Bucureşti – staţiune balneo-climaterică

Bucureştiul a avut multe şanse să fie altfel decât un infern al prafului, noroiului, stresului şi mizeriei. Această şansă s-a consumat de-a lungul timpului, dar mai ales în secolul al XIX-lea. Oraşul nu a avut şansa unui „arhitecton” care să pună în aplicare un plan urbanistic de amploare, pe care să-l coordoneze cel puţin un deceniu, cu un buget generos.

Oraşul grădinilor

Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Bucureştiul era împânzit de grădini şi parcuri, maidane înverzite şi pâlcuri de pădure, care înaintau dincolo de periferiile în continuă expansiune. A fost o perioadă a nenumăratelor zaiafeturi ce se ţineau atât în timpul sărbătorilor religioase, cât şi în urma unor obiceiuri mai mult sau mai puţin folclorice. Nu existau parcuri şi grădini amenajate iar din sutele de grădini din vechime nu a mai rămas practic nimic. Să facem o mică excursie prin aceste locuri care, dacă ar fi fost păstrate măcar în parte, ar fi făcut ca Bucureştiul să fi fost cu totul atlfel decât un colos urban înghiţit de praf şi noroi.

Vom începe excursia noastră în trecut cu centrul oraşului de astăzi, unde în zona actualei străzi Covaci a existat grădina Curţii Domneşti (secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea); în jurul Bărăţiei a existat Grădina Bărăţiei (sec.XVII) şi nu la mare distanţă de ea s-a aflat prima grădină amenajată în stil englezesc: grădina Dudescului, în secolul al XVIII-lea. Ea s-a aflat undeva în zona sistematizată a cartierului Izvor.

În apropierea ei, pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), a fost Grădina Laptev, pe locul fabricii de bere Bragadiru (ulterior Calea Rahovei). O foarte frumoasă grădină a fost aceea a Castrişoaii din suburbia Izvor, în spatele fabricii Opler, astăzi vestita Casă a Poporului.

În secolul al XIX-lea au apărut multe grădini renumite cum a fost aceea numită Procopoaia, născută în urma abandonării unui mare proiect – o gară de cale ferată în zona centrală a oraşului. Ea s-a aflat între Podul Elefterie şi Podul Izvor, pe locul unde se află astăzi Opera Română, Facultatea de Drept şi căminele studenţeşti din jur. Dincolo de Dâmboviţa, pe dealul excavat al Spirii, se afla vasta grădină Spirea, înlocuită la 1870 cu Şcoala Militară şi un cartier foarte cochet, dispărut sub Casa Poporului.

Foarte apreciată în secolul al XIX-lea a fost şi Grădina Scufa, aflată pe Podul de Pământ (Calea Plevnei), spre Bariera Grozăveştilor. În apropierea ei, în aval pe Dâmboviţa, a fost Grădina cu Cai. Fragmente din vechi grădini s-au păstrat doar pe Dealul Patriarhiei. La poalele acestuia, către actuala stradă 11 Iunie, s-a aflat Grădina La Şapte Nuci. Din vastul ei teritoriu s-au format câteva parcuri mai mici: Pariziana şi Suzana, către actualul Parc Carol I. În apropiere s-a aflat Grădina Gramont, parcelată după 1870 cu prilejul amenajării actualului bulevard Regina Maria. Centrul grădinii a fost pe actualul rond al bulevardului, numit Piaţa Regina Maria. Aici, la finalul secolului al XVIII-lea se adunau turcii şi se luptau între ei, luptătorii fiind goi şi unşi cu untdelemn. Pentru secolul al XIX-lea, foarte apreciată a fost şi Grădina Belvedere, aflată între Strada Francmazon şi Regia de Tutun a Statului. Astăzi pe locul ei se află Spitalul Militar, Gara de Nord şi străzile din vecinătate.

Revenind în centrul oraşului, pe Strada Academiei, în spatele Băncii Naţionale au rezistat până în secolul XX Grădina Stavri şi Grădina Blanduziei. În grădina jupânului Stavri cânta la 1877 o mare orchestră, condusă de fostul capelmaistru al imperiului rus, pe nume Şipec. În grădina Blanduziei se afla o şcoală unde „vara se făcea teatru iar iarna se făceau baluri” (George Potra).

Pornind pe Calea Victoriei, întâlnim o grădină pe Strada Ion Câmpineanu, faimoasă pentru că aici se mâncau vestiţii mititti şi se cântau cuplete foarte vesele. Încă puţin şi se ajunge la Grădina Union, pe locul căreia se va ridica mai târziu hotelul Simplon. Până la grădina Union ne oprim la vestita Grădină Oteteleşanu cu vestitul parc în care trupa Grigorescu şi, mai târziu, Leonard, Maximilian, Carusy înveseleau Bucureştii prin operetele ce jucau. La 1931, pe locul grădinii şi al terasei Oteteleşanu a fost ridicat Palatul Telefoanelor.

Spre uitatul târg al Moşilor (desfiinţat de comunişti şi multiplicat astăzi, derizoriu, prin zeci de talciocuri) se afla întinsa şi animata Grădină Heliade, foarte îndrăgită doar în perioada Moşilor. Aici se făceau umbrare pentru cârciumi, ţuicarii veneau cu butoaiele şi tot de la butoi, în picioare, se serveau cu ţuică. Purta numele „Heliade”, deoarece aproape de intrarea în grădină se aflau zidurile în ruină ale fostei case unde Heliade Rădulescu îl găzduise pe învăţatul Gheorghe Lazăr. Pe drumul spre Târgul Moşilor se afla o grădină mică numită La Zece Mese, tăiată de o uliţă unde locuiau lăutari ţigani. Uliţa s-a transformat în stradă, iar grădina a dispărut începând cu secolul XX, dar numele străzii, „Zece Mese”, s-a păstrat până azi.

La bariera Vergului s-a aflat Grădina Ivaşcu, unde de Paşte se ciocneau ouă roşii, se mânca pastramă friptă la proţap şi se bea vin din oală de pământ. Către 1930 grădina era cuprinsă de case şi străzi. Pe Calea Văcăreşti se afla Grădina Văraru, era foarte animată din Duminica Floriilor până după Duminica Tomii, de căluşei cu paiaţe, mâncători de foc, bragagii, limonagii etc. Pe locul fostului Abator a existat Grădina Livada cu Duzi iar pe locul actualului Mausoleu din Parcul Carol I a existat Grădina Oracici. În secolul al XIX-lea, chiar şi pe teritoriul actualului cimitir Bellu, a fost o mare grădină de petrecere, unde se jucau „Hora”, „Sârba”, „Chindia”, „Bătuta”, „Gălăţeanca”, „Ca la uşa cortului”, „Ca la Breaza”, „Arnăuţeasca” etc. Acestea sunt o parte dintre sutele de grădini pentru zaiafeturi, recreere sau plimbare folosite de mahalagii de toată mâna. De pildă, cine îşi mai aminteşte de faptul că la intersecţia Străzii Fetiţelor (astăzi prof. Ion Bogdan) cu Strada Polonă mai exista până către 1920 o grădină unde au cântat ultimii lăutari autentici, fiind înlocuiţi apoi, cu rapiditate, de cei numiţi în folclorul urban „diseuri” sau „gurişti” care preluau hituri romanţate din Occident.
Secolul al XIX-lea a reprezentat şi începutul amenajării primelor parcuri publice în sens modern şi a primelor alei de promenadă: Grădina Cişmigiu (1852), Aleea Patriarhiei (1830-’32); Şoseaua şi Grădina Kisseleff (1831-1833), Grădina Icoanei şi nefericita Grădină Ioanid (1870-1874), al cărei renume a fost botezat în „Ion Voicu” etc.

Apele Minerale de la Văcăreşti

Punctul forte al Bucureştilor din vechime nu au fost doar sutele de grădini şi parcuri, pâlcuri de pădure, iazuri şi salbele de lacuri unde nu se încumeta nimeni să ocupe hălci uriaşe pentru castele şi vile rustice. Au existat şi bogăţii nebănuite: ape minerale feruginoase.

Printr-o fericită întâmplare, în vechea mahala a Dobrotesii (dispărută prin sistematizare, acum Bdul Octavian Goga), la începutul Căii Văcăreşti au fost descoperite la 1871 trei surse de ape minerale feruginoase. Povestea începe cu proiectul Primăriei de a ridica câteva poduri de fier spre marginea oraşului, peste Dâmboviţa. În primăvara anului 1871, sarcina a fost preluată prin licitaţie publică de Alexis Godillot, secondat de inginerul francez A. Berthon. Astfel că, „pe când se făceau săpăturile pentru punerea temeliei, din malul drept al Dâmboviţei a ţâşnit în mai multe locuri apă limpede şi rece. Şi cu cât săpăturile înaintau spre mal, cu atât curgerea apei devenea din ce în ce mai abundentă încât, la un moment dat, muncitorii au fost împiedicaţi să-şi continue lucrările, fiindcă apele ce izvorau umpleau repede gropile făcute.”¹

Consiliul Comunal a decis să pună spre folosul public bogăţia de ape minerale de pe Calea Văcăreştilor, cu atât mai mult cu cât erau de mare folosinţă la vindecarea unor boli. În cursul anului 1872, apele care ţâşneau din trei izvoare diferite au fost captate într-un singur puţ numit „Fântâna domniţa Maria”, unde se adunau 32.000 vedre de apă în 24 de ore, după calculul inginerului francez. În vecinătatea fântânii, peste Dâmboviţa, a fost amenajată o hală de către primărie, pentru vizitatorii care se puteau adăposti şi feri de ploaie sau soare. Zona a cunoscut rapid o amenajare spectaculoasă. Persoane particulare precum Nicolae Gussi (proto-medic al Valahiei) şi Petre Grădişteanu (avocat) şi-au amenajat propriile grădini aflate în vecinătate pentru a le pune cu multă bunăvoinţă la dispoziţia publicului. Nu foarte departe se aflau Dealul Filaretului (încă neamenajat în Parcul Carol I), Dealul Piscului şi Dealul Văcăreştilor, care erau parcurse pentru recreere de posesorii de trăsuri. Pădurile, grădinile şi viile acopereau o mare parte din aceste platouri. Până către finalul secolului al XIX-lea, bucureştenii veneau la apele minerale de la Văcăreşti, „mai ales dumincile şi de sărbători”, când doamnele se adunau pentru a flirta cu tinerii de bon ton, „dar moda era ca fiecare să poarte în mână o ceşcuţă plină cu apă şi să se plimbe, de colo până colo, căci aşa era prescripţia medicală”.²

Apele minerale de la Văcăreşti „aveau o cantitate mai mare de bircarbonat de fier decât cele din Occident, de la Spa, renumite şi foarte căutate de oamenii bogaţi din Europa şi din ţara noastră”³ (George Potra). Cu toate acestea, investiţia a căzut pradă paraginii, numele şi locaţia dispărând cu rapdiditate începând cu secolul XX. Băile de la Spa, mai sărace în fier şi mai costisitoare, au rămas mai de modă pentru flirt şi curtoazii decât bogăţia apelor minerale de la Văcăreşti. Bucureştii ar fi fost singura capitală europeană cu un astfel de agrement de certă valoare turistică şi medicală.

„Sinaia Mică” de lângă Bucureşti

Un proiect practic necunoscut a fost o interesantă iniţiativă privată, şi anume aceea de a aduce Sinaia mai aproape de Bucureşti. O staţiune balneo-climaterică la marginea Capitalei a fost o ambiţioasă viziune de la începutul secolului XX. Numele ei: „Staţiunea de vilegiatură şi Idroterapia Sinaia Mică la Chitila-Mogoşoaia lângă Bucuresci”.

Pe scurt, Elena Athanasiu Rădulescu, „proprietară parafernală a Chitilei-Mogoşoaia”, cu consimţământul soţului ei, Athanasie Rădulescu, a decis să se implice în acest proiect edilitar-urbanistic fără precedent. Întinsa proprietate a familiei Rădulescu a fost parcelată în 399 de loturi de categoria A (600 mp a câte 900 lei bucata), aflate de-a lungul bulevardelor centrale ale staţiunii. Au fost stabilite apoi un număr de 507 loturi de categorie B, a câte 510 mp şi 500 lei fiecare, aflate pe arterele secundare. Perimetrele mărginaşe se compuneau dintr-un număr total de alte 844 loturi a câte 400 mp şi 300 lei fiecare. Vânzarea parcelelor urma să se facă „cu plata o dată sau în mai multe termene, după dorinţa cumpărătorului”.

Apariţia staţiunii „Sinaia Mică” s-a datorat faptului că „nu toţi au timpul ori mijloacele să se ducă aşa de departe, cei mai mulţi sunt în căutarea unei localităţi care, în imediata apropiere a Capitalei, să le ofere, cu mai mică cheltuială, plăcerile vilegiaturei şi însuşirile favorabile restabilirii sănătăţii”. La 1900, staţiunea se afla la numai 6 km de barierele oraşului, Griviţa şi Victoria. Sinaia Mică era deservită de o gară de cale ferată care urma linia Forturilor, ea fiind înconjurată pe două părţi de pădurea Mogoşoaia, scăldată de altă parte de apa Colentinei, şi „înzestrată de natură cu vâlcele răcoroase, ferite de vânt şi adumbrite de soare”. Investitorii descoperiseră şi resurse termale subterane care fuseseră deja puse în valoare cu ajutorul unei fântâni „săpate de curând”, apă care atrăgea zilnic „nesfârşite pelegrinaţiuni de mii şi mii de persoane, care, seduse de calitatea acestei ape, o considerau un leac”.

Soţii Athnanasiu „au hotărât să creeze la Chitila-Mogoşoaia” o staţiune modernă „după chipul stabilimentelor similare din străinătate”. „Sinaia Mică” urma să aibă un corp central de formă octogonală, dezvoltat în jurul Pieţei Columnei Traiane. Partea centrală a staţiunii era tăiată de bulevarde spaţioase: Carmen Sylva, Ferdinand, Carol I şi Maria. Spre sud, staţiunea era mărginită de bulevardul Brâncovenilor, la est de bulevardul General Berindei, la nord de bulevardul Micilor Principi iar la vest de bulevardul Basarabiei.

În spaţiul staţiunii se aflau o şcoală, o primărie, o piaţă comunală, o biserică, o vastă piaţă de comerţ şi, desigur, o gară modernă. Hotelul staţiunii se continua cu o terasă a cărei prelungire conţinea un bazin cu apă în mijlocul unui parc amenajat cu pomi ornamentali. Complexul hotelier era completat cu terenuri de tenis, un cazino, un pavilion-cofetărie, şi un han pentru turiştii ocazionali. Parcul staţiunii urma să fie animat de două estrade muzicale.

În vecinătatea hotelului urma să fie amenajat „un stabiliment de idroterapie cu inhalaţiuni Wasmuth şi cură Kneipp”. În consecinţă, „cine va locui la Sinaia Mică va avea foloasele unei vilegiaturi sănătoase, plăcute şi ieftine, fără a-şi întrerupe afacerile ce ar avea în Bucuresci, căci, graţie drumului de fier al Forturilor ce va deservi Sinaia Mică şi, mai cu seamă, tramvaielor Capitalei, care s-au prelungit şi funcţionează deja, pe la bariera Târgoviştei şi Bucureştii Noi, până lângă Sinaia Mică, şi se vor prelungi şi prin’tr’această staţiune, comunicaţiunea între Sinaia Mică şi Capitală se face în vreo 20 de minute, cu o cheltuială mult mai mică decât o cursă de birjă”.

Banca de Scont din Bucureşti (cu sediul pe Smârdan nr. 2 la 1900 şi naţionalizată la 1949) urma să vândă sau să închirieze parcelele pe 99 de ani publicului doritor de schimbare.

Pe drept cuvânt, se întrebau investitorii de atunci (oare şi cei de astăzi?!), dacă bucureşteanul liber-profesionist, care „obligat a sta tot timpul zilei cu afacerile sale în Bucureşti, nu va fi fericit să aibă, la Sinaia Mică, o vilă sau o casă în care să-şi instaleze familia de cu primăvară până iarna, la aer, la răcoare, la sănătate şi economie şi, după ce şi-a sfârşit afacerile în oraş, să se ducă seara la Sinaia Mică, pentru a petrece în sânul familiei până a doua zi dimineaţa?”.⁴

Mult prea idilic peisajul pentru mahalagiii cu dare de mână de pe cuprinsul Bucureştiului. Cum să plece ei de lângă cârciumioara afumată de aburii micilor şi smiorcăiala lăutărească? Bucureştenii cu dare de mână nu au dorit minunata schimbare de cotidian pe care a oferit-o un asemenea proiect îndrăzneţ. La 1904 se vânduseră doar 130 de loturi. În orice caz, proiectul s-a prăbuşit. Şi de atunci, nu se cunoaşte o altă iniţiativă similară pentru împrejurimile apropiate sau îndepărtate ale Capitalei. Pe locul unde a fost proiectată „Sinaia Mică” se află astăzi cartierul Străuleşti.

Pentru Bucureşti, poate doar restaurarea integrală a centrului vechi, redat în întregime circulaţiei pietonale, şi punerea în valoare a cartierelor salvate prin hazard de la demolare, precum Negustori, Mântuleasa, Sfântul Ştefan etc., mai pot pune în valoare potenţialul turistic şi de agrement al Capitalei.

Note

1 George Potra, „Din Bucureştii de ieri”, vol.II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, pp.267-269.

2 Constantin Bacalbașa, „Bucureștii de altădată (1878-1884)”, ediție îngrijită de Aristița și Tiberiu Avramescu, Editura „Eminescu”, 1993, f.loc., p.76

3 George Potra, ibidem, p.268

4 Vezi broșura de prezentare „Creațiunea stațiunii de vilegiatură și Idroterapia „Sinaia Mică” la Chitila-Mogoșoaia lângă Bucuresci”, f.ed., Bucuresci, 1912

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.