Cei care, în România actuală, au rolul de a distribui discernământ în societate sunt oameni fără discernământ sau cu o capacitate mediocră de a discerne ce e bine şi ce e rău, ce e valoare şi ce e non-valoare, ce e artă şi ce e nonartă.
Această situaţie de profundă criză culturală este rezultanta crizei adânci şi vechi a sistemului naţional de educaţie şi învăţământ, care, de ani de zile, reformează şi iar reformează forme fără fond, proceduri fără conţinut.
A fost, iată, larg socializată prejudecata potrivit căreia orice problemă ar avea o soluţie politică. Fals. Orice problemă are soluţie pe domeniul ei de existenţă, aşadar în profesia care reprezintă respectiva problematică. Înlocuirea profesioniştilor cu politicieni nu este doar o catastrofă a mafiotizării societăţii. Este, înainte de toate, dezastrul pe care îl instalează în societate lipsa de discernământ ce decurge din distrugerea aproape totală a învăţământului naţional pe dimensiunea formării morale a caracterelor şi în adâncimea capacităţilor individuale de a judeca valori.
Învăţământul care nu formează decât specialişti incapabili să discearnă între bine şi rău, între valoare şi nonvaloare, între social şi individual, între problemă şi soluţia ei, este o instituţie care nu-şi face treaba cum îi cere binele public pentru care ea există.
Catastrofa hiperspecializărilor fără orizont de cultură generală solidă a început să-şi manifeste efectele mai de mult şi începutul a avut loc în Occident. Mediocritatea politicienilor occidentali actuali, cu toţii fiind doar nişte procedurişti fără conţinut, este prima şi cea mai vizibilă consecinţă a acestei catastrofe. A doua consecinţă extrem de vizibilă a acestei catastrofe este conţinută în nivelul subcultural al produselor artistice contemporane. Al treilea reper al acestei situaţii este dat de dispariţia personalităţilor-model, fie ele creatoare de ştiinţă, fie ele creatoare de artă, dar în primul rând de viziune morală şi socială.
Toate acestea îşi au izvorul într-un fapt generalizat în toate sistemele de educaţie ale Occidentului modern: reducerea cunoaşterii trecutului la informaţii minimale, lipsite de liantul care poate face ca înţelegerea istoriei să fie cunoaştere educativă, formatoare.
Prezenteismul fără orizont istoric şi cultural în care îşi formează şcoala absolvenţii duce la analfabetism funcţional generalizat. Definiţia lui sociologică este următoarea: a nu şti în ce afacere te afli!
Iată un exemplu. Când vorbim despre un proiect de ţară, în ce afacere ne aflăm? Într-una care ţine de istoria ţării. Dacă o cunoşti prost, proiectul va ieşi prost. În ce subafacere ne aflăm, apoi? Este vorba cu adevărat de un proiect de ţară (teritorii, suveranitate etc.) sau un proiect de societate (regim politic, educaţie naţională etc.)? Vorbim despre un proiect de ţară, dar descriem, în fapt, un proiect de societate, nu-i aşa? Ei bine, acest proiect de societate în ce subafacere se înscrie? Într-una descrisă de anumite planuri generale de dezvoltare social-economică. La rândul lor, aceste planuri generale au a se compune din planuri sectoriale (ce vrei să dezvolţi?, ce vrei să amâni?), iar sectorialul nu se va concretiza fără proiecte particulare (puzderie de astfel de proiecte!).
Mergând, acum, înapoi, de la proiectele particulare la planurile sectoriale şi aşa mai departe, vei avea, în cele din urmă, concretizarea unui proiect de societate în cadrul unui proiect de ţară, şi anume vei avea concreteţea unei lucrări nonhaotice, iar nu teoriile fără discernământ ale unor voinţe individuale.
Acest model de a gândi (“în ce afacere ne aflăm?”) nu poate fi dezvoltat într-o societate care nu mai ştie să discearnă în seria istorie-ţară-societate-plan general-plan sectorial-proiecte particulare (locale) şi, prin urmare, nici nu mai are cum să-şi reprezinte la ce e bun discernământul, adică la ce e bună cultura generală când e bună şi la ce e bună cultura profesională când e bună.
Un alt exemplu de circulaţie a ideilor pe drumuri nemarcate cu semne şi indicatoare de… discernământ se petrece chiar acum în lumea literar-culturală, cu prilejul dezbaterii despre legea timbrului. Editorii au ales să se prefacă a fi convinşi şi că ar fi vorba despre o lege nouă, anume una care ar nenoroci comerţul cu cărţi dat fiind că a fost propus un amendament la o lege din 1994. Timbrul cultural a fost legiferat atunci, în 1994. I se spunea aşa, timbru, dar nu era, fizic, un timbru (cum sunt cele din comerţul cu ţigări, de pildă). Era o taxă de 2% din preţul de vânzare a unui exemplar de carte. Taxa aceea, numită în lege chiar aşa, taxa de timbru cultural (deşi nu e colectată de stat), a fost introdusă numai pentru cărţile de beletristică (literatura română şi traduceri din literatura străină). În ce scop e limpede în legea din 1994. Pentru ca Uniunea Scriitorilor din România (sau uniunile de scriitori, dacă se vor constitui şi altele) să găsească o sursă neguvernamentală de finanţare a proiectelor sale (lor). De ce o sursă neguvernamentală? Pentru că guvernele României au binevoit, după 1990, să lase de izbelişte cultura scrisă. O crimă culturală pe care, din raţiuni ideologice şi politice, nu vrem să o conştientizăm în toată grozăvia ei. Nu vrem – pentru că discernământul nostru e vraişte.
Ce s-a întâmplat din 1994 până în 2014? Evaziune de lungă durată şi de mari proporţii. Nicio editură nu a plătit integral taxa de timbru literar. Nu poţi tu, USR, să te duci în contabilitatea tuturor editurilor (au fost înregistrate 9.000 de edituri în România postdecembristă) şi să faci muncă de poliţist: câte cărţi ai vândut?, câtă taxa de timbru literar ai depus la fisc? Legea din 1994 era naivă. N-a prevăzut pofta generală de corupţie din societatea românească. În cele din urmă, uniunile de scriitori (acum există două) n-au putut beneficia de această resursă ce a fost gândită, explicit, ca o sponsorizare culturală din partea cumpărărtorilor de carte, iar nu ca o preluare de fonduri de la edituri.
Acum, editurile se prefac a fi convinse că acel procent de 2% din preţul de vânzare a unei cărţi de beletristică ar fi un atac murdar asupra banilor lor (ai dracului de munciţi, fireşte!). Acum, editurile s-au trezit să conteste dreptul de breaslă al scriitorilor români de a fi sponsorizaţi din încasările ce vin din vânzarea unor cărţi scrise de autori străini. Acum, editurile s-au trezit cu următoarea capodoperă de “discernământ” pe capul lor: cum vine aia ca nişte privaţi (nebugetari) să finanţeze alţi privaţi (nebugetari)? Ăia care s-au învăţat să fenteze legea (prin evaziune) se plâng că au a da nişte bani din… buzunarul cumpărătorilor de cărţi!!!
Acum, iată, editurile se plâng că noua modalitate de timbrare (un timbru fizic aplicat pe fiecare carte) ar duce la scumpirea cărţilor, la prăbuşirea comerţului cu carte, la scăderea numărului de cărţi pe care ne vom permite să le cumpărărm. Ce are noul timbru, în valoare fixă de 1 leu de produce asemenea dezastre? Cel vechi de ce era mai puţin dezastruos?
Ştim de ce. Pentru că nu-l plăteam. Acum, noi, editurile vom fi obligate să cumpărăm timbre pentru fiecare carte de beletristică pe care avem de gând să o vindem. Plata înainte? Ca la curve? Iată întrebările pline de “discernământ” ale unor oameni care îşi fac despre ei iluzia că sunt veritabili distribuitori de discernământ în societate!
Propunere. Dat fiind că e posibil să cumpăr eu, editura, o mie de timbre pentru o carte (scrisă de Ioan Buduca, să zicem), dar să nu vând decât 500 de exemplare din cartea aceea şi, astfel, să imobilizez 500 de lei (las’că aş pierde tot aşa cu multe alte cărţi), iată ce propun: cărţile de beletristică să fie marcate cu două coduri de bare, unul pentru preţ şi încă unul pentru taxa de timbru literar. Banii pentru preţul de vânzare s-ar duce la edituri şi la distribuitori. Banii pentru timbru s-ar duce la o bancă agreată de uniunile de scriitori. Am scăpa, astfel, de lăcomia şi de corupţia acelor edituri care s-au băgat (au fost băgate) într-o afacere în care n-aveau ce căuta. Acelea care n-au avut discernământul moral să se întrebe “în ce afacere ne aflăm?”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.