Cum să-îmblânzeşti violenţa

Teatrul Naţional “Ion Luca Caragiale” din Bucureşti a ales să pună în scenă, la Sala Mică, recent renovată, un spectacol coupé “Doi x Doi”, cu piesele într-un act “Tigrul” de Murray Schisgal şi “Amantul” de Harold Pinter.

Regia e semnată de Vlad Stănescu, un stâlp în viaţa tehnică a teatrului, de decenii. Vlad Stănescu a regizat puţine piese, dar toate sunt titluri de referinţă din istoria dramaturgiei precum “Hedda Gabler” de Henrik Ibsen, “Somnoroasa aventură” de Teodor Mazilu şi “Emigranţii” de Slavomir Mrozek. Stilul său e marcat de şcoala de regie Cătălina Buzoianu, prin decupajele polimorfe şi exploatarea absurdului în lucrul nuanţat şi modern cu actorii. Are ritm şi umor şi nu încarcă replicile prin reliefări inutile. Nu exagerează într-o lume pentru care exagerarea şi violenţa au devenit o a doua natură. Spectacolul oferă celor două cupluri de actori distribuiţi, Amalia Ciolan şi Marcelo S. Cobzariu, în “Tigrul”, şi Maia Morgenstern şi Mircea Rusu, în “Amantul”, două partituri dramatice generoase şi, în acelaşi timp, dificile prin totala expunere, în prim-plan, a jocului scenic şi acest amestec riscant pe care-l conţine teatrul de cameră ce se joacă în faţa spectatorilor, ca şi cum l-ai privi şi prin gaura cheii.

Mircea Rusu, excelent într-o parodie a donjuanismului

Observaţia comediei umane e inefabilă şi neiertătoare, în “Tigrul”, dezvăluindu-ne îmblânzirea agresorului, în vreme ce în “Amantul” se caută tehnici de resuscitare a iubirii, prin provocarea violenţei, cu trimiteri ironice la sado-masochism. Fiecare gest e scormonitor şi vizibil. Personajul e în acelaşi timp spionat şi dezbrăcat de orice urmă de pudoare. Parcă asculţi şi auzi respiraţia interpreţilor. Parcă priveşti peste umărul celui ce-şi scrie confesiunile în jurnalul intim. Parcă asişti la o scenă de sado-masochism. Tot ce ţine de omenesc se amplifică sub telescoape insolente şi invazive, aşa că se cuvine să joci ca şi cum nu te-ar salva nimic de ravagiile prim-planului, sub aceste lentile măritoare şi neiertătoare. În cazul lui Murray Schisgal, s-a vorbit de “black comedy/comedia neagră”, căreia regizorul spectacolului “Doi x Doi” îi găseşte un corespondent în „râsu’-plânsu’” din poezia lui Nichita Stănescu. Comedia absurdă, la care s-au referit criticii în comentarea pieselor sale, e un gen îndrăgit de actorii care ştiu să redea fragilitatea şi versatilitatea umană. Regretatul actor Ştefan Iordache a jucat, în 1965, rolul bărbatului feroce îmblânzit din “Tigrul”, în regia subtilă a lui Dinu Cernescu. Iată un gen de actor căruia rolul lui Ben din piesă îi venea mănuşă prin zona deopotrivă neagră şi atât de pură a sufletului omenesc pe care o acoperă, altfel greu de redat verosimil. Răpitorul se dovedeşte a fi, în cele din urmă, o fiinţă cumplit de singură care a premeditat şi montat, din disperare, o capcană pentru puţină iubire.

Comedia neagră sau teatrul agresiunii

Un amestec de intimism, teatralitate şi catharsis

Dramaturgul american a atras lumea cinematografului de peste Oceanul Atlantic, prin arta lui de a crea personaje emblematice şi comedie din disperarea semenilor. Pe lângă filmul “The Tiger Makes Out”, inspirat de piesa “The Tiger”, mai cunoscută e comedia “Tootsie”, explozivă, cu un mare succes de casă şi două premii “Oscar” obţinute de actorii Jesssica Lange şi Dustin Hoffman. Hoffman e de altfel un mare admirator al lui Schisgal, de care îl leagă chiar începutul carierei lui strălucite, primul său rol, în filmul făcut după “Tigrul”. A mai regizat două piese scrise de Murray Schisgal, “Jimmy Shine”, în care a interpretat rolul titular, în 1968, şi “All Over Town/ În tot oraşul”. Specific dramaturgiei americane este această polivalenţă a scriitorului de piese de teatru, care e adesea şi actor, regizor şi producător, îmbibat de teatru până în măduva oaselor. În ce-l priveşte pe Harold Pinter, care a mâncat toată viaţa lui teatru pe pâine până să ajungă laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, teatrologii au vorbit despre “comedia ameninţării/ comedy of menace” şi “teatrul agresiunii/ theatre of aggression”. S-a mai vorbit în teatrul englez şi american despre “bleak play”, mai ales după ce s-a jucat piesa lui Harold Pinter “No Man’s Land”, în 1975. Universul acesta spălăcit, decolorat şi ofilit invadează existenţa celor două cupluri din ambele piese. Resortul întunecat amplifică vidul interior şi împinge personajele în direcţii paradoxale. Pustiul interior înlocuieşte orice speranţă de comunicare şi iubire, cu senzaţia aceea acută de rece şi metalic, de aspru şi tăios care a ocupat locul dorinţei şi pasiunii reale într-un cuplu. “Bleak comedy”, iată o posibilă definiţie a stărilor prin care trec personajele celor două piese. Sentimentul deprimării mobilizează reacţii absurde, amorale, chiar criminale în personajele acestui dublu duet teatral de excepţie. O complicitate perversă şi tandră. Un soi de teatru continuu se strecoară în teatrul vieţii încercând s-o salveze de monotonie. Soţii inventează roluri noi, soluţii şi metode de reaprins în partener flacăra iubirii, vertijul atracţiei, o fărâmă de interes şi plăcere. Sarah, soţia, îşi inventează un amant, Richard, soţul blazat, ar frecventa o prostituată.

Maia Morgenstern în rolul Sarah, într-un joc imperial şi expresionist

Bărbatul din piesa „Tigrul” e pasionat de cărţi şi amator exaltat de filosofie, un soi de autodidact ce râvneşte să ia parte la călătorii spirituale care i-ar îmbogăţi traseele terne ale vieţii de poştaş. Slujbaşul acţionează sub semnul frustrărilor şi însingurărilor cotidiene, ca un animal care stă la pândă şi răpeşte o femeie. Ca şi cum ar smulge junglei citadine un animal fără apărare. Cu silueta ei mignon-adolescentină, Amalia Ciolan e o Gloria verosimilă care gradează inteligent inversarea de echilibru în controlul celuilalt, trecerea de la condiţia de prizonieră la aceea de seducătoare inocentă, în vreme ce reuşeşte să-şi sedeze agresorul şi să-l înlănţuie într-o imprevizibilă idilă. Oamenii joacă roluri şi-şi dezvăluie, încolţiţi de mizeria existenţei, umanitatea sau animalitatea. Tigrul/Benjamin sau Ben e interpretat de Marcelo S. Cobzariu, un actor cu alură, experimentat în roluri de teatru, dar şi de film sau televiziune. Precum un Caliban al suburbiei, el ajunge în sălaşul lui cenuşiu dintr-un subsol aflat în celebrul Greenwich Village, târându-şi prada, o biată femeie, Gloria, venită tocmai din Long Island, pe ploaie, în acest cartier al artiştilor, îmbibat de iluzii şi severe ratări. Bărbatul îşi pierde instinctele animale şi încalţă papucii de pâslă ai vieţii domestice. Femeia în stare de şoc, imobilizată pe canapea, interpretează convingător, cu un tremur al genunchilor, ca de aripă de fluture, rolul victimei unei răpiri şi spaima în faţa unui viol iminent. Dar îşi păstrează într-un mod salvator reflexele materne şi îşi înduioşează agresorul prin dăruirea şi capacitatea de comunicare cu celălalt, fie acesta chiar criminalul, torţionarul. Instinctul supravieţuirii şi cel de autoapărare o împing să turuie întruna chiar cu bărbatul care a răpit-o. Incontinenţa verbală e o armă cunoscută a feminităţii. Vorbe spuse din suflet şi rugăminţi împresoară şi anihilează animalitatea partenerului. Conversaţia înlocuieşte violul, depăşind spaima şi resentimentele. Pe femeie o salvează uneltele comunicării, dialogul ei nevinovat şi încrezător în bine, purtat chiar cu agresorul. Violenţa e dezarmată de reflexele omeneşti. Frânturi de discuţii juvenile ne dezvăluie emoţionantele şi caraghioasele afinităţi între un bărbat şi o femeie care tânjesc, fiecare în felul lui, spre o viaţă în care poţi să-i spui cuiva despre visele tale, mai spirituală, mai umană, în fond. Gloria îşi cucereşte şi îmblânzeşte violatorul prezumat cu inocenţa ei şi buna credinţă. Fiara din om renunţă la animalitate şi violenţă, sedusă de punţile unei comunicări şi armonii nesperate. Privarea fizică de libertate e dejucată printr-un soi de angelism, ca o temă cu variaţiuni modernă la povestea din „Frumoasa şi bestia”.

Mircea Rusu şi Maia Morgenstern într-o continuă vânătoare de sentimente şi semnificaţii

„Tigrul” ne trimite la cuplurile legendare din basm reunind animale groteşti, satanizate, cu prea frumoase tinere care-i scapă de blestemul hidoşeniei induse în oameni. Singurul leac e iubirea, însoţind comuniunea şi compasiunea. Textul pe care-l joci în aceste comedii mohorâte, precum cerul sub ploaia din Greenwich Village, e un amestec de intimism, voyeurism, teatralitate şi catharsis. Nu te cruţă mulţimea actorilor, precum în teatrul monumental, iar zgomotul sau simfonismul celorlalte partituri nu-ţi ascund defectele. Monologul şi teatrul de cameră dau în vileag orice îngroşare de voce sau dovadă de neprofesionalism, orice notă falsă sau urmă de vulgaritate. Fiecare instrument artistic la care apelezi se aude precum muzica unui solist pe care nu-l poate salva nici orchestra, nici dirijorul. E singur cu propria lui interpretare. Mari lecţii şi probe de virtuozitate şi autenticitate în teatru se dau cu asemenea texte care nu iartă mediocritatea şi jumătăţile de măsură, indiferent dacă ne raportăm la dramaturg sau regizor, la actorul ce se încumetă să joace fără scutul unei distribuţii protectoare. Ar trebui reînviată tradiţia acestui tip de spectacol care nu e nici pe departe minor. Aş folosi asemenea spectacole pentru a crea în jurul marilor actori şi al celor în devenire ceea ce Emil Cioran a numit „Exerciţii de admiraţie”. Asemenea spectacole nu iartă şi, singure, ele înalţă ştacheta teatrului. Dar, în cazul lor, spectacolul nu mai poate fi ajutat de atâtea gadgeturi ca să-şi cucerească publicul. Puţini actori rezistă teatrului într-un act, aşa-zis de cameră, regizori şi mai puţini, deşi recunosc din plecare că textul e generos. Dar generos poate fi sinonim cu… periculos. În plus, în cazul acestui spectacol coupé de la TNB e vorba de două piese celebre într-un act, scrise de doi dramaturgi cu o vastă experienţă în teatrul american şi, respectiv, englez, unde au fost actori, regizori, autori de piese celebre şi de scenarii ale unor filme în vogă, multe decenii pe val.

Doi dramaturgi ai omului fără însuşiri, dar atât de uman

Marcelo Cobzariu în rolul unui Caliban al suburbiei şi Gloria care reuşeşte să-l îmblânzească

Mai puţin cunoscut în România pare să fie Murray Schisgal, deşi piesa lui „The Tiger/Tigrul”, care deschide primul voleu al spectacolului, a obţinut, în 1963, împreună cu „The Typist/ Dactilograful”, un succes incontestabil pe Broadway, fiind la originea filmului difuzat în 1967, „The Tiger Makes Out”. O altă piesă a lui Murray Schisgal din 1967, „The Luv”, care s-ar traduce prin „Amoor”, a obţinut „Tony Awards”, la două categorii, pentru cea mai bună piesă şi cel mai bun dramaturg, ceea ce reprezintă o recunoaştere prestigioasă a excelenţei în teatrul american. Co-scenarist la filmul „Tootsie”, multi-premiat şi nominalizat, pentru „Oscar” şi „Globul de Aur”, Murray Schisgal e un profesionist al paradoxului omenesc, prin amestecul de violenţă şi surdină pe care-l presupune montarea pieselor sale, prin aliajul de agresiune şi infinită sfială, de timiditate şi pudoare ascunsă sub măşti înfricoşătoare. În spectacolul de la TNB, actorii joacă piesele a doi autori încununaţi cu premii importante în excelenţa teatrului american şi englez, dacă ne gândim la „Tony Awards”, şi cu atât mai mult la Harold Pinter, laureat al „Premiului Nobel” şi deţinător al „Legiunii de onoare”. În ambele piese, jucate în spectacolul de la TNB, iubirea e personajul omniprezent şi omniabsent, creator de violenţă şi şăgălnicie şi vinovat pentru tot ce se întâmplă pe scenă şi în viaţă. Muzica de camera ori gongul destinului din replici anunţă mai mult sau mai puţin o vânătoare a iubirii, un exorcism al singurătăţii. Vânătoarea dragostei este o îndeletnicire veche în teatru care şi-a perfecţionat tot mai mult uneltele. Şi iubirea nu mai este aceeaşi. Şi-a schimbat chiar prada râvnită şi capturată, care ne este înfăţişată precum un trofeu, plimbat în ambuteiajele şi devastatoarele singurătăţi citadine. Sub formă de reclame şi coperţi cât mai sexy, însoţind defileuri de modă şi concursuri de frumuseţe, în mijlocul scandalului cultivat de tabloide. În locul scenelor de vânătoare cu animale dresate anume să amuşineze şi să aducă vânatul vedem altfel de vânat la picioarele vânătorului. Sentimentele au nevoie de proteze şi stimulente, de scenarii erotice şi adjuvante sau psihodrame. Asistăm la o răsturnare de roluri şi un schimb de identităţi şi travestiuri între personaje. Cele două piese ne înfăţişează, în viaţă şi artă, o continuă vânătoare de sentimente şi semnificaţii. Tot soiul de metode, coduri şi sfaturi ne captează atenţia şi ne promit fericirea şi iubirea la care râvnim. Coşmarurile generate de frustrări inversează o vreme chiar rolurile, astfel încât vânătorul devine pradă şi omul animal. Nevasta, amantă şi prostituată, soţul, chiar amantul despre care-i vorbim, ţinându-l la curent cu escapadele mărturisite. Teatrul şi filmul pun la îndemâna spectatorilor tot mai multe capcane pentru iubire, colivii care să ne prezerve cântecul dragostei în viaţa domestică, grădini zoologice unde să-i putem admira diversitatea şi ferocitatea. În dramaturgia şi cinematografia veacului XX, există o serie importantă de piese şi scenarii aflate sub semnul a ceea ce criticii au numit „the black comedy”, comedia întunecată, amară a sufletului omenesc plecat la vânătoarea sufletului pereche. Murray Schisgal face parte din seria acestor dramaturgi şi autori de scenarii americani care au atras actori renumiţi, regizori şi producători importanţi în teatru şi film, printr-o nouă aprofundare a condiţiei umane şi a destinelor ce trăiesc precum muzica de jazz o continuă şi tot mai sofisticată improvizaţie.

Amanţii şi Donjuanismul din cuplul modern

Amalia Ciolan, o seducătoare inocentă

Partitura jucată de Maia Morgenstern şi Mircea Rusu e mai spectaculoasă, de la numele şi textul dramaturgului, la stilul şi talentul actorilor. Subiectul piesei în sine e mai picant, înfăţişând aşa-zisa camaraderie a doi soţi ce-şi mărturisesc şi povestesc infidelitatea, escapadele. A doua piesă şi parte a spectacolului „Doi x Doi” dezvoltă tema clasică a qui-pro-quo-ului şi se amuză să scruteze abisul himerelor şi pulsiunilor erotice. Amantul e o parodie a donjuanismului modern, jucat de bărbaţi şi femei, deopotrivă, cu toată lupta dintre fidelitate şi trădare din viaţa de cuplu. Aceeaşi comedie neagră ironizează dezechilibrele şi terapiile la modă, folosite azi tot mai mult în raportul dintre sexualitate şi aşa numitele potriviri şi nepotriviri de caracter. Harold Pinter creează în „Amantul” o piesă acidă, sarcastică în care fiecare replică pare anume scrisă pentru a pune în valoare jocul Maiei Morgenstern, imperial şi în cea mai dureroasă promiscuitate, expresionist şi în scenele ce ţin de treburi domestice în care artista şterge aprig praful şi revigorează frunzele unei plante de decor. Ca şi planta decorativă ce se bucură de atenţia cuiva, Sarah jinduieşte după atenţia lui Richard, jucat admirabil de Mircea Rusu, cu o panoplie de tabieturi şi eleganţa rece a bărbatului ce-ţi demonstrează prin teatrul prezenţei sale chiar realitatea pustiitoare a absenţei şi indiferenţei. Despre Harold Pinter s-a spus că şi-a mutat turbulenta viaţă privată, alături de prima soţie şi cele două relaţii notorii cu alte femei, în piesele sale. Cei care i-au citit biografia autorizată pot s-o găsească pe actriţa Vivien Marchant, prima soţie, sub chipul unora din personajele sale. Şi biata Sarah pare să fie unul din chipurile ei, căci rolul însumează mai tot arsenalul femeii ce se luptă să-şi salveze iubirea şi căsnicia jucând tot felul de roluri, o continuă şi tristă cacealma, când e cea mai disperată. Între seducătoarea purtând tocuri înalte, gesticulând senzual şi provocator, precum Carmen a lui Bizet, cântându-şi habanera, şi nevasta scufundată în papucii comozi, cu înfăţişare de jucărie pluşată, Maia Morgenstern joacă ipostazele de nedespărţit ale femeii, proclamate de vechi adagii, care puneau pe aceeaşi treaptă seducţia sexuală şi virtuţile casnice, aptitudini domestice indispensabile şi dezinvoltura prostituatei în cuibul conjugal.

O adevărată lecţie de teatru modern

Spectacolul „Doi x Doi” pare să împlinească mai multe meniri, lăsându-şi spectatorii pe gânduri, la căderea cortinei. Fiind vorba de teatru în viaţă şi viaţă în teatrul vieţii, spectatorii visează la propriile lor capcane de prins iubirea. Sau studiază atent jocul actorilor în teatrul atât de vecin cu filmul. Toate aceste personaje cu porii măriţi ai prim-planului din comediile negre şi absurde englezeşti şi americane. Ce animal ciudat e şi omul modern pe care-l vânează semenii lui şi, deopotrivă, jucăriile, himerele şi spaimele pe care tot el le-a inventat! Şi cât de grotesc şi de comic şi de absurd, tot el! A muşcat din mărul cunoaşterii şi se chinuie să întâlnească iubirea. Nu are prea multă imaginaţie, dacă-şi închipuie că dragostea e tot un fel de jucărie, un vânat fastuos, un ostatec adus acasă. Donjuanismul din cuplul modern îşi adjudecă ambele sexe şi egalitatea lor în împărţirea singurătăţii şi lipsei de iubire. “Doi x Doi” e o lecţie despre teatrul modern şi reconvertirea personajelor clasice într-un joc de scenă complex, ce dezvoltă tema travestiului şi mitul hermafroditului în civilizaţiile citadine. Ben îşi catifelează pornirile, în vreme ce Gloria preia controlul, Sarah pare să domine relaţia şi jocul triunghiului conjugal, dar clachează în ipostaza prostituatei. Căutarea şi părăsirea sufletului pereche se transformă în multiplicarea singurătăţii în doi. Operaţia de înmulţire din titlul acestui spectacol confirmă încă o dată absurdul şi relativismul din comedia umană. Teatrul englez şi american au adus pe scenă şi în jocul actorilor teoria lui Einstein. Aceeaşi teorie ne face rezervaţi când socotim reuşita unui spectacol, care arată încă prea românesc şi european, lipsindu-i atmosfera din teatrele mici de pe Broadway şi cele londoneze chiar şi din ilustraţia muzicală. Oricât aplatizează totul globalizarea şi lumea noastră devine aceeaşi uniformă pe acelaşi manechin, e de păstrat şi în teatru diferenţa, povara ei de nuanţe, comedia neagră din teatrul american şi englez nefiind tot una cu aceea franceză, engleză, germană sau italiană. Simfonia destinului e unică, fireşte, ea nu se înmulţeşte cu nimic, în vreme ce poveştile de viaţă au muzica şi accentul inconfundabil al locului unde s-au petrecut.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.