Nu este desigur uşor pentru un coregraf cu o solidă formare, ca Michele Merola, să pună în scenă o lucrare de referinţă, ca Bolero după artişti de talia lui Aurel Milloss şi Maurice Béjart. Trebuie să fie o provocare extraordinară să pleci de la una dintre piesele cele mai cunoscute ale muzicii occidentale. Şi, desigur, o lamă cu două tăişuri. Pe de o parte, enorma apreciere a ceea ce este deja cunoscut, mai ales pe scenele mai puţin deschise experimentului, pe de altă parte, nevoia de a se confrunta cu controversata problemă a originalităţii: să repeţi aproape exact ceea ce au făcut alţii, dar să faci în aşa fel încât să nu poţi fi acuzat de incompetenţă, plagiat sau lipsă de idei.
Pentru a ieşi din impas, coregraful Michele Merola, originar din Reggio Emilia, a decis să citeze tradiţia, adică să insereze un element din trecut în propriul discurs, modificându-l, introducând alături de el referinţe mai mult sau mai puţin explicite.
Bolero-ul a fost conceput ca o relaţie indisolubilă cu dansul. Lui Ravel, în dezacord cu lumea coregrafică după ce rupsese relaţiile cu fondatorul şi directorul artistic al Baletelor Ruse, Serghei Diaghilev, compoziţia i-a fost comandată de dansatoarea şi mecena rusoaică Ida Rubinstein, care a interpretat prima punere în scenă în 1928.
Spectacolul lui Michele Merola reia şi relansează unii dintre stimulii acelui fecund moment istoric, construind arhitectura coregrafică într-o relaţie strânsă cu un element scenografic mobil, viu: un fel de carton ondulat, înalt de doi metri şi jumătate şi lung de aproape 15 metri. Este vorba despre un panou flexibil care interacţionează neîncetat cu cei şapte dansatori energici de pe scenă: îi atrage¸îi respinge, îi ascunde, îi reliefează, după o logică avangardistă care face spaţiul scenic “activ din punct de vedere dramaturgic”.
Această idee are una dintre rădăcini în dispozitivul pregătit de scenograful elveţian Adolphe Appia pentru cercetările pedagogice şi artistice continuate de Émile Jaques-Dalcroze în cetatea-grădină Hellerau, din Dresda, un loc abstract al cărui scop nu este de a vizualiza posibile scenarii dramatice, ci de a exalta acţiunea corpului în mişcare. Pentru a folosi o expresie generalizatoare, idea nu este de a crea “spaţiul dansului”, ci “dansul spaţiului”.
Şi alte tentative de a transforma spatiul într-o entitate activă au fost adoptate în mod inteligent de Michele Merola. Merită amintite mai ales ecranele lui Edward Gordon Craig, în încercarea de a crea nu o scenă care se mulţumeşte să găzduiască mişcarea, ci care devine ea însăşi subiect cinetic, şi celebrul dispozitiv creat pentru montarea Le Cocu magnifique, realizată de Meyerhold în 1922.
Marele merit al lui Merola este acela de a transpune în prezent, cu o extraordinară atenţie, trecutul.
În sfârşit, este extem de interesantă trama sonoră a lui Stefano Corrias, a cărui compoziţie muzicală se întretaie cu cea a lui Ravel în trei momente ale coregrafiei, ţesând un dialog surprinzător.
O coregrafie densă ca o lecţie de istoria artei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.