Cotitura Turciei?

De ani buni, Turcia a reţinut atenţia lumii sub cel puţin două aspecte majore. Pe de o parte, enorma dezvoltare economică, tehnico-ştiinţifică şi explozia demografică, ce au făcut din această ţară, în ultima decadă, o putere regională. Pe de altă parte, emergenţa politicii islamiste în ţara care intrase cu aproape un secol în urmă pe calea secularizării statului, iniţiată de Kemal Atatürk. Fiind vorba de una dintre ţările puternice şi de o democraţie pluralistă într-o ţară islamică, interesul pentru schimbările din Turcia a fost mereu ridicat. Iar ceea ce se petrece astăzi – penalizarea dură şi epurarea masivă de personal din armată, justiţie, educaţie şi presă – nu numai că măreşte interesul, dar face inevitabilă întrebarea: se află Turcia în faţa unei cotituri istorice? Schimbă această ţară, care se revendică din democraţie, cursul modernizator pe care a fost plasată de fondator şi pe care a evoluat cu succes? Chiar dacă evenimentele rămân încă în desfăşurare şi nu permit pentru moment concluzii ultime, sunt necesare măcar ipoteze.

Raţiunile pentru a pune întrebările de mai sus nu sunt noi. În definitiv, Erbakan (1996) a reluat Islamul politic, ca reacţie la occidentalizarea din Turcia, încât a fost nevoie de intervenţia armatei, garant al laicităţii statului, pentru a-l opri. Curentul islamist nu a slăbit, însă, în realitate. Pe fondul crizei partidelor, acest curent l-a adus la putere pe Erdogan, în 2002. Acesta a devenit prim-ministrul unei perioade de rapidă dezvoltare economică şi tehnico-ştiinţifică a Turciei. El a fost ales apoi preşedinte al acestei ţări, cu puţin peste jumătate din voturi. Preocupat să schimbe instituţiile statului, Erdogan forţează de mai bine de un an trecerea la un sistem prezidenţial care să-i dea puteri depline.

În timp, au existat, desigur, bănuieli şi reacţii la acţiunile lui Erdogan. Mulţi le-au evocat şi în ţara noastră, încât nu le reiau. Personal, am fost impresionat de nivelul ridicat al universităţilor turce (începând cu Bilkent, METU, Istanbul) la o vizită pe care am făcut-o, ca ministru al Educaţiei Naţionale, în 1998. Numeroase alte contacte ulterioare cu personalităţi şi realităţi din Turcia mi-au întărit impresiile. Ca membru al conducerii unor instituţii internaţionale, am fost confruntat cu apelurile venite de la prestigioşi universitari turci privind arestările de rectori şi profesori de după 2003. Mai târziu, ca ministru al Afacerilor Externe, am discutat de câteva ori cu Ahmet Davutoglu, inovativul profesor de geopolitică, teme relative la relaţiile româno-turce, criza din Siria, terorismul şi altele. Fostul consilier principal al lui Erdogan a fost cel care a conceput ceea ce alţii numesc “neo-otomanismul”: o reprofilare a rolului Turciei pe fondul creat de destrămarea URSS, când o seamă de ţări – Azerbaidjan, Uzbekistan, Kîrkîzstan, Turkmenistan, Kazahstan – etalau ascendenţa linguală turcă şi, desigur, pe fondul resurgenţei islamice din ultimele decenii. Angajamentele proatlantice ale lui Ahmed Davutoglu şi preocuparea de a grăbi integrarea ţării sale în Uniunea Europeană, ca şi formarea sa în limba germană, la care trebuie adăugată preţuirea de care se bucura evident, la reuniuni, din partea lui Angela Merkel, Hillary Clinton, Laurent Fabius, erau atât de manifeste încât, cu câteva luni în urmă am fost surprins de plecarea lui forţată din fruntea guvernului turc. Mi-am pus atunci întrebarea dacă nu cumva preşedintele Turciei pregăteşte o cotitură în politica naţională şi internaţională. Măsurile decise de Erdogan în urma confuzei tentative de lovitură de stat din iulie 2016 fac acum acută această întrebare.

Multe semne pe parcursul ultimilor ani alimentau chestionarea stării de lucruri. În definitiv, autorităţile nu au acceptat ca avioanele americane să folosească aeroporturi turceşti în a doua invazie în Irak, de teama că americanii vor crea statul kurd. Erdogan a avut apoi cam tot timpul sentimentul că preşedintele american doreşte să-l vadă schimbat.

Pe traseul ultimilor ani, autorităţile turce au căutat să iasă din competiţia, este adevărat nefructuoasă, a gazoductelor, care au opus adepţii lui Nabucco şi pe cei ai South Stream. Turcia a construit, împreună cu Azerbaidjanul, propria conductă, Trans-Anatolia, pe traseul Baku-Tbilisi-Ceyhan, şi a dat alt semnal al unei optici proprii.

Mai nou, autorităţile au deposedat de imunitate parlamentari din opoziţie. S-a continuat arestarea de profesori, militari, judecători, ziarişti sub acuzaţia generică de “terorism”. În mod vizibil, se abuzează de acest termen, aplicându-l de fapt opozanţilor guvernării. Acum, arestările urcă zilnic cu mii şi mii de oameni, sub acuzaţia apartenenţei la reţeaua imamului Gület, care ar desfăşura acţiuni “teroriste” din SUA. Termenul oficial al autorităţilor turce este “curăţire (cleansing)” sau “epurare” sau “devirusare” a armatei, justiţiei, educaţiei şi mass-media.

Ca indiciu suplimentar al anvergurii măsurilor, dascălilor li s-a interzis să mai călătorească în afara ţării! Se pretinde că libertăţile din ţară ar fi oricum superioare celor din Occident. Iar unii edili anunţă emfatic crearea de “cimitire ale trădării” pentru cei care abia vor fi deferiţi tribunalelor!

Evident, măsurile nu se reduc la reacţia unei persoane ce deţine puterea la ceea ce ar fi făcut vreun rival – cum mai speră unii comentatori. Ele sunt peste acţiunile la care se recurge în reacţie, atunci când este vorba de o tentativă de lovitură de stat. Măsurile sunt disproporţionate în raport cu toate acestea şi sugerează o intenţie cu bătaie mai lungă – cea a unei cotituri politice. De data aceasta, în joc pare să fie cotitura de la democraţie, la autoritarism şi de la modernizare instituţională, la islamizare.

Tot oficial, preşedintele cere acum populaţiei să înţeleagă introducerea stării de urgenţă pe cel puţin trei luni drept “apărare a democraţiei”. Solicitarea alimentează o altă întrebare: nu cumva sub acoperirea democraţiei se realizează o cotitură ce o subminează? Nu cumva democraţia a devenit iarăşi calea pe care se instalează opusul ei?

Situaţia actuală din Turcia se poate înţelege doar luând în seamă istoria ultimului secol. Să ne amintim, aşadar, că, pe fondul destrămării Imperiului Otoman, Kemal Atatürk a preluat iniţiativa politică şi, în 1923, tratatul de la Lausanne a consacrat recunoaşterea Turciei ca stat. S-a angajat fără întârziere modernizarea rapidă a ţării: în 1924 califatul a fost abolit, Turcia a fost decretată ţară a turcilor (în condiţiile în care kurzii urcau spre 20%), codul civil elveţian a înlocuit “charia”, alfabetul latin a devenit obligatoriu, femeilor li s-a recunoscut dreptul de vot, statul s-a laicizat, religia rămânând în societatea civilă. S-a spus foarte potrivit că prin kemalism s-a înfăptuit o “cezariană culturală” (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Seuil, Paris, 2014, p.155), cu mijloacele cezarismului, aş adăuga. În orice caz, la dispariţie, în 1938, Kemal Atatürk a lăsat în urmă o Turcie în dezvoltare. Succesorul său a evitat intrarea ţării în război alături de Hitler. În 1952, Turcia a devenit parte a NATO şi a parcurs din această poziţie “războiul rece”. Bine creditată de Banca Mondială şi de Fondul Monetar Internaţional, Turcia a devenit exemplu de dezvoltare tehnico-economică de succes. Populaţia ei a sporit de la 21 milioane în 1920, la peste 80 de milioane în 2012. S-a produs vastul exod al populaţiei de la sate la oraşe, pe fondul căruia Islamul a câştigat în importanţă publică. Neputincioase să scoată ţara din crize, partidele tradiţionale au intrat treptat în discredit, iar atracţia Islamului a sporit printre turci, pe fondul creşterii acestei atracţii în întregul Orient.

În 2003, partidul islamist al lui Erdogan a câştigat alegerile generale, încât s-a deschis un conflict între armată, garant al kemalismului şi cea mai puternică instituţie a ţării, şi guvernarea proislamistă. În 2005, Turcia a deschis negocieri de aderare la Uniunea Europeană. După o cooperare fructuoasă cu Israelul şi Iordania, care mergea până la manevre comune ale armatelor celor trei ţări, în 2010 guvernul turc a trimis o navă militară în Gaza, care a intrat în coliziune cu paza de coastă israeliană. Acest episod a stricat relaţiile cu Israelul, dar iniţiativa lui Erdogan, dublată de succesul politicii sale economice, au sporit audienţa liderului turc în lumea arabă. Autorităţile au putut astfel percepe tot mai mult ţara ca putere musulmană majoră. Obiectivele ei imediate au fost oprirea demersurilor de formare a Kurdistanului (Turcia având oficial, cum spunea preşedintele Türgüt Ozal, 12 milioane de kurzi), înlăturarea puterii alawite (şiite) din Siria, sprijinirea Fraţilor Musulmani în Egipt, limitarea influenţei Iranului (şiit) şi preluarea iniţiativei politice în spaţiul turcofon şi în lumea islamică. Pe plan intern, autorităţile au perseverat în direcţia diminuării puterii armatei (deja în 2013, mai mult de 10% dintre generali erau la închisoare).

În Statele Unite şi Uniunea Europeană a continuat observarea cu atenţie a ceea ce se petrece sub guvernarea Erdogan. Două interpretări dau de gândit în aceste zile.

Deja Georges Friedman (The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World, Anchor, New York, 2011) vedea o Turcie care evoluează spre o politică proprie. “Unica ţară capabilă să fie un contrabalans la Iran şi o putere potenţial pe termeni lung în regiune este Turcia, iar ea va atinge acest status în următorii zece ani, indiferent de ceea ce fac Statele Unite. Turcia este a şaptesprezecea economie a lumii şi cea mai mare în Orientul Mijlociu. Ea are cea mai puternică armată în regiune şi, în afara celei a Rusiei şi poate a Marii Britanii, probabil cea mai puternică armată din Europa. Asemenea celor mai multe ţări din lumea musulmană, ea este străbătută de diviziunea între secularişti şi islamişti înăuntrul frontierelor ei. Dar această luptă este mult mai restrânsă decât ceea ce se petrece în alte părţi ale lumii musulmane” (p.117). Ne putem imagina ce ar spune cunoscutul geostrateg american în faţa acutizării acestei lupte în Turcia de azi şi în faţa reluării cooperării cu Iranul, din zilele trecute – chiar dacă aceşti paşi connfirmă prima parte a evaluărilor sale.

Un bun cunoscător al regiunii, Michel Raimbaud (Tempete sur le Grand Moyen-Orient. Entre l’Empire atlantique et l’Eurasie, le monde arabo-musulman, Ellipses, Paris, 2015), trăgea concluzia că Turcia a revenit de fapt la centrarea tradiţională a politicii ei pe lumea asiatică şi orientală, în care îşi regăseşte originile culturale şi religioase. “Turcia musulmană se întoarce…. Europenii, mereu orbi în faţa a ceea le scapă, sunt reticenţi în a admite realitatea acestei mutaţii istorice” (p.135). Oamenii din jurul lui Erdogan aspiră să refacă “otomanismul fără otomani” în mediul înconjurător oriental, în care forţa economică şi tehnico-ştiinţifică a Turciei actuale îi poate transforma pe mulţi în sateliţi. În mod clar, Turcia a întors deja foaia – ne spune cunoscutul diplomat francez – iar liderii ei vor să-i redea gloria imperială de odinioară şi să se legitimeze prin aceasta. După ce generaţia lui Kemal Atatürk s-a lăsat atrasă de dreptul european, acum, “noii juni turci sunt revizitaţi de Charia” (p.136).

Se face oare acum “cezariana culturală” inversă? Un răspuns fără obiecţii solide este încă greu de dat, căci rămân deocamdată valabile argumente contradictorii. Bunăoară, Turcia s-a dezvoltat cu instrumentele modernităţii, încât nu este de aşteptat ca populaţia ei să fie atât de naivă încât să creadă că o cotitură politică spre autoritarism şi islamism lasă neatinsă ponderea actuală a ţării. Pe de altă parte, Erdogan nu poate să nu invoce democraţia, chiar şi atunci când întreprinde acţiuni deloc democratice. În fapt, nici puterea lui nu se poate legitima într-o societate marcată de kemalism fără suport filtrat de instituţii moderne. Argumentele contradictorii sunt practic nenumărate.

Dar, oricât de înclinat ar fi un observator spre înţelegerea particularităţilor situaţiei, nu se pot escamota fapte care transcend democraţia kemalistă şi conduc la întrebarea dacă nu cumva “mutaţia istorică” s-a produs sau se desfăşoară sub ochii noştri. De exemplu, în Turcia sunt astăzi mai mulţi ziarişti încarceraţi decât în orice altă ţară. Avocaţii sunt sub presiune şi o cincime sunt în închisoare. În lume, în 2013, erau 35.117 condamnaţi pentru terorism, dintre care 12.897 în Turcia. Se condamnă oameni care critică guvernul. Mulţi primari sunt în puşcărie. În tribunale se caută mai puţin dovedirea vinovăţiei, cât obligarea inculpatului la a-şi dovedi nevinovăţia. Reprezentanţi publici sunt anchetaţi pentru vederi critice. Intelectuali de prim-plan sunt defăimaţi şi atacaţi.

Este fapt istoric că în Turcia s-a dezvoltat, în cursul modernizării, o “intelectualitate muslimă” şi un “islamism modern” în interacţiune cu curentele modernităţii occidentale. O schimbare a intervenit, însă, chiar înăuntrul acestora. “Reformiştii islamici din secolul al nouăsprezecelea păreau să fie de părere că îmbrăţişându-se raţiunea şi voinţa liberă se va ajunge la generarea unei noi renaşteri islamice. În secolul al douăzecilea, gândirea islamică a îmbrăţişat şi apoi a pierdut credinţa în idealul panislamic, naţionalism, eficacitatea statului modern şi socialism. Ea rămâne profund divizată cu privire la meritele liberalismului şi globalizării” (Suha Taji-Farouki, Basheer M.Nafi, Islamic Thought in the Twentieth Century, I. B.Tauris, London, New Yok, 2004, p.9). Decepţia modernizării stă, în orice caz, la baza noilor tendinţe politice, pe care o fructifică politicieni abili în a folosi ocazia. Islamul, scos din viaţa instituţiilor publice de către kemalism, a revenit pe scenă în forma “Islamului confreriilor”, patronat de imami, şi a “Islamului popular”, al noilor urbanizaţi, care au căpătat “statut aproape oficial” în ultima decadă (Gerard Chaliand, Michel Jan, op.cit., p.163).

Măsurile pe care Erdogan le-a dispus recent denotă că el utilizează alegerea sa la un moment dat, cu o majoritate subţire, pentru a împiedica manifestarea alternativelor democratice şi chiar existenţa lor. Din nou, democraţia se foloseşte pentru a distruge substanţa ei – tolerarea alternativei, libertăţile şi drepturile inalienabile. Se vede bine că această folosire a democraţiei nu aparţine ireversibil trecutului, cum se crede prea uşor. Ea este actuală.

Pe de altă parte, Europa opune, pe bună dreptate, celor care vor anihilarea democraţiei, argumentul respectării drepturilor omului. Dar această cerinţă, justificată, desigur, nu mai este din capul locului suficientă. Atunci când buna credinţă lipseşte – şi, din păcate, ea lipseşte frecvent într-o lume a diverselor “voinţe de putere” exacerbate –, nici apelul la drepturile omului nu mai poate depăşi, din nefericire, controversele pentru a fi reper recunosct şi indiscutabil. Eu cred că trebuie făcut limpede şi transpus energic în reglementări obligative un fapt ce se lasă mereu în umbră: democraţia conferă unui ales legitimitatea să facă ceva, dar nu-i dă nicidecum legitimitatea să facă orice vrea în exerciţiul unei funcţii. Se observă bine că Erdogan, la rândul său, deduce din faptul că a fost ales prin sufragiu democratic dreptul de a face orice în funcţia sa. Nu este singurul care procedează în acest fel în democraţiile actuale. Nu vedem lideri care îşi angajează ţările în politici de un fel sau altul înainte de orice consultare? Nu vedem lideri care decid orientări ale apărării, economiei, justiţiei, educaţiei înainte de acordul cuiva? Nu vedem lideri ale căror capricii stabilesc cine formează guverne sau conduc instituţii de talie naţională? Nu vedem răsturnări pe scară vastă ale raporturilor dintre aleşi democratic şi numiţi în modul unipersonal, răspândit ca un veritabil cancer al democraţiei? Nu vedem că democraţia este înţeleasă ca alegere la un moment dat şi punere în paranteze a voinţei cetăţenilor imediat după actul scrutinului?

Asemenea abuzări ale democraţie sunt, din nefericire, tot mai răspândite în jurul nostru. Erdogan însă depăşeşte orice limită atacând dreptul la existenţă al opoziţiei şi chiar al personalităţilor cu alte vederi, în numele alegerii lui la un moment dat, încât se justifică întrebarea: încotro merge democraţia din Turcia, atâta câtă este?

Această întrebare este legată de o alta: se repoziţionează Turcia în lume? Se poate discuta, sub aspect geopolitic, refacerea legăturilor Turciei cu lumea islamică, întrerupte de modernizarea angajată de kemalism. Se pot discuta multe alte aspecte, inclusiv situaţia din Marea Neagră.

Ipoteza mea este că suntem, după 2010, în mediul „schimbării lumii“ (vezi şi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013). Urcarea Chinei la rangul de supraputere, reafirmarea Rusiei ca supraputere militară, revenirea Germaniei, reprofilarea Marii Britanii printre marii actori internaţionali, emergenţa Poloniei ca putere şi altele atestă clar că am intrat într-o lume cu vechi actori şi noi actori. Terorismul, pe de altă parte, obligă democraţiile la măsuri de restricţionare în varii domenii (comunicaţii, mobilităţi etc.). În noul context, autorităţile din Turcia – dincolo de culoarea regimului Erdogan, care devine, tocmai în virtutea durităţii reacţiei, la rândul său, tranzitoriu – traduc, prin măsuri inacceptabile pentru europeni şi democraţi, reaşezarea ţărilor în raport cu noua geometrie a supraputerilor şi puterilor şi participă la ea.

Această reaşezare nu-i va modifica Turciei imediat raporturile internaţionale, dar le va pune în mişcare. Iată câteva răspunsuri ce se pot da în clipa de faţă la întrebări cu privire la relaţiile Turciei.

Relaţia cu SUA părea bine asigurată din momentul intrării Turciei în NATO şi al formării ofiţerilor ei în academiile americane. Siguranţa a fost mare câtă vreme funcţiona consiliul securităţii în care militarii aveau rolul cheie şi păzeau moştenirea kemalistă. Societatea turcă s-a schimbat însă, iar Uniunea Europeană a pus condiţia trecerii puterii pe structura reprezentativă, pluralistă şi parlamentară. Dar, oricât s-ar căuta alternative, cooperarea Turciei cu SUA rămâne vitală pentru cea dintâi. Deocamdată, oameni din jurul lui Erdogan fac declaraţii asemănătoare celor pe care odinioară le făceau cei din jurul lui Khomeini, dar Turcia nu va putea părăsi fără pierderi majore relaţia pozitivă cu SUA. Mai devreme sau mai târziu, ea o va restabili.

Relaţia cu Uniunea Europeană este importantă, dar, în situaţia actuală din uniune, nu este hotărâtoare pentru Turcia. Cu siguranţă, până nu de mult, Turcia a dorit ardent intrarea în Uniunea Europeană – chiar dacă la întrebarea “cum poate fi europeană o uniune cu Turcia care are cea mai populată ţară în afara Europei?” nimeni nu a răspuns. Refuzul pe care autorităţile actuale l-au perceput din partea Bruxelles-ului a creat decepţii, încât şi fără misterioasa tentativă de lovitură de stat, Turcia era în căutarea alternativelor. Cum se petrec adesea lucrurile în istorie, s-ar putea ca marginalizarea lui Ahmet Davutoglu să însemne, paradoxal, triumful vederilor sale geopolitice privind reprofilarea Turciei pe moştenirea ei istorică.

Relaţia cu China rămâne încă dificil de stabilit. Pe de o parte, China (vezi Yu Sui, China in a Changing World, Foreign Language Press, Beijing, 2015, pp.90-93) nu a agreat agitaţiile din Kîrkîzstan, ce se prelungeau în islamismul uigur. Pe de altă parte, în vreme ce unele ţări din Uniunea Europeană, rău inspirate, îngreunau accesul chinezilor spre Europa, Turcia devenise o poartă. Nu mai amintim avantajele pe care şi le pot oferi reciproc economiile dinamice ale Chinei şi Turciei. În anii ce vin, va continua extinderea cooperărilor chinezo-turce.

Turcii şi ruşii au fost adesea pe poziţii opuse, chiar dacă nu se războiau. Acum, cele două ţări, Rusia şi Turcia, se simt apropiate din raţiuni diferite – Rusia pentru că rivalii s-au extins militar pe ceea ce socoteşte a fi centura propriei securităţi, Turcia pentru că aceştia s-ar fi extins cultural în dauna tradiţiei ei religioase. Nu va fi o convergenţă de lungă durată, dar va trebui să se ia act de împrejurarea că cele două ţări vor coopera în perioada următoare. Rusia nu este ostilă Islamului, dar nu va putea rămâne indiferentă la proiecte inspirate de imami.

Turcia a restabilit în mod benefic cooperarea cu cealaltă forţă a Orientului Mijlociu – Israel. Puţini în lume cunosc societatea turcă la fel de bine ca specialiştii evrei. Tradiţia otomană nu a fost una dintre cele frontal antisemite – chiar dacă dosarul relaţiei dintre Islam şi iudaism nu este simplu. În orice evoluţie, Turcia va căuta să folosească competenţa şi perspicacitatea evreiască, iar Israelul va căuta să coopereze onest cu un stat mai mult sau mai puţin islamizat, care nu cultivă, totuşi, primitivismul în privinţa altor religii.

Relaţia pozitivă cu Germania şi Franţa şi cea cu Marea Britanie îi vor fi indispensabile Turciei. În orice opţiune a acesteia, de cele trei puteri care se profilează din nou în Europa vor depinde tot mai multe gesturi la Ankara. În ceea ce priveşte relaţia cu Iranul, nu ar trebui mizat continuu pe conflictul şiiţi-sunniţi, cum se face azi cam dogmatic, căci acest conflict poate fi oricând relativizat de Turcia şi de Iran şi ţinut la rece. În plan religios, mi se pare mai important să observăm relaţia islamismului turc cu wahabbismul. Nu văd în acest moment vreun motiv de apropiere a Turciei de fundamentalismul care se lansează continuu din Arabia Saudită. Pentru cei de astăzi, nici Turcia nu va putea lichida peste noapte, oricare va fi mărimea “curăţirii” dispuse de preşedintele Erdogan, un secol de kemalism. Anticipez, însă, o preocupare a Turciei de a prelua iniţiativa în lumea musulmană şi de a trece drept exponent al acesteia în lumea largă.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.