Bargello, perla Evului Mediu şi a Renaşterii

De la o expoziţie la alta, capodopere din secolul al XV-lea

Diversitatea colecţiilor şi, uneori, dificultatea vizitatorului modern de a înţelege anumite aspecte au dus la organizarea, începând din 2003, a tot mai multe expoziţii temporare legate de colecţii şi de istoria locului. În 2010, “Muzeul Bargello” a dedicat o expoziţie primului lui director, Igino Benvenuto Supino, figură importantă a istoriei artei (1896-1906). Alte evenimente au vizat marii sculptori, “Giambolgna” în 2006, “Baccio Bandinelli”, ce urmează să fie deschisă, sau unor artişti mai puţin cunoscuţi ca Vicenzo Danti (2008), elev al lui Michelangelo, sau Giovanni Francesco Rustici (2010), elev al lui Leonardo da Vici. Este de apreciat calitatea ştiinţifică a expoziţiilor de la “Bargello”, legată adesea de restaurarea operelor de artă, ca în actuala expoziţie “Drumul Minunilor”, care pune în valoare o foarte frumoasă tapiserie de Tournai şi un altar din lut ars realizat către 1420 de miseriosul Dello Delli.

Muzeul “Bargello” ocupă cel mai vechi edificiu public din Florenţa, vechiul Palat “Podesta”, a cărui construcţie a început cu cinci ani înainte de “Palazzo Vecchio”. El adăposteşte astăzi colecţii uimitoare, capodopere din secolul al XV-lea, oferite publicului în expoziţia “Primăvara Renaşterii”, organizată la “Palazzo Strozzi”, şi inestimabile ansambluri de artă decorativă. Expoziţia, care îi are drept curatori pe Beatrice Paolozzi Strozzi şi Marc Bormand, va fi deschisă până în 18 august 2013, propunându-şi să ilustreze pe secţiuni tematice ceea ce astăzi se defineşte ca “miracolul” Renaşterii la Florenţa, mai ales în ceea ce priveşte capodoperele sculpturii. Expoziţia se deschide cu o sugestivă panoramă pentru descoperirea Anticului, cu teme ilustrative din Renaştere, cu opere de Nicola şi Giovanni Pisano, Arnolfo, Giotto, Tino di Camaino şi de succesorii lor. “Vârsta nouă” începe cu noul secol, cu două expresive lucrări, “Sacrificiul lui Isaac” de Lorenzo Ghiberti şi Filippo Brunelleschi pentru uşa Baptisteriului de la “Bargello” şi cu modelul cupolei bruneleschiene de la “Santa Maria del Fiore”, prima expresie a Renaşterii.

Naşterea muzeului

Detaliu din bronzul David al lui Donatello

Intrând în Palatul Bargello, pătrunzi în inima Istoriei. Caracterul muzeului este legat de vicisitudinile locului şi de destinul special al obiectelor aflate în el. În tânăra Republică florentină, agitată de lupte interne, “Palazzo Podesta”, construit încă din 1250, a devenit centrul politic al Florenţei care şi-a anunţat independenţa. Provenit dintr-un oraş învecinat, garant al imparţialităţii sale în judecarea problemelor cetăţii, Podestatul, cel mai important judecător al locului, îşi punea, la sfârşitul mandatului, blazonul pe zidurile curţii Palatului. Acestea relevă şi astăzi amintirea oamenilor care s-au succedat în această funcţie.

Construirea “Palatului Podesta”, continuată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, a fost stimulată de dezvoltare uimitoare a cetăţii toscane. El a fost înfrumuseţat în secolul al XIV-lea, de către Giotto şi apoi de arhitectul Neri di Fioravante. Dar şi în timpul tiraniei Ducelui De Atena (1342-1343). În curtea interioară au fost create elegante ferestre gotice şi mai ales o scară monumentală ce duce în loggia. Palatul a fost decorat atunci cu fresce, unele încă vizibile. Astăzi edificiul şi-a regăsit aspectul arhitectural de la mijlocul secolului a XIV-lea.

David din Muzeul Bargello, creat de Andrea del Verrocchio, o figură elegantă şi misterioasă

Oglindă fidelă a măririi şi decăderii instituţiilor republicane sub ascensiunea de neoprit a Familiei Medici, palatul a fost transformat, în secolul al XVI-lea, în închisoare. A devenit sediul temutului “bargello”, şeful poliţiei, şi al zbirilor ce trebuiau să-i urmăreacă pe duşmanii Marelui Duce. Sălile lui vaste au fost împărţite în numeroase celule. Marele Salon, astăzi Sala Donatello, scindat pe patru niveluri, cuprindea 32 de celule. Marea lui fereastră a fost zidită, ca şi ferestrele gotice şi s-au construit fără nicio logică spaţii strâmte, uşi, treceri înguste menite să răspundă noilor funcţiuni ale clădirii. Au urmat secolele întunecate ale acestei clădiri austere care adăpostea în centrul ei eşafodul pe care erau executaţi condamnaţii, aflat în mijlocul curţii în care acum poate fi văzută o fântână. Despre istoria acestui lăcaş de cultură este o expunere sugestivă în catalogul expoziţiei, semnată de Sophie Caron.

Donatello, David, realizat în marmură, cu bogate reminiscenţe antice

După trei secole, un eveniment a schimbat destinul vechiului “Palat Podesta”. La 21 iulie 1840, a fost descoperit în capelă cel mai vechi portret al lui Dante Alighieri cunoscut în zilele noastre, executat de Giotto şi atelierul său. Sub un strat de tencuială albă, pictorul şi restauratorul Antonio Marini a relevat printre cei aleşi, într-o frescă cu “Judecata de Apoi”, celebrul profil cu nasul coroiat, despre care scrisese Giorgio Vasari în “Vieţile pictorilor, sculptorillor şi arhitecţilor”.

Lucrările de restaurare a palatului şi de transformare a lui în muzeu au început în 1858, sub conducerea arhitectului Mazzi, clădirea fiind încă, în acel moment, închisoare. În 1865, “Bargello” a fost inaugurat, cu mare pompă, ca Muzeu Naţional, în cetatea toscană care era atunci capitala tinerei Italii. În curând, palatul medieval a devenit locul de predilecţie pentru reconstruiri istorice fanteziste ce cristalizau nostalgia unui Ev Mediu glorios.

Diferitele interpretări ale lui David

Michelangelo, David-Apollo, marmură

La ora deschiderii lui, muzeul nu avea un profil cert. Nucleul original era constituit de colecţia de sculpturi a Familiei Medici, transferate de la “Offices”, destinate de atunci picturii şi sculpturii antice. Muzeul a primit astfel capodopere ale sculpturii renascentiste. Este prezent Michelangelo cu patru piese din marmură: “Tondo Pitti”, “Bacchus”, “David-Apollon” şi “Brutus”. I se alătură “David” de Donatello şi cel al lui Verrocchio, alături de opere de Desiderio da Settignano, Mino da Fiesole sau Lorenzo Ghiberti, nume a căror evocare trezeşte imaginea unui secol al XV-lea glorios. Muzeul a devenit, în acelaşi timp, depozitarul colecţiilor de artă decorativă ale familiei Medici: majolică, ţesături, arme sau mici bronzuri.

În vârstă de numai 20 de ani, Donatello a realizat un “David” în marmură, plin de reminiscenţe antice, ale cărui mişcare, încă timidă, şi detalii prefigurau marile opere ale maestrului. Destinat iniţial Domului din Florenţa. el a fost expus în “Palazzo Vecchio”, sediul Republicii, încă din 1416, devenind treptat un puternic simbol politic al oraşului: victoria tânărului erou în faţa gigantului Goliat reflectând rezistenţa Florenţei în faţa ameninţărilor marilor oraşe vecine, superioritatea raţiunii celui mic asupra forţei brute.

Crucifixul de la Bargello, atribuit lui Michelangelo

Un al doilea “David” al lui este una dintre sculpturile renascentiste celebre. Este primul bronz turnat după Antichitate şi a provocat numerose interpretări. Învingătorul lui Goliat este un tânăr efeb, cu nuditatea tradiţională a eroilor antici, are o poză manieristă şi o privire arogantă sub casca preţioasă. Operă de maturitate a lui Donatello, ea a fost probabil executată pentru Cosimo de Medici şi plasată iniţial în curtea noului Palat al Familiei de Medici. Alături de ceilalţi “David” de la Bargello, face parte dintre primele opere intrate în noul muzeu, rămânând în Marele Salon din 1887 până astăzi.

“David” de Michelangelo este o operă neterminată, ceea ce explică şi dublul titlu: “David-Apollon”. Dacă este vorba despre “David”, aşa cum îl desemnează inventarul operelor lui Cosimo I din 1533, trebuie remarcată o viziune mai amară a eroului, departe de autoritatea colosală a celuilalt “David” de la Academie, realizat între 1501 şi 1504. Torsionarea dramatică a corpului şi expresia melancolică a figurii par să imagineze o cetate mai fragilă, în care Familia Medici trebuia să facă faţă numeroaselor comploturi şi aspiraţii republicane.

Grupul aleşilor din Judecata de Apoi, avându-l în centru pe Dante, realizată de Giotto şi atelierul său

În ceea ce priveşte “David” de Andrea Verrocchio, realizat către 1468-1470, acesta este inspirat din opera lui Donatello, figurând un tânăr svelt, îmbrăcat de această dată într-o armură uşoară. Poza elegantă şi surâsul misterios al personajului mărturisesc reflecţiile artistului asupra figurii ambigue a eroului biblic, păstorul ales de Dumnezeu. Comandată de Giuliano şi Lorenzo de Medici, sculptura a fost plasată din 1476 la “Palazzo Vecchio”.

Au intat apoi la “Bargello” operele ce aparţineu mânăstirilor desfiinţate prin decret regal în 1862, în special ceramică semnată de Luca Della Robia. Transferarea colecţiei de medalii de la Arhivele de Stat şi a monedelor din timpul Marelui Duce au contribuit la caracterul eteroclit al muzeului. În sfârşit, donaţiile unor colecţionari particulari au îmbogăţit ansamblul. Sunt de amintit cele al francezului Louis Carrand, din 1888, şi ale italienilor Costantino Ressman, în 1889, şi Giulio Franchetti în 1906.

Michelangelo, Tondo Pitti

Muzeul s-a format astfel sub influenţa intelectualilor secolului al XIX-lea care acordau artelor aşa-zis minore un rol preponderent, în calitatea lor de inspiratoare ale producţiilor industriale ale epocii. Aceeaşi idee a stat la baza naşterii “Muzeului Cluny” sau a “Kensington Museum” din Londra, care au constituit un model pentru “Bargello”. Sensibilitatea electică a acestor colecţionari se reflectă în aspectul noului muzeu, care alătură în colecţiile sale bijuterii medievale şi sculpturi în marmură, realizate de Ammannati, fildeşuri bizantine şi păsări realiste în bronz de Giambologna… “Muzeul Bargello” este consacrat deci artei Evului Mediu şi Renaşterii, sub formele ei cele mai diverse, într-o perspectivă având în vedere, în primul rând, moştenirea florentină.

Diferite interpretări ale lui David

Luca Della Robbia, Madona cu pruncul

Aspectul actual al “Muzeului Bargello” este consecinţa conştiinţei acute a unei identităţi unice şi a ataşamentului pentru un edificiu care veghează, de 700 de ani, asupra cetăţii toscane. Muzeografii sunt preocupaţi de respectarea istoriei clădirii, atenţi la zidurile ei care au “văzut totul”, la amintirile pe care fantomele veacurilor le trezesc prin ecusoanele din curţile cu bolţile decorate în stilul neogotic al secolului al XIX-lea.

Capela vorbeşte despre promotorii umanismului, de la Dante la Giotto, şi reţine parcă murmurul ultimelor rugăciuni ale celor condamnaţi, dar şi descoperiri decisive ale anilor 1840. Astăzi ea găzduieşte un preţios “Crucifix” din lemn atribuit tânărului Michelangelo.

Madona cu pruncul de Filippo Lippi, din Muzeul Bargello

Continuitatea este exprimată şi în organizarea sălilor. Marele Salon, care păstrează cu fidelitate sculpturile în bronz “David” de Donatello şi Verrocchio, dar şi alte capodopere ale lui Donatello, ca “Sfântul Gheorghe” sau straniul “amoraş” intitulat “Amor” sau “Atys”, a rămas aproape neschimbat de la expoziţia din 1887 consacrată marelui maestru. A fost un eveniment-cheie care i-a permis “Muzeului Bargello” să se impună alături de semenele lui din alte ţări europene.

Sala consacrată colecţiei lui Louis Carrand, donată în totalitate în 1888, oferă încă viziunea unui curios dialog “fin de siècle”. Se pot admira acolo fine picturi flamande alături de opere de Hans Baldung Grien şi Joos van Cleve, bijuterii renascentiste, emailuri de Limoges, sticlărie veneţiană… Lângă acest spaţiu se află o sală de artă islamică în care sunt expuse şi câteva piese din colecţia Carrand, cum ar fi o lampă de moschee, capodoperă a creaţiei mameluce din secolul al XIV-lea, martor nu numai al gustului foarte sigur al marelui colecţionar, dar şi al deschiderii lui într-o epocă în care arta islamică era rară în magazinele anticarilor europeni.

În sfârşit, bogăţia şi calitatea fildeşurilor acestei colecţii, ce numără peste 265 de piese, sunt celebre. Printre ele, dipticuri reprezentând în basorelief viaţa lui Christ, frumoase statuete ale Fecioarei cu Pruncul, de şcoală franceză. Pot fi admirate şi piese rare, de uz laic, din materiale preţioase: casete, piepteni, oglinzi decorate cu scene galante sau cu figuri alegorice…

Lorenzo Ghiberti, Sacrificiul lui Isaac, bronz aurit de la Muzeul Bargello

La acelaşi etaj, merită menţionată sala dedicată majolicii, o panoramă a capodoperelor italiene de la vasele şi platourile de Pisa la arabescurile bizantine din secolul al XIII-lea şi, mai ales, la creaţiile marilor centre de la Deruta, Urbino sau Cafaggiolo.

Şi astăzi, “Muzeul Bargello” continuă să-şi asume grija pentru o colecţie cu lucrări eclectice, de la camee, geme şi cristaluri italieneşti, la piese de orfevrerie sacră sau la arme: săbii, pistolete incizate, scuturi pictate, şei de paradă decorate cu fildeş, care sunt puse în valoare de sala neogotică de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

O poveste romanţată despre “Crucifixul” atribuit lui Michelangelo

Imaginea din expoziţia Primăvara Renaşterii

În 2008, un mic “Crucifix” din lemn de tei a devenit obiectul unei polemici internaţionale. El este atribuit de unii specialişti lui Michelangelo Buonarroti, ca fiind o operă de tinereţe, şi este expus astăzi în Capela Bargello. Un Christ tânăr, nud, pe o cruce de lemn astăzi dispărută. Pictat în întregime, corpul lui Christ este deschis la culoare, iar părul şi barba sunt de un şaten închis. Lipseşte vălul care acoperea odinioară şoldurile, realizat iniţial din ghips şi material textil. Dar acest “Crucifix” nu este menţionat în niciun document şi eventuala paternitate a lui Michelangelo se bazează, în mare parte, pe considerente stilistice.

Partizanii acestei atribuiri, între care se numără specialişti recunoscuţi, ca Umberto Baldini sau Giancarlo Gantili, dar şi directorul muzeelor Vaticanului, Antonio Paolucci, şi superintendentul Bunurilor Culturale din Florenţa, Cristina Acidini Lucinat, şi-au mărturisit uimirea povocată de vederea micului “Crucifix”. Corectitudinea anatomică este impresionantă, dovedind o cunoaştere perfectă a corpului omenesc de către un artist obişnuit cu disecţia. Alungirea membrelor şi torsionarea corpului îi conferă lui Christ o umanitate şi o forţă dramatică speciale. Fără îndoială, opera, datată în jur de 1495, este superioară crucifixelor produse în mod obişnuit în atelierele florentine ale secolului al XV-lea. Specialiştii o apropie de o altă creaţie de tinereţe a artistului, celebra “Pieta” din marmură de la Vatican (1497-1499), prin mişcarea torsului şi, mai ales, prin modelul foarte fin al coapselor şi al abdomenului, realizat prin jocul de clar-obscur. Pentru Luciano Bellosi, piesa conţine forţa pe care Michelangelo a dus-o la desăvârşire în realizarea celebrului “David” de la Academie.

Basorelief din expoziţie

Unii erudiţi, la fel de serioşi şi recunoscuţi, ca Paola Barocchi şi Margrit Lisner, refuză această atribuire. Lisner a propus, în 1962, atribuirea “Crucifixului” bazilicii “Santo Spirito” din Florenţa, lui Michelangelo. Pentru ea, “Crucifixul” de la “Bargello” este o lucrare produsă la Florenţa, în secolul al XV-lea, care nu are nici calitatea, nici tehnica lui Michelangelo. Specialistul Francesco Caglioti denunţă şi o tendinţă de a asocia fiecare operă inedită unui nume celebru, “ca şi cum n-ar fi existat decât 10 artişti care au lucrat la Florenţa în timpul Renaşterii”.

În 1962, îndrăzneaţa propunere a lui Margrit Lisner fusese şi ea obiectul neîncrederii şi controverselor. Au apărut atunci discuţii fecunde între cercetători. Dar “Crucifixul” de la Bargello a provocat disensiuni care nu privesc numai specialiştii italieni. Contextul reapariţiei lui în 2004, mai puţin prielnic neutralităţii şi timpului necesare investigaţiilor serioase de istoria artei, a schimbat datele. El a fost redescoperit în proprietatea privată a unui anticar din Torino, Giancarlo Gallino, şi a fost apoi expus la “Muzeul Horne” din Florenţa, în timp ce “Crucifixul Santo Spirito” fusese descoperit în biserica cu acelaşi nume. După Lisner, acesta din urmă a fost sculptat de tânărul Michelangelo către 1493, ca mulţumire adusă călugărilor care îi acordaseră găzduire după moartea protectorului său, Lorenzo Magnificul.

Saint Louis de Toulouse, bronz aurit şi cristal de rocă realizat de Donatello

Controversa s-a accentuat când Statul italian s-a hotărât în 2008 să achiziţioneze opera pentru 3 milioane de euro: foarte puţin dacă era vorba despre un Michelangelo, prea mult pentru un simplu crucifix de la sfârşitul secolului al XV-lea, produs în atelierele florentine, ca atâtea altele ce se găsesc astăzi în bisericile şi muzeele Toscanei. Acest gest al Statului a fost denunţat de numeroşi profesori universitari care au văzut în el în primul rând folosirea propagandistică a unei opere de artă în scopuri politice. O decizie influenţată de tratative neoficiale cu Vaticanul, după cum afirma Tomaso Montanari, de la Universitatea din Napoli. Într-adevăr, această achiziţie foarte mediatizată a atras numeroşi vizitatori la o expoziţie itinerată la Roma, Milano, Trapani, Palermo şi Napoli, menită să reafirme dinamismul Ministerului Culturii… În contextul crizei economice, în care numeroase muzee italiene au nevoie urgentă de susţinerea financiară a Statului, această achiziţie riscantă şi considerată exorbitantă a provocat un adevărat uragan, care a dus şi la deschiderea unei investigaţii a Curţii de Coturi. Presa italiană şi internaţională s-a pasionat de această poveste cu alură de anchetă romanţată. O capodoperă de Michelangelo, specialişti de primă mână, Stat, Biserică… Astfel, ceea ce ar fi putut fi o simplă dezbatere erudită de atribuire a unei opere a devenit centrul unei polemici internţionale vizând gestiunea finanţelor Culturii italiene.

În timp ce arta creează şi dezvoltă noi limbaje, Mitul Florenţei creşte şi se consolidează.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.