Canibalism

Să tot fie vreo șaptezeci de ani de când cultura română se străduiește să-și mănânce, precum miticul Cronos, copiii. Îndată după 1945, le-a pus gând rău acelora care nu avuseseră inspirația de a se devota, avant la lettre, ideologiilor socialiste și comuniste. N-a reușit să-i stârpească, însă le-a interzis să mai publice, le-a îngropat cărțile în fondurile secrete ale bibliotecilor, i-a scos din manualele școlare, condamnându-i la un soi de moarte civilă. După vreo patruzeci și ceva de ani, când s-a produs oarecum o schimbare de regim politic, s-a schimbat și, cum zic sociologii, grupul-țintă, fiind vizați de astă dată creatorii care, din varii motive, au consimțit să fie, în forme mai mult ori mai puțin explicite, purtătorii de mesaj ai ideologiei comuniste.

Au fost scoase de la naftalină scrierile publicate de aceștia în anii 50, căutându-se în paginile lor dovezile de adeziune la tezele autorizate din epocă, au fost scotocite ziarele și revistele vremii, pentru a fi scoase la lumină declarațiile de susținere a regimului instalat după război și, pe baza lor, s-au rostit cuvinte grele și s-au formulat acuzații și condamnări la ștergerea din memoria publică. Nici această a doua dezlănțuire canibalică n-a fost tocmai un succes, însă pe durata ei au fost terfelite o serie de personalități culturale și artistice inter- și postbelice precum Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu sau Marin Preda, învimuite de colaboraționism. Era, ca și în anii 50, modalitatea epocii de a proceda la receptarea critică a moștenirii culturale. În fine, după alte două decenii, tentativele de punere la zid a valorilor noastre naționale s-au îndreptat către altă categorie de creatori, și ei de prim rang, care s-ar fi făcut vinovați în tinerețe de simpatii față de mișcările de extremă dreaptă, ale căror idei le-ar fi îmbrățișat și la ale căror acțiuni ar fi consimțit, dacă nu fățiș, atunci măcar nerostindu-se public împotrivă-le. Principalele victime ale acestei din urmă campanii de devorare a valorilor culturale românești au fost și sunt Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Petre Țuțea, acuzați de legionarism, antisemitism și xenofobie, adică de ceea ce astăzi poartă numele generic de incorectitudine politică.

E interesant de observat că toate aceste dezlănțuiri inchizitoriale nu s-au întemeiat pe o sporită exigență axiologică, ci au avut la bază rațiuni strict ideologice. O creștere a pretențiilor artistice și, deci, o selecție ceva mai drastică a valorilor încă ar fi fost de înțeles, mai cu seamă că ar fi contribuit la temperarea receptărilor entuziaste, de atâtea ori păguboase în istoria culturii noastre. Dar o triere în funcție de conformitatea cu o ideologie politică, prin forța lucrurilor efemeră, reprezintă o viciere a judecății de valoare și, implicit, o întoarcere în timp la faza premaioresciană a cântăririi faptelor de cultură.

Vânătorile de vrăjitoare, de care istoria mai îndepărtată ori mai apropiată e plină, n-au adus nici un beneficiu notabil umanității; au împovărat-o în schimb cu o sumedenie de crime, a căror finalitate le e peste puteri minților cât de cât așezate să o priceapă. Crime la fel de greu tolerabile și explicabile sunt, în felul lor, și aceste campanii succesive de excomunicare din cuprinsul patrimoniului cultural a unor valori pentru simplul motiv că nu sunt pe potriva gusturilor, ideilor sau obsesiilor noastre actuale, despre care avem închipuirea că ar reprezenta singura măsură dreaptă a lucrurilor. Ele dau seamă mai degrabă despre strâmbătatea felului nostru de a contempla realitățile istorice sau în plină desfășurare decât despre slăbiciunile și, eventual, erorile acestora. Noi avem proasta deprindere de a le pretinde și contemporanilor și înaintașilor să gândească și să se poarte asemenea nouă, iar ori de câte ori constatăm nepotriviri flagrante de idei și atitudini ne grăbim să-i condamnăm la suplicii pe strâmtul pat procustian al minților noastre. Nu mai ținem seamă că, de pildă, măsurile și idealurile vremilor de altădată erau cu totul altele, că omul de ieri, născut, crescut și format în alte circumstanțe, era mânat de alte năzuințe și călăuzit de alte valori decât omul de azi. Contemporaneitatea îi cere ultimativ să fie neapărat asemenea ei și, mai mult, constatând serioase diferențe de vederi, transformă judecata de existență în judecată de valoare. Dacă ar fi mai puțin sigură de propria-i desăvârșire, dacă s-ar îndoi măcar o clipă că este singura deținătoare a adevărului, poate că i-ar da de gândit amănuntul că niciuna dintre formele istorice ale omenescului nu încape confortabil în tiparele de gândire, simțire și acțiune ale omului contemporan și ar încerca să găsească o explicație acestor nepotriviri. Însă ea și-a pierdut de o vreme încoace deprinderea de a avea îndoieli, preferând să se plimbe exclusiv printre certitudini, între care tronează sărmana iluzie că starea actuală a omului reprezintă cea mai înaltă formă de a fi. Ceea ce, crede ea, ar îndreptăți-o să treacă prin ciurul propriilor idei fixe, intolerante ca toate ideile fixe, epoci și evenimente istorice, personalități și opere, teorii și idealuri. Că o asemenea operație de epurare a trecutului (și a prezentului) conduce la o sărăcire a acestuia, se vede cu ochiul liber. Mai grav e că o asemenea operație fără anestezie reprezintă o încercare de îngrădire a dreptului minții de a gândi pe cont propriu, obligând-o să nu se abată de la cărările prestabilite. Umanitatea de azi nu e nici mai inteligentă, nici mai bună, nici mai sensibilă decât aceea de ieri sau de alaltăieri. E doar altfel și corect ar fi, atunci când pretindem că cercetăm trecutul pentru a-l cunoaște mai bine, să ne limităm la identificarea trăsăturilor sale specifice, nicidecum să-l tragem de urechi pentru că nu corespunde strâmtelor noastre așteptări.
E de observat că această a treia campanie de resuscitare a instinctelor canibalice în cultura română a generat, printre altele, și o sensibilă îmbogățire a vocabularului criticii, care a adoptat, printre multele epitete de alint de care dispune, câteva de o indicibilă suavitate, precum antisemit, legionar, fascist, și nazist, numai bine pentru a defini mai exact valoarea de artă a unei scrieri literare. Astfel, distinsul Nicolae Manolescu, un veritabil înaintemergător și pe acest plan, ilustrat acum vreun deceniu prin darea la iveală a legionarismului lui Paul Goma, și-a gratulat de curând un confrate mai tânăr și, deci, mai greu de adus la un numitor comun cu același gingaș epitet, pe motiv că ar fi dat dovadă de «complicitate ideologică» atunci când a scris postfața volumului unui poet care răspândește «aberații legionaroide»; și, cum simpla denunțare publică a fenomenului i se pare neîndestulătoare, se gândește dacă n-ar fi nimerit să sesizeze «în numele USR cartea lui Ianuș instituțiilor care veghează la respectarea legii antidiscriminare sau celei care combate afirmarea publică a unor poziții ideologice totalitare, fasciste sau comuniste». Poți să nu saluți o poziție critică atât de fermă și, în același timp, atât de limpede? Unde mai pui că Marius Ianuș, care «e și un antisemit virulent», «se prezintă drept călugăr» și «ar trebui sesizate autoritățile religioase». Dar ce facem cu postfațatorul cărții lui Ianuș, care a acordat «suport indirect, dar limpede», unui poet «certat cu logica și cu bunacuviință». Să fie, oare, suficient avertismentul pe care i l-a aplicat, în ședință extraordinară, Consiliul Uniunii Scriitorilor pentru «găzduire pe contul personal de Facebook de comentarii antisemite»? N-ar merita și el măcar o sesizare, compusă cu întreaga pricepere a domnului Manolescu, pe adresa organelor competente? Toate sintagmele reproduse între ghilimele au fost extrase dintr-un interviu oferit de prea distinsul critic unui yesman dintre mulții adăpostiţi în preajmă-i, Daniel Cristea-Enache, care și-a făcut în vremea din urmă un titlu de onoare din perseverenta repetare, pentru cei mai grei de cap, a eminentelor idei ce răzbat din mintea maestrului. Care are grijă, la rându-i, să-l laude în chiar pomenitul interviu pentru că «a denunțat» în paginile României literare și năstrușnicele păreri ale poetului Ianuș, și aprecierile periculos de pozitive ale criticului Cernat. Iar moda aceasta se întinde mai ceva ca pecinginea. De curând, un ziarist, Mircea Toma, director al Agenției de monitorizare a presei «Academia Cațavencu», a găsit cu cale să-i declare «legionari» și «naziști» pe Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu, fiindcă ar fi exprimat, în ocazii publice, unele păreri neconforme cu privire la migranții care au invadat Europa. Și, cine știe, se prea poate ca, mâine-poimâine, să aflăm că toți oamenii cu proasta deprindere de a exprima opinii cât de cât proprii, va să zică neautorizate de vreo agenție de sugestie orwelliană de monitorizare a gândurilor și sentimentelor, sunt decretați nu doar «legionari» și «naziști», termeni pe care, în naivitatea mea, îi credeam aplicabili exclusiv unor perioade istorice demult trecute, dar și pasibili de sancțiuni corporale altădată la mare preț, precum biciuirea, trasul pe roată, jupuirea de viu ori, în cazul acelora din cale-afară de încăpățânați, descăpățânarea. Ceea ce reprezintă, oricum am privi lucrurile, tot o formă de discriminare, așadar o incorectitudine politică.

Poate că lumea în care trăim nu e cea mai rea dintre lumi, dar nu e, cu siguranță, nici cea mai bună. Ea pare tot mai hotărâtă să ne sfideze bruma de judecată, să ne contrazică habitudinile, să ne schimbe convingerile intime, rămase intacte și după traversarea unor epoci la o adică infinit mai negre, să ne controleze până și gândurile încă nerostite, să ne impună democratic șabloanele de gândire ale unei majorități ilustrate cu deosebire prin supunere la pieritoarele slogane ale momentului. La urma urmelor, ce schimbări s-au petrecut în ultimii douăzeci și cinci de ani?. S-au modificat veșminte, suprafețe, forme, însă fondul – agresiv, umilitor, sfidător – a rămas neatins. Credeam că gândul va fi, în sfârșit, lăsat a-și spune păsurile și constatăm că acest drept, pe cât de legitim, pe atât de intangibil, e valabil doar între anumite limite, în afara cărora încetează să mai funcționeze. Credeam că artistul și gânditorul sunt liberi să întoarcă pe toate fețele orice subiect li se pare a atinge cât de cât semnificativ condiția umană, ca să băgăm de seamă că există teme și probleme pe care e recomandabil, dacă nu primesc un tratament convenabil, să le ocolească. Credeam că scara valorilor nu va mai fi nevoită să îndure strâmbătăți, inteligența și talentul aflându-și fără împotrivire locurile meritate, ca să asistăm la instaurarea pe cale democratică a unor ierarhii zămislite de nepricepere și prost gust. Credeam că puținele noastre repere fundamentale – limba, credința, cultura –, terfelite în fel și chip de-a lungul tuturor veacurilor, își vor recăpăta demnitatea, ca să le descoperim batjocorite cum nu cred să mai fi fost vreodată. Credeam că egalitatea în drepturi va fi la locul ei numai în cadrele organizării sociale, ca să ne trezim că ea vrea să ordoneze totul, inclusiv sfera valorilor intelectuale și artistice, prin definiție nedemocratică. Credeam că politica însăși, izvorâtă din principii, nu din oportunități meschine, va înceta să se mai amestece în teritorii ce-i sunt complet străine, lăsându-le să se călăuzească după propriile criterii de definiție, ca să asistăm la spectacolul substituirii unei politici opresive printr-o alta de aceeași factură (realpolitik), poate că în aparență mai ușor de suportat, dar în fond deopotrivă de constrângătoare: credeam că am scăpat dintr-un univers jalonat de restricții și interdicții, ca să ne pomenim din lac în puțul «corectitudinii politice», înțesat și el de indicatoare, recomandări și avertismente.

Știu bine că tentativa de a te așeza de-a curmezișul atâtor anomalii și al altora (înflorite dintr-o funciară alergie la puterile spiritului) are, în ceasul de față, puțini sorți de a le opri înaintarea. Probabil că, indată după ‘90, când erau încă rare și plăpânde, reușita ar fi fost mai aproape. Însă după atâția ani, rădăcinile lor s-au înfipt temeinic țn solul ființei noastre, tulpinile s-au îngroșat, ramurile au rotunjit coroane ample, florile au sfârșit de atâtea ori în fructe, din semințele purtate de vânturi ale cărora au răsărit alte și alte generații de a nomalii, una mai imună la atacuri decât cealaltă. Iar aceste valuri successive de aberații ne-au luat în stăpânire, au devenit parte a realității dimprejur și, încă mai grav, a peisajului nostru lăuntric. Gândim, iubim, suferim, visăm, sperăm și mai ales tăcem în funcție de ele.

Dar, chiar așa fiind, tot ar merita încercarea. Mai sunt încă oameni credincioși puterilor minții, rezemându-și șubrezenia ființei pe tăria spiritului. Mai există semeni pentru care o idee bine ormulată, un poem bine simțit, un roman bine construit sunt mai de preț decât toate reușitele materiale laolaltă. Și, apoi, unul singur de-ar fi, tot merită.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.