„Când aud cuvântul cultură, pun mâna pe armă”

Volumul „Al Treilea Reich” de Richard J. Evans, lansat de Editura RAO, este o analiză extrem de documentată şi amănunţită a principalelor evenimente care au stat la baza formării statului nazist. Este primul dintr-o serie de trei, dedicat originilor celui de Al Treilea Reich, aşa cum se regăsesc ele în imperiul bismarkian al secolului al XIX-lea, în Primul Război Mondial şi în amarii ani postbelici, ai Republicii de la Weimar. Tema centrală a volumului (1929-1933) o reprezintă răspunsul la întrebarea: cum au reuşit naziştii să instaureze în Germania o dictatură monopartinică într-un interval foarte scurt de timp şi fără a întâmpina decât o rezistenţă nesemnificativă. Raimund Pretzel se întreba ce se întâmplase cu cei 56% dintre germani care votaseră împotriva nazismului la alegerile din 5 martie 1936, cum a putut fi învinsă, atât de repede, democraţia. „Cum fusese posibil, se mira el, ca această majoritate să fi cedat atât de rapid. De ce aproape toate instituţiile căzuseră în mâinile germanilor cu asemenea uşurinţă?” Şi concluzionează: „A fost frica. În condiţiile marii crize, când vremurile erau grele şi slujbele puţine, oamenii se agăţau cu disperare de rutina zilei ca unică formă de securitate: să nu fi sprijinit nazismul însemna să-ţi rişti traiul şi viitorul, să fii rezistent înseamna să-ţi rişti viaţa”.

Un al doilea volum va aborda evoluţia celui de Al Treilea Reich, în perioada 1933-1939, şi va descrie funcţionarea regimului şi ce însemna viaţa sub acesta. Războiul în sine va fi subiectul celui de al treilea volum, dedicat rapidei radicalizări a politicilor de expansiune militară, de mobilizare şi de represiune socială şi culturală, de exterminare rasială.

Unul dintre numeroasele merite ale acestei lucrări excepţionale este faptul că insistă pe violenţa de masă, oferind o panoramă a societăţii germane înainte, în timpul şi după preluarea puterii de către Hitler. Citind-o, aproape că simţi mirosul sângelui provenit de la nenumăratele ultragii publice ordonate şi săvârşite de germani. Şi nu poţi să nu-ţi pui întrebarea dacă această nouă istorie a Germaniei naziste era cu adevărat necesară. Să ne aducem aminte că „Ascensiunea şi prăbuşirea celui de Al Treilea Reich” al scriitorului american William Shirer s-a vândut în milioane de exemplare. „Modul cum, în mai puţin de o viaţă de om, Germania, o ţară stabilă şi modernă, a condus Europa la deznădejde şi ruină morală, fizică şi culturală reprezintă o istorie cu învăţăminte pentru toţi”, consemna autorul în prefaţa volumului. „Al Treilea Reich” este o sinteză strălucită, de mare interes atât pentru cititorii obişnuiţi, cât şi pentru specialişti, reuşind să enumere şi să elucideze curentele sociale politice şi culturale care au făcut posibilă apariţia nazismlui.

Exodul marilor muzicieni

Un capitol deosebit de important este rezervat „revoluţiei culturale” a lui Hitler. Pe 7 martie 1933, la două zile după alegerile pentru Reichstag, un grup de 60 de cămăşi brune a pătruns cu forţa în clădirea Operei din Dresda, în timpul repetiţiei cu „Rigoletto”, desfăşurată sub bagheta renumitului dirijor Fritz Busch. Au zbierat, l-au batjocorit şi au tulburat repetiţia până când dirijorul s-a văzut nevoit să se oprească. Liderul lor s-a urcat pe scenă şi a declarat că Busch era concediat. Busch nu era evreu şi nici măcar nu se identificase cu modernismul, atonalitatea sau orice alt aspect al muzicii de la începutul secolului al XX-lea pe care naziştii îl urau. În schimb, el intrase în conflict cu naziştii din Saxonia, deoarece fusese unul dintre oponenţii fervenţi ai planurilor lor de a reduce bugetul alocat de stat culturii, ca parte a măsurilor de austeritate din timpul crizei. Asemenea măsuri au fost însoţite şi de o altă campanie propagandistică în presa muzicală, ce-i ataca pe compozitorii precum Mahler şi Mendelssohn, întrucât erau consideraţi „non germani”, şi lăuda renaşterea adevăratei culturi muzicale germane. Pe termen imediat, regimul s-a concentrat asupra înlăturării compozitorilor vădit avangardişti şi a operelor lor din repertoriu. Organizarea unor demonstraţii a dus la retragerea „Mării de argint” a lui Kurt Weil, la Hamburg, iar muzica sa, asociată cu piesele scriitorului „comunist” Bertolt Brecht, a fost peste puţin timp interzisă complet. În timp de cămăşile brune îi pulverizau pe opozanţii politici ai nazismului, Hitler şi Goebbels puneau în funcţiune intrumentele cu ajutorul cărora susţinătorii pasivi puteau fi transformaţi în militanţi activi în „revoluţia naţional-socialistă”. Naziştii porneau de la premisa că ei, şi numai ei, prin intermediul lui Hitler, erau posesorii unei înţelegeri aprofundate a sufletului german. Pe 22 martie 1933, ei se instalaseră deja într-un sediu somptuos, Palatul Leopold, situat în Wilhelmplatz, clădire ce fusese restaurată de faimosul arhitect Karl Schinkel la începutul secolului al XIX-lea. Structura elaborată şi tencuielile decorative nu erau însă suficient de moderne pentru gusturile lui Goebbels care a cerut înlăturarea lor, iar dosarele care au vegetat pe rafturi din vremuri imemoriale au fost aruncate pe scări în jos cu un zgomot teribil. Ţelul principal al politicilor culturale naziste era „eliminarea bolşevismului cultural care infestase lumea artistică, muzicală şi literară”. Pe 1 aprilie 1933, un grup de muzicieni din Statele Unite i-a trimis lui Hitler, personal, o telegramă de protest faţă de faptul că revoluţia nu avea de-a face numai cu eliminarea opoziţiei, ea însemna şi transfomarea culturii germane. Regimul nazist a răspuns în stilul caracteristic. Radioul german a interzis prompt difuzarea compoziţiilor, a concertelor şi înregistrărilor semnatarilor, printre care se înregistrau Fritz Reiner, Wilhelm Furtwängler şi Arturo Toscanini. Crearea a ceea ce naziştii considerau o adevărată cultură muzicală cerea eliminarea unor influenţe străine, precum jazzul, considerat rezultatul unei culturi rasial inferioare, cea a afroamericanilor. Ei condamnau „muzica neagră” ca fiind provocatoare sexual, imorală, barbară. Mulţi muzicieni din formaţii de jazz, swing sau muzică de dans au părăsit ţara în climatul ostil al anului 1933.

Otto Dix, „Nu, jazzului!”

Un laureat Nobel, exilat

Dar problema cea mai dificilă o reprezentau ziarele. Până atunci existau ziare independente la nivel naţional, regional şi local, ce reprezentau întreaga varietate de opţiuni politice, de la stânga la dreapta. Presa trebuia atacată pe o multitudine de fronturi. Un ziar al Partidului Popular Bavarez a fost nevoit să publice pe prima pagină o declaraţie prin care îşi cerea scuze pentru „minciunile” spuse despre Hitler şi despre nazişti de-a lungul anilor. O asemenea presiune nu a întâmpinat prea mari dificultăţi în a convinge marile instituţii de presă că aveau să fie obligate să se adapteze noului climat. În 28 iunie 1933, Asociaţia Editorilor de Presă l-a desemnat pe reprezentantul partidului nazist, Max Amann, în fruntea sa şi a votat nazişti în consiliul său director. În acel moment, coloana vertebrală fusese deja frântă. Între timp, naziştii au început să fie ocupaţi să-i aresteze pe jurnaliştii comunişti şi pacifişti imediat ce aceştia puteau fi localizaţi, cum a fost cazul redactorului „Scenei mondiale”, un organ de presă de înalt nivel occidental, Carl von Ossietzky. Mulţi intelectuali părăsesc ţara: Bertolt Brecht a plecat în Elveţia, apoi în Danemarca, înainte de a găsi de lucru la Hollywood, Erich Maria Remarque, cel care scrisese „Nimic nou pe frontul de vest”, continuă să scrie în exil, faimosul romancier Thomas Mann, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, după ce fusese exclus în mijlocul unui val de atacuri la adresa sa din Academia de Arte a Prusiei, se stabileşte în Elveţia. Romancierul Alfred Döblin, unul dintre exponenţii de marcă ai modernismului literar, prin romane precum „Berlin Alexanderplatz”, este surghiunit. La fel este trecut la index şi romancierul Arnold Zweig, care s-a refugiat în Cehoslovacia deoarece era evreu şi nu şi-a mai putut publica scrierile în Germania. Pierderea atâtor scriitori din toate categoriile a fost însoţită de un exod similar al artiştilor şi al pictorilor. Nu numai artiştii germani, dar şi cei străini au devenit ţinta unor atacuri foarte dure. Opera unor pictori precum Emil Nolde, Max Beckman, Paul Klee, Ernst Ludwig Kirchner, Otto Dix şi mulţi alţii era detestată. S-a estimat că în jur de 2.000 de persoane active în lumea artei au emigrat din Germania după 1933. A rămas şi azi acea frază oribilă a lui Göring: „Când aud cuvântul cultură, pun mâna pe armă”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.