„Dacă suntem într-o stare de perpetuă îndrăgostire cu arta, atunci putem trece peste toate neajunsurile”

Horaţiu Mihaiu, scenograf şi regizor român, este originar din Cluj Napoca. Absolvent al Facultăţii de Arhitectură, profesează ca arhitect până în 1989, după care îşi reorientează traseul către scenografie. Astfel, în perioada ’89-’92 este scenograf la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, urmând să fie şi directorul interimar al acestuia. Îşi continuă activităţile la Teatrul Naţional din Cluj Napoca până în 1999, ca mai apoi să fie regizor la Teatrul „Ariel” din Târgu Mureş. În 2004 devine directorul Teatrului „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe, până în 2007, când preia funcţia de consilier artistic la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte. Revine la conducerea Teatrului „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe în 2010, funcţie pe care o deţine şi în prezent.

Aţi absolvit Arhitectura şi aţi profesat ca arhitect. Cum v-aţi reorientat de la arhitectură către teatru? Cum a început totul?

M-am reorientat spre scenografie, după mari decepţii în arhitectura profesată în perioada regimului comunist. Totul a început în anul 1981, când am avut marea şansă de a vizita Polonia, unde am luat contact cu extraordinarul teatru polonez reprezentat de Tadeusz Kantor şi Jozef Szajna, pe care i-am cunoscut personal şi care m-au influenţat ulterior.

Cum au decurs de atunci activităţile dumneavoastră?

După primii ani petrecuţi ca scenograf la Sibiu, am urmat cursurile de vară de la Amsterdam Summer University (Olanda), unde l-am cunoscut pe Ping Chong, un important regizor-scenograf american, care m-a îndemnat să-mi pun în practică viziunile unui teatru de imagine ce mă atrăgea puternic.

Aşa am produs primul spectacol de teatru-imagine din România (în anul 1995), nonverbal, cu titlul „17 Acte cu Piet Mondrian”, la Teatrul Naţional din Cluj, ce a devenit un mare succes, receptat bine atât de public, cât şi de critică. Au urmat spectacolele „Picasso. Outlandos d’Amour” (la Teatrul „Anton Pann” din Rm. Vâlcea) şi „Requiem” (la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sf. Gheorghe), de asemenea cu un remarcabil succes de critică. Producţiile mele au intrat destul de repede în circuitul festivalier mondial şi astfel am avut prilejul de a-mi prezenta producţiile la importante festivaluri de teatru din străinătate: Leipzig, Regensburg, Tunis, Cairo, Ljubljana, Zsambek, Belgrad, Torino, Chalon-sur-Saone, Pancevo etc. Deşi nu pot spune că nu am fost un „răsfăţat al criticii” din România, totuşi marile succese mi-au fost confirmate mai ales de selecţiile din festivalurile mai sus menţionate şi mai puţin în ţară, unde există încă o reticenţă faţă de un tip de teatru considerat „marginal”.

Ce nume importante ale artei teatrale aţi întâlnit şi cu cine aţi lucrat?

Am avut şansa de a lucra ca scenograf cu aproape toţi marii regizori români, precum Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Radu Afrim, Alexandru Dabija, Cristian Th. Popescu, Cristi Juncu, Anca Bradu, Ştefănuţ Iordănescu, Claudiu Goga etc., dar şi cu coregrafi (Mălina Andrei, Andras Lorant) sau muzicieni de excepţie (Vlaicu Golcea, George Marcu sau Virgil Mihaiu). De asemenea, am legat prietenii trainice cu creatori de teatru din întreaga lume, iar aici trebuie să-i menţionez pe Oskaras Korsunovas, Eugenio Barba, Jean Guy Lecat, Rene Pollesch sau Tomaz Toporisic. Toţi cei menţionaţi mi-au influenţat activitatea, m-au sprijinit şi m-au susţinut într-un fel sau altul. De ei toţi mă leagă o prietenie strânsă. Mi-au dat mare putere, la toate proiectele mele produse în toţi aceşti ani şi mi-au dat încredere în munca mea! Nu pot decât să le rămân mereu îndatorat.

Povestiţi-mi despre Teatrul „Andrei Mureşanu”. Cum l-aţi preluat, cum l-aţi gestionat ca director şi de ce aţi plecat? Ce aţi făcut în acest timp şi cum aţi revenit la Teatrul din Sfântu Gheorghe?

La teatrul din Sfântu Gheorghe am ajuns oarecum firesc. Aici avea loc singurul festival din ţară unde puteau fi prezentate producţii de teatru alternativ. La Sf. Gheorghe am primit primele „recompense” pentru tipul de teatru pe care l-am abordat. De aceea, la schimbarea de directorat din anul 2004 am fost chemat şi am acceptat pe loc. Dupa câţiva ani însă, am constatat că era un teatru extrem de sărac şi mă chinuiam enorm să implementez câteva dintre ideile mele manageriale. Apoi am plecat la Târgovişte. Acolo am reuşit să organizăm un festival extraordinar, am adus mari trupe din străinătate şi am conectat teatrul la marile evenimente festivaliere europene. Din păcate totul a durat doar 3 ani. Autorităţile locale au izbutit „performanţa” de a nărui tot ceea ce construisem cu mare migală în decursul a 3 ani… Aşa se face ca în anul 2010 am revenit la Sf. Gheorghe, unde, deocamdată, am reuşit să reconectez teatrul la cele mai noi tendinţe din teatrul contemporan. Tot la Sf. Gheorghe îl avem pe Radu Afrim, care de fiecare dată când montează aici catalizează energiile şi ridică performanţa specifică teatrului covăsnean.

MaMaMagritte – Teatrul Andrei Mureşanu, Sfântu Gheorghe

În ce stadiu este Teatrul „Andrei Mureşanu” acum?

La ora actuală ne pregătim să ne mutăm într-un nou sediu, un fost cinematograf, unde vom putea funcţiona independent. La fel ca în multe alte teatre, şi noi am funcţionat în aceeaşi clădire împreună cu alte instituţii de spectacol. La Cluj, Satu Mare sau Timişoara, ca să dau doar câteva exemple, teatrele împart spaţiile de repetiţii cu opera sau cu teatre de altă limbă. Aşa ceva nu este normal, fiindcă se pierde mult timp, iar organizarea spectacolelor se complică inutil. La Sfântu Gheorghe s-a dorit de multă vreme funcţionarea independentă a teatrelor înghesuite în aceeaşi clădire, până de curând.

Ce abordaţi şi ce exprimaţi în piesele dumneavoastră? Cum sunt ele percepute în România şi în străinătate?

Piesele mele le numesc în general eseuri vizuale. Lucrez tot cu dramaturgi, actori, decoruri sau costume de teatru, însă dau o pondere mai mare elementului vizual şi sonor. Mişcarea şi expresivitatea corporală a actorului, dusă înspre „coregrafie”, lumina, culoarea şi textura materialelor, dar şi universul sonor contribuie la crearea spectacolului, descriind un scenariu dramaturgic, chiar dacă acesta este nonverbal. Consider că teatrul (la fel ca şi filmul) este o artă eminamente vizuală, aşa încât nu întotdeauna textul devine cel mai important element. Desigur şi rostirea are importanţa ei teatrală, dar trăim într-un secol al imaginii, al informaţiei vizuale, al unui ritm de derulare, a mişcării în mare viteză. Nu mai avem rabdarea de a asculta un text, vrem ca totul să se deruleze „filmic” şi de aceea imaginea scenică trebuie să devină cinetică, să se transforme mereu, să nu rămână statică. Teatrul a devenit o artă sincretică. Dansul, muzica, imaginea video şi percepţia senzorială au devenit părţi importante în derularea unui spectacol de teatru. Iar actorii trebuie să fie pregătiţi complex pentru aceasta, aşa cum pe vremuri se pregăteau la scrimă sau călărie…

Subiectele alese de mine provin în cea mai mare măsură din zona artelor plastice. M-a fascinat întotdeauna legătura pe care pictura, sculptura, arhitectura şi muzica o au cu restul elementelor teatrale. De aceea am căutat teatralitatea din lucrările sau din viaţa marilor artişti precum Mondrian, Magritte, Picasso, Brâncuşi, Miro sau De Chirico. Şi am găsit mult teatru acolo… Cred că trebuie să facem mereu efortul de a-i redescoperi, de a-i reevalua, fiindcă istoria nu stă pe loc.

Desigur, acest fel de a face teatru este perceput diferit în străinătate faţă de România. La noi există încă o inerţie pentru noi tipuri de teatru. Sunt ori tratate ca producţii derizorii, ori de nişă – drept experimente marginale, fără valoare. În străinătate, sunt receptate deja ca spectacole de autor, cu o concepţie estetică aparte, dar nu subestimate. Se întâmplă foarte rar ca aceste spectacole să fie judecate la justa lor valoare în România, iar publicul trebuie să fie deja format pentru receptarea lor. Mă bucur să am acest public, deja format, la Sfântu Gheorghe.

Brâncuşi. Sărutul – Teatrul Tony Bulandra, Târgovişte

Inventatorul iubirii – Teatrul de artă Deva

De ce, în România, teatrul de imagine este marginalizat şi neperceput de public, în comparaţie cu publicul din Occident?

Există încă prejudecăţi vis-a-vis de spectacolul aşa-zis „clasic”. Dacă spectacolul nu are la bază un text scris, atunci cu greutate este considerat un spectacol de… teatru! Probabil nici şcolile de teatru nu acordă importanţa necesară acestor tipuri noi de a face teatru. Se învăţa foarte puţin despre Bob Wilson, Robert LePage, Kantor, Korsunovas sau Castellucci în şcolile noastre de teatru. E bine că viitorilor regizori li se pun bazele profesiei lor prin studiul marilor clasici, însă nu li se deschide apetitul pentru originalitate sau pentru căutarea unor noi limbaje teatrale. Ar trebui îndrumaţi cu mai mare temei spre tot ceea ce ne oferă contemporaneitatea.

Cine oferă referinţe critice despre dumneavoastră?

Eu nu pot să ofer referinţe critice despre mine. Ştiu doar că nu sunt un răsfăţat al criticii teatrale de la noi. În străinătate am fost receptat cu mare interes. Presa de specialitate mi-a remarcat discursul estetic şi originalitatea producţiilor mele. În România am găsit interes la câţiva mari critici de teatru (Jean Cazaban, Cristina Rusiecki, Sebastian Vlad Popa, Alice Georgescu, Marian Popescu, Anca Rotescu, Florica Ichim, Cristina Modreanu, şi alţi câţiva), cărora ţin să le mulţumesc că mă consideră aparte şi îmi urmăresc evoluţia. Oricum, nu-mi doresc aprecieri unanim laudative. Ar fi extrem de periculos şi ar isca suspiciuni. Prefer să primesc critici negative atunci când ele sunt justificate. Mi s-a mai întâmplat. Nu sunt perfect. E foarte greu în teatru să întruneşti unanimitatea. Publicul este eterogen şi neuniform.

Arta în general este adaptabilă epocii şi ea suferă modificări de-a lungul timpului. Cum a fost teatrul odată şi cum este el în acest moment?

Teatrul s-a schimbat şi se schimbă mereu. Arta este supusă gusturilor şi timpului. Dacă încercăm să ne opunem acestui fapt, rămânem blocaţi într-un timp revolut şi rămânem nostalgicii unor vremuri demult apuse. Nu pot să stau cu privirea întoarsă spre… George Vraca (de altfel, recunosc, un mare actor!) atâta timp cât sunt contemporan cu Romeo Castellucci, iar privirea mea trebuie să rămână îndreptată spre viitor!

Ca om de teatru şi artist, cum vedeţi dumneavoastră condiţia artistului în România?

Despre condiţia artistului în România nu pot spune că diferă de cea a artiştilor de pretutindeni. Ea este la fel peste tot în lume şi subordonată timpurilor şi istoriei fiecărei ţări. Contează doar cum ne poziţionăm şi ne raportăm noi la artă. Dacă suntem într-o stare de perpetuă îndrăgostire cu arta, atunci putem trece cu uşurinţă peste toate neajunsurile. Sau sunt eu mult prea optimist… Îmi place ideea de „artă pentru artă”!

Ce proiecte de viitor aveţi şi la ce lucraţi în prezent?

Lucrez la un spectacol inspirat de o celebră pictură a lui Giorgio de Chirico „Melancolia şi misterul unei străzi”, pe care îl montez la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sf. Gheorghe. Premiera este prevăzută pentru finele lunii octombrie. Desigur va fi un proiect realizat în aceeaşi manieră a teatrului de imagine. Nu voi renunţa niciodată la proiectele mele şi la genul de teatru pe care îl practic. Îmi place deocamdată poziţia de „marginal” în care sunt perceput. Deşi, la vârsta mea, puţină lume te mai consideră avangardist…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.