Zmeul lui Romică

Am mai scris despre Romică, prietenul meu din copilărie. Dacă eu am cunoscut osârdia gazetărească, cutreierând țara și lumea, el a pătimit multe în viața din sat, nimerind în iureșul de poveste al vrăjilor, farmecelor, ispitelor și zmeilor. Când ne întâlneam și aduceam vorba de trecut, îi tremurau obrajii și ofta; poveștile i se aprindeau în minte ca nălucile, iar fantomele și visele îl cucereau pe neașteptate. Săptămânile trecute l-am vizitat din nou. Venise din spital și îndată și-a pus memoria la lucru. Și-a început o poveste cu veșnicii lui zmei, cu răul și binele vieții.

Era cândva în spital, făcea tratament la picioare. Fiind duminică, au venit mama și o cumnată în vizită. În salon, era și Ion, cioban din Prigoria. Și nevasta lui, Lița, pieptănată-n două părți, a venit ca de obicei. După șușoteli cu baciul Ion, a intrat în vorbă cu mama Lucica: „Măi, doamnă, nu te cunosc, dar îmi povesti Ion despre pățania copilului matale. Eu zic că are făcături mari pe corpul lui… Uite, peste pod, la noi, la Prigoria, e o rudăreasă… Dacă vă duceți acum, o găsiți acasă”. Și s-au dus Lucica și cumnata și i-au povestit descântătoarei. Cum a auzit, rudăreasa știa că două muieri îi legaseră cununiile și îi făcuseră farmece de moarte. „Eu”, zice ea, „vă fac un descântec și-i dau o pătrățică de untură de zmeu, s-o fărâmițați în apă și s-o bea”.

Untură de zmeu? Romică știa despre ce este vorba, auzise din sat, de la Cârlig, de copacii plini cu untură de zmeu așa că a luat tot ce i-a adus mama. A ieșit din spital și s-a oprit la fratele Costel câteva zile. Soția lui, Dana, venea la miezul nopții de la serviciu, lucra la OJT, era bucătăreasă. „M-a întrebat cum mă simt”, spune Romică, „și a plecat la bucătărie, să mănânce oleacă. Nu au trecut 10 minute, că m-am pomenit cu ea țipând, fuga în camera mea: Romică, Romică, ce se întâmplă? Văzui ceva! Ce văzuși? O lumină mare, ca un fulger, tăia aerul pe la fereastră, strigând Luci, Luci, Luci… Măi, Dana, eu nu am auzit nimic, nu văzui nimic… Ba da, spune ea revoltată. Ce spun eu e adevărat! Dimineața, a venit mămica Lucica. După ce i-am spus povestea de peste noapte, mămica s-a dus din nou la rudăreasă. Femeia era și ea speriată și i-a spus direct: Coană Lucică, eu la copilul ăsta al dumitale nu-i mai fac nimic! Am pățit destule. Azi-noapte a venit diavolul să mă pocească, a țipat cu voce răgușită, m-a speriat foarte tare, mi-a stins focul în sobă. Mama dorea să-i dăruiască o găină tăiată și niște bani. Nu i-a primit, dar i-a mai dat o bucățică de untură zmeiască pentru mine, de mila ce-mi purta. A doua noapte, fratele Costel a venit țipând în camera lui Romică. ”Bă, b-b-bă, o lumină mare a năvălit peste mine, ce ne facem?” Apoi, i-a zis să plece acasă, că, din cauza zmeilor care se țin după el, se sperie copiii. Și bolnavul a plecat.

Zmeii l-au lăsat în pace. Dar nu pentru mult timp. Numai până la tăiatul cocenilor. Zmeul din Vierșani s-a ascuns în scorbura părului din apropiere, iar sărmanul Romică ne-a părăsit, din păcate, pe toți. Se odihnește în cimitir, sub crucea muiată probabil în untură de zmeu… Adio, Romică! O dată cu tine au plecat și ultimii zmei de pe ulița copilăriei noastre.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.