La capătul celui de Al Doilea Război Mondial, Hugh Seton-Watson a publicat cartea „Eastern Europe between the wars, 1916-1941” (1945), în care a făcut o remarcă ce pune pe gânduri şi astăzi. “Toate trăsăturile menţionate – scrie el – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile […] au existat în România în mod evident. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă…. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei Răsăritene. Perioada tranziţiei va fi lungă şi sângeroasă, dar atunci când va fi încheiată, marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi, probabil, cel mai talentat în mod natural din Europa Răsăriteană, îi va asigura acea poziţie onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Remarca bate, evident, în sfârşitul perioadei interbelice, dar rămâne, din nefericire, valabilă şi în zilele noastre. Nu s-a ajuns la decăderea cea mai mare, în comparaţie cu vecinii, în anii optzeci şi, din nou, în ultimii zece ani? Nu avem de a face cu noi ediţii ale “trădării” din partea unor intelectuali, mai interesaţi de statele de plată ale regimurilor decât de soarta celor din jur? Nu s-a ajuns, iarăşi, la paralizia schimbărilor, în pofida alarmantelor închideri de întreprinderi, a precarităţii rezultatelor, a creşterii şomajului şi corupţiei şi a extinderii nepriceperii?
Lucrurile au evoluat, din nefericire, tocmai pe direcţia nefastă. Nu mai ajung „membrii brilianţi” să hotărască, ci chiar opuşii lor. De zece ani nu se vede vreo competenţă în evaluarea situaţiei la cei care decid, nu se dau soluţii pricepute sau se amână rezolvările rezonabile. Răspunderea este diluată prin apel la complexitatea situaţiilor şi la actele discutabile ale unor antecesori. Dispar personalităţi, iar locul este luat de diletanţi care nu-i întrec pe ceilalţi decât în descurcare. Pe nesimţite, se promovează în roluri de decizie oameni nepregătiţi, dar mereu sârguincioşi să nu scape ocaziile (confirmând dinadins zicala: „Să te ferească Dumnezeu de mediocrul răzbătător!”). Nu se ştie articula un proiect, nu se înţelege cum se organizează o instituţie, aproape nici o problemă nu se dezleagă, mituirea ia locul argumentării, iar răspunderea devine anonimă.
Situaţiei i-a dat expresie, în bună măsură, Eugen Mihăescu, în volumul „Strigăte în pustiu” (Rao, Bucureşti, 2013). Redau miezul concluziilor sale: „De ce zic eu pustiu? Pentru că nu văd nimic vertical în jurul meu, ceva care să stea drept în faţa vijeliei pustiitoare. Sunt sătul de «disidentocraţia» care, încrucişată cu «cleptocraţia», a dat naştere unei clase de pigmei hrăpăreţi, fără Dumnezeu şi fără ţară, dar care s-au cocoţat în fruntea României. […] Acum, falşii intelectuali fără meserie, aşa-zişii elitişti, nu fac altceva decât să deruteze împiedicând orientarea în pustiul care ne înconjoară. Ieri ne-au condus părinţii, azi sunt «la butoane» copiii lor …”. Cu această nouă situaţie are a se confrunta România, ne previne cunoscutul om de cultură.
Cu vreo şapte ani în urmă, Emmanuel Todd examina pregătirea noilor generaţii de decidenţi francezi. Constatarea sa majoră a fost aceea că studenţii de vârf de odinioară s-au risipit, în vreme ce câţiva, dintre cei puţin preocupaţi cu învăţarea, au ajuns să ia decizii pentru întreaga societate. În faţa acestei constatări, se poate argumenta, desigur, că niciodată nu se atinge corespondenţa între rezultatele academice şi carieră, căci, pe traseul unei biografii, se interpun multe lucruri – talente ascunse, abilităţi practice, evoluţia ulterioară şi, de ce nu ?, şanse ce apar accidental.
Dar dacă o astfel de corespondenţă nu este realistă, nici confuzia valorilor nu este soluţia. Este anticipabil ce ar ieşi în ţara noastră dacă s-ar face o analiză similară. Nu avem şefi ce aprobă orice hotărîre, dar nu pot concepe o soluţie sau organiza o instituţie? Nu au fost inşi care nu au condus în viaţa lor o echipă de volei, înainte de a fi desemnaţi demnitari? Nu e plină administraţia cu carierişti drapaţi cu titluri de carton, în vreme ce absolvenţi pregătiţi sistematic sunt daţi la o parte? Nu s-a atins recordul în România atunci când o persoană ştearsă a ajuns în funcţia de ministru, ca prim loc de muncă în viaţă? Nu se ţin la distanţă de decizii, sub carpatice motive (nu este pe placul şefului, nu este în grupul ce deţine pârghiile etc.), cele mai pregătite forţe ale ţării? Nu s-au umplut în ultimii ani catedre universitare cu cei de la mâna a treia la a şaptea, şi nu cu vîrfurile promoţiilor, cum cerea tradiţia? Nu s-a ajuns ca diplome fără acoperire şi examene trecute oricum să fie socotite calificare? Nu cumva oameni capabili de iniţiativă sunt împinşi în umbră tocmai de instrumentabili cu susţineri obscure? Nu domină greşite înţelegeri, care fac ca în numele varietăţii opiniilor să se niveleze valorile, democraţia să fie redusă la diversitatea de păreri, iar descurcarea să fie luată drept competenţă? Corespondenţa amintită mai sus nu trebuie să fie obsesie, dar nici confuzia sistematică de valori nu duce la ceva bun.
Rămâne încă demnă de luare aminte reflecţia lui Thomas Mann, pe cazul Germaniei anilor treizeci. Celebrul romancier era atunci preocupat să explice prăbuşirea ţării sale. În intervenţiile de la Vocea Americii (reunite astăzi în volumul „Deutsche Hörer!Radiosendungen nach Deutschland aus den Jahren 1940-1945”, Fischer, Frankfurt am Main, 2004), el a refuzat din capul locului explicaţii nerealiste – precum recursul la istoria dificilă a modernizării instituţionale, la religie, la „caractere”, la psihologia persoanelor etc. Thomas Mann a arătat (reactualizînd în fapt o idee generală a lui Stendhal) că explicaţia rezidă în preluarea controlului societăţii de către cei mai puţin pregătiţi, care profită de nevoia de înnoire pentru a controla societatea (p.15). Aceştia au ajuns să imprime „faţa ţării”, iar de aici nu poate veni decât degradarea (o spunea Thomas Mann în 1940!). Expresiile folosite de romancier sunt memorabile („schlechten Menschen die euch führen”,p.23, Baldur von Schirach este „einer poetasternder Fettknaben vorgeschrittenen Alters, der schon immer deutscher Jugendführer von Hitlers Gnade war”, p.81), pentru a culmina cu concluzia majoră a reflecţiei sale: „În Germania a ajuns sus, deasupra tuturor, cu doisprezece ani înainte, cel mai de jos (das Untersten), ultimul, din punct de vedere uman, şi cel mai josnic (das Niedrigsten), şi a determinat faţa ţării” (p.149). Este concluzia lui Thomas Mann din 1945.
Fireşte, situaţiile istorice sunt diferite. Dincolo de orice, însă, o învăţătură se impune: atunci când confuzia valorilor este lăsată să fie regulă, se intră în criză. De aceea, în situaţia din România actuală, întrebarea acută este: ce ne aşteaptă? Aceasta se prelungeşte inevitabil, cu întrebarea: nu ar fi cazul ca, în criză cuprinzătoare în care a căzut în ultimul deceniu – o criză economică, administrativă, culturală, suplimentată vizibil de criza de capacitate de conducere, de motivaţie şi de creativitate – societatea românească să-şi revizuiască criteriile de evaluare a persoanelor şi să iasă din confuzia dirijată a valorilor? N-ar trebui ca fiecare să fie evaluat după ceea ce a făcut şi face, în locul actualului verbiaj, ce obscurizează tocmai valoarea? N-ar trebui ca evaluările să nu se mai ia după vorbe şi impresii?
În orice situaţie, mai rămâne ceva de făcut, iar şansele nu sunt absente. Deocamdată se poate spune că alunecarea ţării în criză şi neputinţa de a găsi limanul ţin, ambele, de calitatea (profesională, civică, morală) decidenţilor. Nu se pot explica altfel degradarea instituţiilor şi distanţa crescândă ce separă România de ţările cu care a împărtăşit startul din 1989. Mulţi străini, lideri sau simpli cetăţeni, pun întrebarea simplă: de ce România aduce în roluri de decizie oameni fără experienţă şi nepricepuţi? În acest sens, a rămas excesivă şi astăzi continuitatea cu ceea ce a fost până în mai 2012 în materie de proiecte greşite, de legislaţie rău gândită, dar şi de selectare a nepregătiţilor şi de marginalizare a valorilor reale. Încă nu a fost deranjată, din nefericire, meteahna regimului din ultimii zece ani, constând în a lua decizii improvizate, în afara programelor dezbătute public. De la calitatea celor care decid ar trebui început, dacă este ca ceea ce ne aşteaptă să fie altceva decât a fost şi este.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.