaptea în care se deschid cerurile, tu îți împletești cununi din flori înstelate. Tu înveți. Singură. Tu îți faci temele. Tu crești. Tu speri. Tu ai curaj. Tu mergi mai departe.

Şi, mai ales, tu te bucuri. Mult. O dată pentru tine, o dată pentru mine”. (Cristina Andone, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

Foto: Oana Ispir

Scriitoarea Iulia Iordan: ”Îmi este foarte greu să aleg dintre cele 100 de nume din aceste volume de povești… voi spune totuși Ruxandra Mateescu și Elisabeta Rizea.

Povestea primeia, o nesupusă contemporană, ne arată cum societatea românească ignoră oamenii cei mai vulnerabili, de care ajung să aibă grijă tot oameni vulnerabili.

Al doilea nume, cel al Elisabetei Rizea, este sinonim cu curajul și rezistența împotriva ideologiilor politice, un tip de curaj de care azi cred că foarte puțini români ar fi capabili, așa cum s-a întâmplat, de altfel, și pe vremea Elisabetei, atunci când cei mai mulți români au îmbrățișat cu lașitate totalitarismul. Punând mai puține etichete celor din jur, fiind un pic mai buni, mai drepți și mai curajoși, am fi poate mai puțin înverșunați, zgomotoși, nefericiți. Asta ne spun poveștile nespuse ale Nesupuselor”.

Urme

Ruxandra Mateescu (1980, București) locuiește alături de soţul ei şi de cei trei copii ai lor. A creat platforma online ”Supereroi printre noi” pentru a păstra vii urmele celor care nu lasă urme, adică poveştile familiilor în care cresc copii cu dizabilität, organizează evenimente culturale pentru aceştia şi luptă din toate puterile pentru drepturile lor. Şi încă mai caută un nume pentru meseria ei.

”Ruxandra avea nevoie la toaletă, mai era puţin şi se suna de intrare, dar îi era teamă să iasă pe hol. Dacă se întâlnea cu Marin? Şi totuşi, nu mai putea să stea aşa. Nu era drept să stea aşa! Îşi luă inima în dinţi şi ieşi din clasă. Păşea atât de uşor, de parcă ar fi plutit pe deasupra cimentului lucios. Mai avea câțiva paşi până la uşa albă a toaletei, când auzi un urlet în spatele ei. Prima dată vru să o ia la fugă, dar ceva o făcu să se oprească. Se întoarse și îl văzu pe Marin(…)”.

Eroinele

Ar putea, de exemplu, să o cheme Elisabeta Rizea (1912, Domneşti – 2003, Piteşti). Dar la fel o poate chema şi Maria Plop sau Laurenția Arnăuțoiu, Ana Simion sau Marina Chirca. Lor le spunem acum Eroinele de la Nucşoara.

”După ce arestase câțiva oameni fără să afle nimic, căpitanul se gândi că venise şi rândul ei. Ca să nu stârnească bănuieli, ajunse după miezul nopţii. Începu imediat interogatoriul, dar nu află nimic nici de la femeia firavă din fața lui.

– Afară e lumină şi soarele străluceşte pe cer! Haide, spune și tu! răcni căpitanul la femeia care stătea în continuare liniştită pe scaun.

-Nu pot, căpitane, să spun că e lumină afară dacă e întuneric beznă. Cum să mint?(…)”.

Foto: Livia Coloji

Alte povești, pentru copii și oameni mari…

…pentru că ”toți oamenii mari au fost mai întâi copii, dar puțini își mai aduc aminte!” (“Micul prinț” – Antoine de Saint-Exupery)

 Maria Rosetti

Maria Rosetti (Mary Grant, 1819 – 1893): publicistă română de origine scoţiană, care a trăit mult în Franța. S-a căsătorit cu C.A. Rosetti, cu care a avut 8 copii. A devenit simbolul Revoluției de la 1848 după ce pictorul C. Rosenthal a folosit-o ca model pentru pictura sa România revoluționară, inclusă în toate manualele de istorie. Este printre primele ziariste din România. A colaborat la diferite ziare și a fost editoarea publicației Mama şi copilul. A înființat „Comitetul Femeilor”, militând pentru drepturile femeilor. Viața ziaristei Maria Rosetti l-a inspirat pe scriitorul Camil Petrescu, care a transformat-o în personaj în romanul ”Un om între oameni”.

”(…)Adică știau ca e sotia lui Rosetti, dar habar nu aveau că, de fapt, o chema Mary Grant, era de origine scoţiană și fusese guvernantă la o familie de aristocrați din România, unde se căsătorise cu Rosetti. Nu știau că a fost o mare patrioată, o femeie curajoasă care a luptat pentru idealurile revoluționare de la 1848 și a reuşit să-şi salveze soțul și mai mulți prieteni din închisoare. A fost printre primele ziariste din România, a publicat articole despre educație și drepturile omului. A înfiinţat Comitetul Femeilor, militând pentru drepturile femeilor. Toate astea în condițiile în care a crescut 8 copii! Supărarea mi-a trecut repede. În fond, de unde să ştie, dacă nu li se spune la școală…?” (Laura Grünberg, co-autor„Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

Regina Maria a României

Regina Maria a României (29 octombrie 1875, Anglia 18 iulie 1938, castelul Pelişor-Sinaia, Regatul României) a fost a doua regină a României, în calitate de soție a regelui Ferdinand I al României. A fost mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria. De la masa tratativelor militare sau politice, regina trecea adesea la scris, notând întâmplările cele mai intime din viața ei. Pe lângă un jurnal întins pe mii de pagini și alte câteva cărți, regina a publicat și povești pentru copii inspirate de cei șase copii ai săi.

Foto: Zenko Karda

”Bucureștiul nu a fost niciodată mai viu, mai vesel, mai sărbătoresc ca în acea zi de 1 decembrie 1918. Fără excepție, peste tot vedeai oameni fericiți, chiar nebuni de entuziasm, înşirați de-a lungul străzilor sau cu capetele scoase pe ferestre. Era o simfonie de roşu, galben şi albastru care flutura cât vedeai cu ochii de la Gara Mogoşoaia până la Cotroceni. Sute de mâini se agitau în aer şi aruncau flori în mijlocul străzii, iar oamenii păreau să fie pe punctul de aşi pierde minţile de bucurie când regina ajungea în dreptul lor. Marea Unire a tuturor Principatelor Române fusese în sfârşit înfăptuită, iar autorii ei se întorceau acasă victorioși(…)

Să fii un bun conducător înseamnă să fii între oamenii pe care îi conduci, credea regina. Chiar dacă era lipsită de posibilitatea de a lupta în război, a mers pe front ca să le aducă speranță celor care luptau şi alinare celor răniți. Chiar dacă era lipsită de posibilitatea de a semna decizii importante pentru ţară, a mers prin sate să vadă cum trăiesc ţăranii și să îi ajute pe cei săraci. De aceea, pentru oamenii simpli regina a fost <împărăteasa tuturor românilor> cu mult înainte de Marea Unire”. (Iulia Iordan, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed.Univers)

”Femeia care a vrut să învingă bătrânețea”

Ana Aslan (1897, Brăila – 1988, București) a fost medic specialist în gerontologie, inventatoarea Gerovitalului, primul medicament creat anume să întârzie procesul de îmbătrânire, şi a Aslavitalului. Între 1952 şi 1988 a condus Institutul de Gerontologie şi Geriatrie, care a primit mai târziu numele ei. Pe adresa institutului sosea zilnic un număr de impresionant de scrisori. Colecția de scrisori adresate Anei Aslan cuprinde peste 100.000 de scrisori venite din 123 de țări.

 ”(…)Ana Aslan, medic gerontolog, s-a încăpăţânat să lupte împotriva bătrâneții cu toate puterile pe care ni le dă ştiinţa. lubesc tot ceea ce este frumos, lubesc oamenii frumoşi, bărbați și femei. Detest bătrânețea, urățenia şi minciuna”, spunea ea.

Ana Aslan a vrut dintotdeauna să fie medic. Atunci când mama ei nu i-a dat voie să dea examen la Facultatea de Medicină, a refuzat să mănânce câteva zile pentru a o convinge(…)

Era in 1949 când Ana a început să aibă dovezi despre proprietățile miraculoase ale acestei substanțe. În doar câțiva ani, a reuşit să inventeze Gerovitalul H3, un produs care încetinea procesul de îmbătrânire, și să deschidă un institut de geriatrie la care au venit oameni din toată lumea, însufleţiţi de speranță. Ana a tratat personalități importante, actori şi cântăreți celebri, scriitori, poeți, oameni politici, regi, mareşali, soții de preşedinţi, dar nu numai: tot acolo a înființat și un cămin pentru bătrânii singuri și bolnavi, care-şi pierduseră casele și aveau nevoie de adăpost şi de sprijin.

Ce înseanınă bătrânețea? O parte din călătoria noastră pe pământ, pe care oamenii au visat întotdeauna că o pot opri și transforma în tinerețe veşnică. Ana Aslan a fost unul dintre acești oameni”.  (Adina Rosetti, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

”Înainte, băieți!”

Ecaterina Teodoroiu (1894, Vădeni – 1917, Mărăşeşti), prima femeie cu titlul de ofițer onorific în Armata Română. Combatantă în Primul Război Mondial. Rănită în luptă, este decorată cu Virtutea Militară. Moare în timpul luptelor de la Mărăşeşti.

”Ecaterina cade. Vede luceafărul atârnat ca o candelă blândă. În curând va fi noapte. Din umbrele serii se desprinde chipul ei de fetiţă. E cu ai ei în curtea casei cu pridvor. Sunt veseli și parcă se aude o muzică oltenească. Capul îi alunecă. Umbre se nasc dintre copaci. Uite! E cercetașă şi duce gloanțe cu poala rochiei la Podul Jiului. Ce victorie! Uite-l și pe generalul Dragalina. De la el are mantaua asta, haina militară pe care a iubit-o atât de tare. I-a dat-o în toamna ploioasă când se ruga de el s-o lase în linia întâi. O adiere îi mângâie părul. Simte parfumul de violete al reginei ei, al Mariei, cea care a ocrotit-o și a înțeles-o ca nimeni altcineva. Cea care a priceput cel mai bine că femeile pleacă la război atunci când li se ia totul.

De-acum s-a întunecat de-a binelea, iar mitralierele germane nu mai latră. E semn că vitejii ei au învins. E semn că de mâine țara va fi cu un deal mai mare. Cu un deal și o ridicătură de pământ sub care va visa etern Ecaterina Teodoroiu, o fată de 22 de ani”. (Victoria Pătrașcu, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

”Războiul de după război”

Florica Bagdasar (1901, Bitolia, Macedonia – 1978, București) a fost medic, creatoarea școlii româneşti de igienă mintală şi neuropsihiatrie infantilă.  Alături de soțul el, doctorul Dumitru Bagdasar, a pus bazele primei clinici românești de neurochirurgie și a primului centru de igienă mintală. A fost prima femeie ministru din România.

”O jumătate de milion de oameni sunt pe punctul de-a muri de foame. Copiii mănâncă iarbă și scoarţă de copaci, le-a spus Florica Bagdasar autorități lor din România, încercând să le înduplece să ceară ajutor internațional(…) Era în 1946, după Al Doilea Război Mondial. Luptele se sfârşiseră, bombardamentele încetaseră şi bărbații se întorseseră de pe front. Dar râul nu se terminase(…)  Era nevoie urgentă de ajutor. Şi ajutorul nu putea veni decât de la țările dezvoltate(…) Dar autoritățile comuniste din România nu vedeau asta cu ochi buni(…)Frații sovietici ne vor ajuta!

(…)Doi ani mai târziu, a plătit scump încercarea de a face bine(…) Toate aceste amenințări au fost puse în practică rând pe rând. Florica a rămas fără nimic şi s-a îmbolnăvit. A stat o vreme mai mult prin spitale, dar poate că a fost mai bine aşa-altfel, ar fi avut parte de închisoare… După ce perioada grea a trecut, nu a mai dorit să ocupe vreo funcție publică și nici să intre în partid. A lucrat câțiva ani la Crucea Roșie(…)”. (Adina Rosetti, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers).

”Urcă-te pe Everestul tău!”

Gina Bădescu (1970, Vaslui, prima alpinistă din România care a cucerit un vârf mai înalt de  8.000 de metri. La 46 de ani, alături de antrenorul ei, Justin Ionescu, a ajuns pe vârful Lhotse (8.516 metri). Performanțe anterioare: Island Peak (6.189 metri), vârful Denali (6.190), Matterhorn ( 4.478 metri).

”(…)La Bucureşti, pomii sunt în floare, nu și în Himalaya(…)Nu e timp de pierdut(…)

Gina respiră greu. Înfige crampoanele în gheață(…)Nouă ore de efort. Gina se luptă cu muntele. Şi cu ea însăşi. La altitudini mari, corpul o ia razna. Nu te mai ascultă. Lipsite de oxigen, inima, plămânii şi stomacul se revoltă… Pas cu pas. Gina e atentă, calculată… E pe vârful Lhotse, al patrulea ca mărime din lume. Înfige bucuroasă steagul României. Zece minute. Doar atât poate sta. Puține, dar sunt clipe care nu sunt date oricui, ci doar celor care ştiu că lucrurile se fac punând cu grijă un pas înaintea altuia. Fără ocolișuri, fără scurtături(…) Vârful Lhotse se uită spre ea ca la un prieten care își ia rămas-bun. Unde o va purta de-acum drumul? Fiecare are un Everest la care visează. Urcă-te pe Everestul tău!(…) (Victoria Pătrașcu, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers).

 ”Omagiul bunicilor”  

(…)Câți dintre noi am crescut la bunici(…)? Câți dintre noi ne-am petrecut ani de-a rândul vacanțele de vară la bunici”? De câte ori nu am poftit, mulți dintre noi, la sarmalele sau prăjitura bunicii? Câte dintre mamele noastre au putut să aibă cariere de succes, dar și familie cu copii, pentru că acasă mamele lor (adică bunicile voastre!) au avut grijă de tot? Cine nu a primit un sfat bun de la bunicile şi bunicii lor?”

Foto: Bilyana Verikova

(…)Toate bunicile, de când lumea, αυ ανut ceva în comun: dăruirea necondiționată pentru nepoții lor(…) (Laura Grünberg, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

”Profesoarele, educatoarele, învăţătoarele…”  

”(…)De română, de matematică, de mişcare, de imaginație, de speranță. Sunt cele care subminează zilnic refrenul care începe cu  <cine nu mai poate>(…) Pentru părinți, ele sunt adevărate modele de energie, lucru de care îşi dau seama abia când copiii iau vacanţă”.

”Da, e profesoara. Iar la orele ei elevii se simt bine, prea bine, după cum crede directoarea. Ea crede însă altceva. Oare nu e mai simplu să înveți dacă îți place?(…)Cum ar fi o școală la care copiii ar veni mai fericiți decât în parc? Cum ar fi o clasă în care ar fi linişte ca înainte de poveste, nu ca înainte de pedeapsă? Scutură din cap. Şi iese din nou să alerge, ca de fiecare dată când vrea să-şi limpezească gândurile. Ca de fiecare dată când vrea să-şi audă mai bine inima. Acum știe ce vrea. Nu ştie cum. Dar ştie ce. O școală cu energie. O școală fără distanţe. O școală cu aripi”. (Cristina Andone, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

„Război, pace și chimie”  

Elisa Leonida Zamfirescu (1887 Galați – 1973, Bucureşti, a devenit prima femeie inginer chimist din Europa, după ce a absolvit în 1912 Academia Regală Tehnică din Berlin, Charlottenburg. După studii, a revenit în țară, unde a condus laboratoarele Institutului Geologic al României. Sub conducerea ei, s-au efectuat circa 85.000 de analize, ale căror buletine îi poartă semnătura. În timpul Primului Război Mondial a plecat pe front ca infirmieră, ajungând să conducă spitale de campanie – activitate pentru care a primit mai multe medalii. A ieşit la pensie în 1963, la vârsta de 75 de ani.

Foto: Zenko Karda

”(…) şi-a cunoscut alesul, pe Constantin, inginer ca și ea. Nu s-a întâmplat la un bal, ci în mijlocul unui coşmar cu obuze care explodau și baionete care străpungeau piepturi. Iar deasupra lor nu zburau baloane colorate, ci avioane inamice. Și acolo, în mijlocul celui haos, Constantin a cerut-o în căsătorie(…)

Trebuie să știi câteva lucruri despre mine, i-a spus Elisa. Îmi voi petrece mai mult timp în laborator decât petrece o soție, de obicei, în bucătărie(…)Voi sta până seara târziu să le explic studenților și laboranților secretele unor formule chimice(…) Nu voi vorbi despre rochii sau cozonaci, ci mai degrabă despre cromite, baxite sau răşini acrilice. Voi continua să muncesc la institut chiar și după ce voi ieși la pensie. Eşti sigur că mai vrei să mă iei de soţie?(…) Se spune că la nunta lor a participat Regina Maria, care i-a invitat la frumosul conac unde obişnuia să se retragă. În scurt timp, a venit și mult-aşteptata pace, iar Elisa s-a întors acasă, împreună cu soțul ei, gata să înceapă o viață dedicată ştiinţei”. (Adina Rosetti, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

”O pată de culoare la Sorbona”

Sarmiza Bilcescu-Alimănişteanu (1867, Bucureşti – 1935, Româneşti-Muscel) a fost prima româncă avocată și prima femeie din lume cu un doctorat în științe juridice – titlu obținut la Universitatea din Sorbona, cu teza „Despre condițiunea legală a mamei în dreptul român şi francez”. Deşi a fost prima femeie admisă într-un barou din România, Sarmiza nu a profesat avocatura, dedicându-se activismului și carității. A candidat, în anii ’30, pe listele Partidului Național Liberal. A militat intens pentru dreptul femeilor la educație.

”Cu privirea ridicată ușor deasupra ochelarilor, profesorul Paul Sonday privea studenții aşezați în sală. Figurile noi, uşor timorate, dar pline de entuziasm, ale tinerilor care veniseră să studieze Dreptul la Universitatea Sorbona, din Paris, îl umpleau de mândrie. Avea să pregătească o nouă generație de avocați! O pată de culoare între costumele terne, bărbătești, îi atrase brusc atenția(…)O femeie! O femeie la cursuri!! Aşa ceva era de neconceput!

Fără femei! începu să zbiere. Fără femei! Ştiinţa se face între bărbați!

Era în 1884, tânăra femeie se numea Sarmiza Bilcescu și venea din România, de la Bucureşti. Familia și prietenii îi spuneau Miza. Când era mică, pentru că se lua la trântă cu băieții, o porecliseră Voinica(…)”. (Adina Rosetti, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

”Discobolul din Carpați”

Lia Manoliu (1932, Cernăuți – 1998, Bucureşti), atletă, multiplă campioană olimpică, de 12 ori campioană națională şi de 7 ori campioană balcanică. Intră în Cartea Recordurilor pentru participarea la 6 ediții consecutive ale Jocurilor Olimpice. A fost vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român (1973-1990) și președinte al aceluiasi for (1990-1997). A primit numeroase distinctii: Trofeul ”Fair Play”, decernat de către UNESCO (1973), Ordinul Olimpic Colanul de Bronz” (1975), Trofeul Femeia în Sport” (CIO-1990) şi Trofeul Centenarului CIO (1994).

”(…)Anul 1967 fusese foarte prost. Rezultatele slabe o scoseseră din lotul olimpic – lumea o considera bătrână și cu o carieră sportivă încheiată.

Puțini știau că zâmbetul de la conferința de presă fusese(…) o grimasă de durere. Lia Manoliu se accidentase chiar înainte de concurs.

<Sunt paradită!> îi spusese disperată fratelui ei, care venise să o vadă concurând. <Nu pot să fac nici cel mai mic efort>(…)

Ziua concursului. Arena olimpică pare un mușuroi. Lia trage aer în piept(…)Apucă discul și se roteşte din trunchi. Simte cum o săgetează durerea din umăr până în vârful degetelor. <O să scap discul>(…) <Ba nu, încă puțin>. Cu un zvâgnet, discul pornește. Și zboarăă, zboarăăăăă(…)panoul cu rezultate: 58,28 de metri. Un nou record olimpic.

Și atunci începe să plouă. Ca și cum toate lacrimile neplânse s-ar fi urcat în cer și acum cădeau eliberate pe pământ. În acea zi, recordul Liei Manoliu nu a mai putut fi egalat”. (Victoria Pătrașcu, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

„O plimbare prin București”

Virginia Andreescu Haret (1894, Bucureşti – 1962, Bucureşti) este prima femeie din România (și a patra din lume) care a obținut o diplomă în arhitectură. Rămasă orfană de mamă la nouă ani, s-a ocupat de cei trei frați și de gospodărie, ceea ce nu a împiedicat-o să intre prima la examenul de admitere al Şcolii de Arhitectură din Bucureşti, făcând în același timp și Școala de Arte Frumoase. Mai multe clădiri din Capitală îi poartă semnătura. Este şi prima femeie care a atins gradul de arhitect inspector general în România.

”(…)Suntem pe Calea Victoriei și ne oprim pe colţ cu Strada Frumoasă. Nu degeaba îi zice Strada Frumoasă! Priviţi imobilul de apartamente aflat la secția celor două străzi! Unul dintre arhitecții acestuia a fost o femeie, pe nume Virginia Andreescu Haret. Poate că astăzi nu e un lucru neobişnuit ca o  femeie să proiecteze o clădire, dar în anii ’20 Virginia a fost prima care a reușit să obțină o diplomă în arhitectură. A intrat pe primul loc la facultate și a terminat-o cu calificativul maxim în 1919, lucrarea ei de diplomă fiind premiată(…)”. (Adina Rosetti, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

”Trădarea”  

Maria (Marica) Brâncoveanu (cca. 1661, Bucureşti – 1729, Bucureşti) a domnit alături de soțul ei, Constantin Brâncoveanu, peste Ţara Românească într-o perioadă în care această provincie era mereu amenințată de dominația imperiilor din jur. Împreună au avut unsprezece copii, şapte fete și patru băieți. Pentru educația oamenilor pe care îi conduceau, au înființat școli, biblioteci, au tipărit cărți și au construit biserici sau palate într-un stil artistic care acum le poartă numele: stilul brâncovenesc. Cu diplomație, perechea domnească a reuşit să păstreze independența micii provincii până când Constantin a fost mazilit. După ce i-au fost ucişi chiar de ziua ei soțul şi cei patru fii la Istanbul, Maria a reuşit totuşi să scape și să se întoarcă în țară alături de nepoțelul el, Constantin, şi de fiicele sale.

Foto: Agnes Keszeg

”Intrară în curte, unde crinii albaştri se ridicau spre cer ca niște sulițe, și se îndreptară spre sala tronului să-și întâmpine musafirii: poate era vreun călător care aducea vești de departe, poate vreun negustor care căuta dreapta judecată a lui Constantin. „Cine putea fi?”, se întrebau amândoi în gând, cuprinşi de o presimțire stranie(…)îi anunţă că venise Mustafa(…) În ochii lui nu mai văzu nimic din prietenia de altădată, dar Constantin își deschise larg brațele(…)

-Din porunca sultanului, eşti mazil! Toată averea îți va fi luată, iar tu şi toţi urmaşii tăi veți fi duşi la închisoarea Şapte Turnuri de la Istanbul(…)

Constantin, tulburat, dădu să se aşeze pe tronul domnesc, dar fu luat pe sus de lenicerii care se iviră de după uşile dosnice, folosite de obicei de slujitori. Maria păși semeață alături de soţul ei, în ciuda inimii grele. <Cum o să se sfârşească totul? Dumnezeu ştie!”, îşi mai spuse înainte să i se lege mâinile ca unui tâlhar de rând şi să fie târâtă spre trăsura din fața porţii”. (Iulia Iordan, co-autor „Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă”, Ed. Univers)

Un proiect ambițios, care a împlinit 7 ani

Scriitoarea Laura Grünberg:

”Nesupusele a fost  momentul de lansare al Asociației DeBasm – un proiect ambițios de care eu sunt foarte mândră – 2 volume mai puțin obișnuite la care s-au adăugat o serie de activități cultural-educative: Caravanele DeBasm, zeci de ateliere prin toată țara, o rețea de profesoare și bibliotecare care s-au împrietenit cu proiectul.

În diferite forme, proiectul a fost clonat, aș zice, uneori la limita unui comportament etic față de autoare. Dincolo de proiectul literar reușit în sine -colecția de docu-ficțiuni bazate pe documentarea serioasă, eu personal îmi asum <Nesupusele> și ca fiind un proiect feminist – promovarea de povești de succes ale unor femei cu nume și prenume din istoria României moderne, dar și ale unor femei <anonime>”.

Scriitoarea Cristina Andone:

”Până la urmă, Nesupusele ne invită să ne punem câteva întrebări. Cum să rămâi tu într-un mediu care îți livrează impecabile uniforme? Cum să creezi armonie când partitura lumii pare să-și fi scuturat toate notele într-un bruiaj continuu? Cum să spui adevărul când nimeni nu e pregătit să asculte? Cum să fii om liber, om bun, om întreg? Cum să fii în povestea ta, nu în povestea altora?

Nesupusele ne provoacă să ne punem întrebări. Noi mergem către un răspuns. Între aceste două borne, se întâmplă povestea. Povestea noastră.

Visul nostru este să ajungem în Republica Moldova și să scriem un volum despre femeile curajoase și efervescente de dincolo de Prut. Îmi doresc foarte tare să avem această ediție Nesupusele de peste Prut, așa cum sper să avem o ediție internațională a Nesupuselor, cu femei remarcabile care trăiesc în diaspora.

Dincolo de cărți, mi-aș dori să reluăm Caravana Nesupusele prin țară și să facem din nou zeci de ateliere în orașe și sate. Cred că tinerii au nevoie de o infuzie sănătoasă de spirit liber și de independență, într-o lume tot mai supusă influențelor și influencerilor”.

Scriitoarea Iulia Iordan:

”7 ani s-au dus ca un gând. Simt că cele câteva mii de exemplare din <Nesupusele> noastre au așezat mulți cititori, copii, tineri sau adulți cu picioarele pe un pământ ferm și fertil. Mesajele, invitațiile în școli, licee, chiar universități, târguri de carte sau traducerea în limba franceză a unei selecții din cele 100 de povești, toate aceste lucruri ne-au dat speranța că se poate vorbi despre un pic de bine pe care această recuperare istorică l-a adus într-o societate ale cărei structuri educaționale și culturale se află într-un declin continuu.

Durează foarte mult să înveți o societate fragmentată ca a noastră cum să se uite altfel la istoria țării: nu din perspectiva tratatelor, a luptelor sau a împărțirii teritoriale, ci din cea a solidarității, a implicării civice, a valorilor morale, a generozității și a grijii pentru binele comun.

Nici peste 7 ani efectul acestui proiect editorial nu va fi încă cel pe care ni l-am dorit atunci când l-am lansat în lume. O singură carte poate avea efecte uimitoare în viețile oamenilor, dar la nivel personal, intim, providențial.

Nesupusele în toată diversitatea lor de epoci, vârste, profesii, dificultăți de înfruntat ne arată prin fiecare dintre cele 100 de povești că schimbarea implică o permanentă poziționare în lumea noastră, în așa fel încât să rămânem activi”.