…aşa cum iertăm şi noi datornicilor noştri

Sunt convins că oricine se crede creştin, atât în clipele sale de sinceritate emoţională, cât şi atunci când vrea să pozeze în om bun şi de calitate, repetă în gând sau pronunţă aceste cuvinte: „Şi ne iarta nouă greşelile noastre aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Fiţi convinşi că asta se întâmplă chiar şi corporatiştilor care se cred oameni noi, dezlegaţi de aceste anacronisme, şi se întâmplă chiar şi managerilor de bănci care, deşi se pictează pe ei înşişi ca indivizi fără de greşeală şi cu milă faţă de aproapele, speră, totuşi, ca lumea să îi ierte pentru că o supun succesiv unor riscuri de pieire şi, în atribuţiile de serviciu, mai distrug câte 10-15 familii pe săptămână.

Această frază face parte din cea mai veche rugăciune creştină, fiind prezentă chiar în Evanghelii. În latină¹, acest verset sună aşa: „et dimitte Nobis debita nostra sicut et nos dimittimus debitoribus nostris”.

Traducerea literară în limba română a acestui verset este aceasta: „şi ne iartă noua datoriile noastre, aşa cum iertăm şi noi datornicilor noştri”. Comparaţi această traducere cu ceea ce ştiţi că ştiţi despre acest verset biblic. Veţi avea o surpriză.

După toate probabilităţile², acesta este, de fapt, înţelesul exact al versetului din rugăciunea Tatăl nostru în mai toate limbile de circulaţie la momentul în care rugăciunea a fost rostită de Iisus Christos.

Nu se ştie prin ce accident sau prin ce manipulare a etimologiei s-a ajuns ca termenii greşeală/greşiţi să fie sinonimi cu termenii datorie/datornici, dar este clar că undeva, cândva, cineva a transformat datoria în greşeală. Datoria este un termen juridic, semnificând obligaţie, legătură (vinculum). Greşeala este un termen moral, etic, aproape sinonim cu păcatul. După ce s-a creat confuzia care a derapat în cvasi-sinonimie, acest joc de cuvinte a fost simplu de extrapolat, fiind transformat în tradiţie şi cutumă creştine. Accentul pe datorie, care trebuie iertată din când în când pentru ca fiecare dintre noi să poată să ceară la rândul său iertarea de datoria proprie, a fost trecut pe conceptul etic de greşeală/păcat. Iar iertarea de păcate ţine de biserică şi de divinitate, neavând nimic de-a face cu iertarea de datorie, care este ceva atât de lumesc, nu? în faţa lui Dumnezeu, toţi suntem oameni şi supuşi greşelii şi, de aceea, toţi avem nevoie de iertarea pentru greşelile noastre. Cât despre datorii, acestea nu pot fi iertate. Căci datoria, nu-i aşa, nu e ceva ce ţine de morală, ci de economie, de viaţa cotidiană. Iar datoria este fundamentul lumii actuale.

Când fariseul Hillel (unul care se ocupa cu ceea ce actualmente s-ar putea numi avocat de bănci şi de cămătari) l-a întrebat pe Iisus dacă este bine sau nu ca evreii să platească dările către romani, Iisus i-a răspuns: daţi cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. De remarcat că Hillel este, conform tradiţiei, profesorul lui Saul, cel ce s-a numit, după convertirea la creştinism, Paulus (=cel mic, cel neînsemnat). Paulus a fost, precum ştiţi, Sfintul Apostol Pavel, cel ce şi-a început cariera ca prigonitor al creştinilor. Şi, pe această linie, ceea ce ne-a transmis Iisus Christos – că datoriile pot fi şterse (iertate), pentru ca fiecare datornic să poata fi de acord, la rândul său, să şteargă (ierte) datoriile propriilor datornici – a fost învăluit pas cu pas într-o pâclă densă, în care ne-a ţintuit civilizaţia creditului cu dobândă, pentru ca sepiile malefice care au stârnit această pâclă să poată prospera controlându-ne.

Omul dator este un om înlănţuit. Cuvintele „datorie” si „lanţ” sunt cuvinte care provin din acelaşi cuvânt din latină: vinculum. Libertatea celui care se îndatorează este limitată la suprafaţa unui cerc cu o rază egală cu lungimea lanţului, cu centrul în exact locul în care este fixat lanţul. Când acest cerc devine vicios, el trebuie rupt. De aceea anticii credeau că omul trebuie liberat de datorii din 7 în 7 ani. Aşa este, spre exemplu, regula Shmitei, din Deuteronom. Pentru a nu ajunge ca prin simpla trecere a timpului cantitatea de datorii din societate să depăşească volumul de monedă emis de suveran, iar prin cantitatea datoriei să nu se ajungă la lipsirea de libertate a datornicului, era nevoie ca acest cerc vicios să fie rupt o dată la 7 ani, pentru a asana societatea, exact aşa cum se face în caz de mari indundaţii, când lacurile de acumulare sunt deversate controlat, sacrificând zonele limitrofe pentru a salva ecosistemul.

De când s-a inventat sistemul rezervelor fracţionare, au fost creaţi şi banii-datorie, banii care nu mai sunt emişi de stat (cezarul, din pilda evanghelică), ci de bănci. Bani privaţi. În virtutea regulii rezervei fracţionare, banca nu mai are nevoie de o unitate de monedă pentru a da acea monedă cu împrumut, ci doar de o fracţiune din acea monedă, restul fiind creat, practic, din nimic, prin simplul act juridic al împrumutului. Pentru habotnicii susţinători ai dlui Isărescu, am aici un mesaj: ideea că băncile dau cu împrumut banii pe care îi colectează ca depozite bancare de la populaţie şi de la întreprinderi este un mit, o minciună ambalată în teorii savante şi alchimice. Băncile dau cu împrumut banii pe care îi creează cu ocazia împrumutului. Dacă aceşti bani sunt rambursaţi, ei dispar cu ocazia rambursării. De aceea este nevoie ca datoria generată de bănci să se întindă pe termene cât mai lungi, dacă se poate, pentru eternitate. Altfel, ceea ce în aceşti ani ciudaţi în care comunismul socializării pierderilor se îngemănează cu fascismul muncii care te face liber (Arbeit Macht Frei) se numeşte pe nedrept bancă ar trebui să fie de mult istorie.

Existenţa banilor-datorie anulează regula spargerii din când în când a cercului vicios al datoriei (Shmita). Banii-datorie creează iluzia prosperităţii şi a puterii, credinţa eternităţii datoriei, convingerea idioată că oamenii sunt puternici sau slabi şi că cei care sunt puternici trebuie să controleze lumea.

Alfred Rosenberg, ideologul naziştilor, credea că cei slabi nu sunt egali cu cei puternici şi că toate ideile de egalitate sunt contra naturii şi sunt simple fantezii. Pentru că suntem o societate care are legi şi morală şi nu o junglă unde câştigă animalul din vârful lanţului trofic, cel mai puternic şi mai adaptat luptei pentru supravieţuire, nu putem accepta acest darwinism economic şi acest cinism.

Din nefericire, însă, această idee străfulgeră din nou minţile unor europeni şi planurile post-apocaliptice ale neo-conservatorilor americani.

Acest darwinism economic convinge din ce în ce mai des şi mai profund omul nou, de tip corporatist, care creşte în ograda noastră şi care proliferează pe net. Deşi se vede din avion că datoriile băncilor care pun în pericol, din când în când, integritatea lumii, sunt întotdeauna iertate sau, după caz, suportate de contribuabil (bail-out) sau de deponenţi (bail-in), omul nou de tip corporatist nu are nicio constrângere etică în a susţine că aşa trebuie să fie, căci băncile sunt prea mari ca să poată fi lăsate să îşi ispăşească păcatele. Nu băncile creează, susţin, alimentează economia? Nu băncile dau credite tinerilor pentru ca aceştia să îşi urmeze visurile? Iar tinerii aceştia, când ajung în imposibilitatea de plată, să facă bine şi să muncească mai mult şi mai cu spor, că dacă ei ar fi iertaţi de datorie, deponenţii ar fi cei care pierd. Dar main-stream-ul mediatic, academic şi politic nu i-a lăsat să-i observe pe aceşti fanatici susţinători ai darwinismului economic că, în timp ce pierderile se socializează, profiturile se concentrează în mâini din ce în ce mai puţine şi mai ilegitime, pentru acest profit fiind permis să se treacă, la propriu, chiar şi peste cadavrele împrumutaţilor.

E şi simplu să convingi un consumator, o cifră, că tot acest joc malefic de-a îndatorarea particularilor (pe care îi aduci în postura de a se crede liberi şi fericiţi pentru că muncesc în corporaţie) şi socializarea pierderilor e în avantajul lui. Istoria nu mai este obiect de studiu în planurile de „eficientizare” a învăţământului în România, familia nu mai este compusă din mamă, tată şi copii, ci din părinţi şi tineri care trebuie educaţi sexual din clasa a treia, România nu mai este o ţară, ci o colonie şi, de aceea, este demnă de dispreţ pentru că nu e o „ţară ca afară”. E cu mult preferabil să lucrezi şi să trăieşti şi să iubeşti în corporaţie, care nu mai este naţională, ci globală. Ca cetăţean al acestei corporaţii, este cetăţean al planetei Pământ, motiv pentru care ajungi să îţi numeşti ţara „românica”. Tot ce contează este consumul. Toate valorile, credinţele şi emoţiile sunt trăiri de categoria a doua, nu merită efortul. Tot atât de simplă este această muncă de convingere pe cât devenise în comunism să îl convingi pe celălalt om nou, cel de tip comunist, că jocul de-a egalitatea, democraţia, idealurile înalte comuniste (fiecăruia după nevoi, de la toţi, după posibilităţi) este în avantajul său. În ambele cazuri, omul nou este un om rupt de rădăcini, fără istorie, fără ţel, numai bun de înregimentat în armata de clone ale imperiului.

Împărţirea lumii în puternici şi slabi este o prostie de ev mediu. Căci, din punct de vedere emoţional, nimeni nu e mai puternic decât cel mai slab om. Suntem construiţi din trecutul nostru, din idealurile noastre, din relaţiile cu ceilalţi şi din extensiile noastre în ceilalţi. Inevitabil, cei mai mulţi dintre cei pe care îi iubim şi la care ne raportăm sunt „slabi” fie din motive de vârstă, fie din motive de boală, incapacitate de muncă sau inegalitate de şanse. Fiecare dintre noi este vulnerabil pentru că este legat sufleteşte de cineva „slab”. Toţi suntem temporari şi biodegradabili. Şi asta e bine, pentru că cel mai mare păcat nu este lăcomia sau grandomania, ci ne-moartea. Pentru că nu putem exista în afara acestei plase care acoperă întreaga lume suntem, inevitabil, slabi.

Iar omul nou nu este o utopie, ci o distopie, un element al unui viitor întunecat, opus idealului creştin al Naşterii din nou.

În final, vă invit să meditaţi asupra acestui pasaj din ceea ce bigoţii noştri, inclusiv postacii şi haterii care mă vor înjura citind cele de mai sus, cunosc sub denumirea de Psalmul 51.

„Ce te făleşti întru răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug.

Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grai dreptatea.

Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană!

Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârşit, te va smulge şi te va muta din locaşul tău şi rădăcina ta din pământul celor vii.

Vedea-vor drepţii şi se vor teme şi de el vor râde şi vor zice: „Iată omul care nu şi-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui,

Ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei sale şi s-a întărit întru deşertăciunea sa”.

Note

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.