Având în vedere ostilitatea neîmpăcată faţă de Statele Unite – “moartea Americii” este sloganul oficial repetat constant – ar fi uşor de înţeles un război. Dar, în loc să luptăm cu Iranul, care continuă să se opună pretutindeni intereselor americane, noi luptăm încă o dată pentru Iran, atacând cel mai mare inamic al său la acest moment. În 1991, cel mai periculos inamic al Teheranului era Irakul militarizat al lui Saddam Hussein, care ţinea în şah Iranul chiar şi după încercarea eşuată de a distruge regimul ayatollahilor – principalul scop al lui Saddam când a iniţiat războiul, în septembrie 1980.
Iranul a câştigat enorm de mult după războiul Americii din 1991, care a slăbit decisiv regimul lui Saddam, astfel că nu a mai trebuit să menţină forţe importante cu scopul de a se păzi de o invazie irakiană. Însă după demobilizare, Iranul nu s-a concentrat pe reconstrucţia zonelor devastate de război. În schimb, şi-a intensificat eforturile pe plan nuclear şi a trimis personal şi arme în Liban, pentru a-şi ajuta fraţii şiiţi din Hezbollah, în Yemen, pentru a-i sprijini pe hutiţi – şi ei şiiţi, dar din altă sectă. Apoi, în 2003, statul lui Saddam Hussein a fost distrus de Statele Unite, ceea ce a permis Iranului să exercite o influenţă neîngrădită asupra şiiţilor din Irak. Una dintre formele acestei influenţe a fost Armata Mahdi, a clericului şiit Muqtada al-Sadr, înarmată şi antrenată de Iran, care a atacat trupele americane chiar când acestea luptau împotriva insurgenţilor sunniţi care îi atacau pe şiiţii irakieni: în mod evident, principalul scop al Iranului era să slăbească Statele Unite. Mai mult, odată ce Saddam nu mai era acolo, Iranul a devenit cea mai mare forţă din politica irakiană – niciun lider sau partid şiit nu a fost pregătit să se opună voinţei Iranului în nicio problemă importantă, chiar daca se bazau pe protecţia şi sprijinul militar al SUA.
Înainte de asta, Statele Unite luptaseră într-un alt război care a folosit Iranului, în 2001, pentru a distruge puterea talibană, a cărei doctrina sunnită strictă condamna întregul regim iranian şi pe şiiţii din Afganistan pentru că ar fi eretici, fapt pentru care trebuie să moară. În 1998, când talibanii au intrat în Mazar-e-Sharif, s-au produs masacre împotriva şiiţilor, iar diplomaţii consulatului iranian au fost ucişi. Iranul a fost nevoit să plaseze trupe la frontiera cu Afganistanul, pentru a o proteja împotriva raidurilor talibanilor, a insurgenţilor din Balucistan, a traficanţilor de arme şi a numeroşilor imigranţi. Invazia americană în Afganistan a înlocuit regimul talibanilor cu guvernul afgan al lui Hamid Karzai, a cărui atitudine faţă de SUA a ajuns la o ostilitate categorică chiar şi atunci când guvernul său se baza pe finanţarea şi protecţia SUA, în timp ce atitudinea faţă de Iran era cu totul diferită.
Atât în războiul din Irak, cât şi în cel din Afganistan, SUA au fost concentrate pe răsturnarea unor regimuri ostile. Dar, în ambele cazuri se putea acţiona de timpuriu pentru a reduce din beneficiile colaterale ale Iranului. Au existat oportunităţi pentru luarea unor contramăsuri şi pentru represalii care să slăbească Iranul, pentru că Teheranul a recurs constant la terorism şi la sprijinirea teroriştilor pentru a ataca americanii. Însă aceste oportunităţi nu au fost folosite.
Această gravă omisiune nu trebuie să se repete. Acum, când SUA acţionează împotriva Statului Islamic şi a altor jihadişti sunniţi din Irak şi Siria, ceea ce aduce un beneficiu Iranului, este esenţial să compensăm beneficiul colateral al Iranului prin intensificarea presiunii asupra regimului de la Teheran, nu numai în privinţa activităţilor sale nucleare, cât şi în privinţa programului balistic cu rază lungă de acţiune şi a activităţilor teroriste. Intrarea într-o alianţă tacită cu Iranul împotriva Statului Islamic nu ar fi o expresie a realismului politic, ci o gravă eroare diplomatică, de neiertat fiind a treia consecutivă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.