În 1976, Petru Popescu declara româna o limbă folclorică şi-l critica pe Soljeniţîn

În mai 1976, postul de radio Europa Liberă a transmis un interviu acordat revistei engleze „Index on Censorship” de scriitorul Petru Popescu, care, după ce, în 1974, obţinuse o bursă în SUA, nu s-a mai întors în România. Interviul a avut un mare ecou în cercurile culturale bucureştene, el fiind ascultat la Europa Liberă sau fiind citit pe filele speciale ale AGERPRES, întrucât, aşa cum era obiceiul în acele vremuri, Agenţia Naţională de Presă monitoriza atât presa scrisă străină, cât şi posturile de radio ce aveau emisiuni în limba română. Între acestea se afla, evident, şi Europa Liberă, de la care se retranscriau cele mai importante comentarii, articole, interviuri ori declaraţii transmise de postul de radio respectiv. Filele ce conţineau aceste materiale aveau o circulaţie restrânsă. Pe 14 mai 1976, cu indicativul File/1626, AGERPRES a reprodus interviul acordat de Petru Popescu publicaţiei „Index on Censorship”.

Materialul începe cu următoarea Notă a postului (Europa Liberă – n.n.): „Petru Popescu, tânărul scriitor care a obţinut aprobarea, în 1974, să părăsească România, s-a stabilit în Anglia, unde predă literatură comparată şi-şi continuă în acelaşi timp activitatea literară. Într-un interviu acordat publicaţiei «Index on Censorship», Petru Popescu a discutat despre motivele emigrării sale, precum şi despre rolul scriitorului în Vest şi în Est. Redăm textul integral al acestor consideraţii ale lui Petru Popescu în cadrul «articolului zilei» de astăzi”. („Articolul zilei” era una dintre rubricile de bază ale Europei Libere şi se difuza la o oră de maximă audienţă – n.n.)

„Găsesc că este cu totul stupid să fii un scriitor naţional. Mulţi oameni, originari din răsăritul Europei, fie că trăiesc în patrie, fie în străinătate, îşi aplică o autocenzură prin aceea că încearcă să fie purtătorii de cuvânt ai ţărilor lor, în loc să vorbească pentru întreaga lume, sau, pur şi simplu, pentru ei înşişi. Să fii vocea şi conştiinţa unei singure naţiuni este o formulă feudală şi plictisitoare în acelaşi timp.

Mi-am dorit întotdeauna să scriu în limba engleză. Ca romancier, am nevoie de un instrument sigur şi precis.

Limba Română, ca şi cea rusă, sunt limbi folclorice, idiomuri cifrate poetic, pline de metafore; este un dar care le impune o cenzură insuportabilă autorilor literari care vor să se exprime fără înconjur. Limba engleză, slavă domnului, nu mai este un limbaj folcloric. MĂ SIMT MAI ACASĂ SCRIIND ÎN ENGLEZEŞTE DECÂT ÎN ROMÂNEŞTE PENTRU CĂ ÎN ANGLIA ŞI ÎN ENGLEZĂ POŢI SĂ TRATEZI SUBIECTE ŞI PREOCUPĂRI PE CARE NU LE-AŞ PUTEA TRATA ÎN LIMBA MEA MATERNĂ. ( subl .n.).

Găsesc limba engleză imens de satisfăcătoare, eliberatoare, capabilă de a recompensa eforturile, şi este o mare experienţă să poţi s-o foloseşti pentru a exprima o mentalitate diametral opusă, o mentalitate răsăriteană ca a mea. Trecutul trebuie să fie văzut prin prismă filozofică şi redus la adevăratele lui dimensiuni, experienţă, cunoaştere, dar nimic mai mult. Din nefericire, oamenii de artă din răsăritul Europei – spre deosebire de emigranţii din alte ţări ale lumii – au creat imaginea penibilă a sosirii dramatice în Occident, cu doi desagi ponosiţi, plini de manuscrise, a refugiaţilor nefericiţi, asudând la conferinţe de presă, luptând să înţeleagă întrebări puse într-o limbă care nu este a lor, şi după aceea retrăgându-se drept răzbunare într-o colibă de munte ca să scrie în limba lor maternă despre probleme locale de acasă, agăţându-se de trecut, în loc să scrie pentru viitor.

Eu am sperat că Soljeniţîn va fi un scriitor în Occident, un scriitor adevărat, nepolitic, nu un guvern în exil; şi spun aceasta cu tot respectul cuvenit marii sale realizări, talentului şi moralităţii lui. Este o atitudine restrictivă pe care cei din răsăritul Europei adesea o adoptă. Cât despre mine, eu nu intenţionez să mă conformez acestei imagini. De când am venit în Occident, am scris mai multe cărţi, toate în engleză şi niciuna despre România.

Găsesc că este foarte trist că oameni ca Soljeniţîn şi Siniavski doresc atât de fierbinte să rămână ruşi încât resping restul lumii. Ei ar putea exercita o influenţă imensă numai dacă ar încerca să-şi uite trecutul. Trebuie să spun că nu am încredere în scriitorul care nu este capabil să transforme într-un roman experienţa lui imediată. Ce vor face? Îşi vor scrie memoriile până la sfârşitul vieţii?

Încerc să mi-i imaginez scriind despre Occident, aşa cum este el acum, şi nu pot. Dar, desigur, este şi o chestiune de generaţie şi vârstă. Exilul ar trebui să reprezinte pentru cei mai mulţi dintre scriitorii originari din răsăritul Europei adevărata libertate de a deveni figuri internaţionale şi de a-şi desfăşura tot talentul lor artistic pentru realizarea unui viitor mai bun pentru întreaga omenire. Paseismul lui Soljeniţîn este în acest sens regretabil. Se poate susţine că zăboveşte în urma ambelor lumi. Ideea lui despre Occident, ca despre o uriaşă Capua, rămâne un mister pentru mine. Poate că este rezultatul captivităţii în sânul unei singure lumi. Sărăcia şi supravegherea produc neaşteptate rezultate pozitive, care, din păcate, numai rareori primesc o formă artistică. Rusia şi România, ca orice ţări sărace şi subdezvoltate, cu un folclor care care încă funcţionează, cu producţie în masă puţină sau deloc, au păstrat ceva din arhetipurile lor. Acolo găseşti încă lucruri în starea lor pură. Găseşti un simţ mai ascuţit al realităţii.

În România, sărăcia este cu adevărat sărăcie şi este înspăimântătoare. Bogaţii sunt dezgustători; nedreptatea îngrozitoare. Noroiul este un noroi adevărat şi aurul este aur adevărat. Occidentul, devenind un specialist atât de mare în producerea de tipuri, şi-a abandonat sau distrus arhetipurile, şi, totuşi, răsăritul nu şi-a găsit o ambiţie mai bună decât să meargă pe acelaşi drum. Dar, în literatură, realitatea trebuie să joace un rol important. Să luăm literatura contemporană britanică. Este de necrezut cât de igienică, proteguitoare, discretă poate fi această literatură. E adevărat că bunele maniere şi formalismul sunt adesea criticate, dar în acelaşi stil cuviincios şi formalist. Mulţi scriitori din Anglia şi-au dat seama că, din când în când, trebuie să-şi ia inima în dinţi şi să mai descrie şi o scenă erotică, dar felul cum o fac este peste măsură de grăitor în sensul celor spuse mai înainte.

Citirea unei fraze de genul „îmi este foame” (sic!) nu te poate niciodată convinge pe deplin. Adesea este imposibil să ghiceşti dacă un scriitor englez este bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, şi cu atât mai puţin să-ţi dai seama de fundalul existenţei lui sau de viaţa lui privată, dorinţele lui reale, planurile lui de viitor. Pe urmă, mulţi dintre ei sunt atât de sfioşi în ceea ce priveşte propria lor persoană, încât devin labirintici cu toate că scriu într-o limbă care-i fascinează pe străinii ca mine, tocmai prin virtuţile ei de confuzie şi claritate.

Nicio ţară din lume nu este total lipsită de cenzură. Aici nu domneşte ipocrizia cu privire la acest lucru. Constat că există în mod oficial şi oamenii ori o acceptă, ori o resping şi se plâng. Nu cred că poate exista o cultură cu totul liberă, dar numărul tabuurilor trebuie să fie în mod rezonabil mic. În răsăritul Europei nu poţi face nimic pentru că există prea multe tabuuri care-i sufocă pe oamenii de artă. Scriitorul nu poate scrie decât despre trecut, iar arta devine tot atât de convenţională ca şi Teatrul No din Japonia.

Literatura română, ca şi cea rusă, oferă lucruri vechi. Aşa cum cinematografia cubană este minunată în ciuda cenzurii, tot aşa cum au fost minunate şi unele filme poloneze, apoi cehe, timp de câţiva ani. Vechile studiouri de la Hollywood au fost probabil supuse la tot atât de multă cenzură ca şi cele din răsăritul Europei în clipa de faţă, dar ele au lăsat o cale liberă pentru inventivitate. Ele păstrau contactul cu gustul publicului. Este destul de semnificativ faptul că mulţi dintre oamenii de artă care au emigrat din răsăritul Europei, în toate timpurile, erau prea occidentalizaţi în raport cu societăţile în care trăiau şi şi-au găsit în mod natural locul în societăţile pentru care erau mai potriviţi.

Chagall însemna prea mult pentru Rusia, oricare ar fi fost sistemul care a domnit acolo. Spania, indiferent că ar fi fost falangistă ori comunistă, s-ar fi găsit întotdeauna cu o jumătate de secol în urma lui Picasso. Iar, de exemplu, în România publicul nu este pregătit pentru romanul modern. Societatea cenzurează literatura modernă, nu numai prin forurile ei politice, ci şi prin ignoranţă şi inerţie. În România nu poţi să scrii epică autentică. Vei scrie poezie, eseuri şi romane istorice de tipul cel mai convenţional, adică glorificânfd trecutul naţional. Aceasta reprezintă ceva mai mult decât o cenzură politică. Este o politică bizantină, care constrânge pe scriitori să se exprime în ghicitori. Oricine are o mentalitate modernă şi vrea să scrie fără ocolişuri trebuie să plece. Această obsesie patriotică este prezentă şi în altă parte. Veţi spune că patriotismul nu are nimic negativ atât timp cât rămâne autocritic şi neîngăduitor cu sine însuşi. Dar, în România ca şi, de exemplu, în Portugalia, critica este privită ca o formă a trădării, astfel că artistul care încearcă să se exprime pe sine în toată sinceritatea este privit abia ceva mai puţin decât dreptul de a fi renegat. Mi-e teamă că asemenea cărţi nu se vor dezbăra niciodată de acest gen de cenzură cetăţenească, datorită în parte mentalităţii lor încă tribale şi unei istorii a creştinismului netulburată de renaşterea declanşatoare de autoîntrebări pe care a reprezentat-o mişcarea religioasă a reformei.

La urma urmei, de ce sunt cele mai multe dintre ţările cu adevărat democratice de religie protestantă şi de origine germanică, şi nu catolică şi latină? Fiecare dintre naţiunile latine are o urmă de exaltare, cu stil sau fără stil, şi lucrul acesta este valabil şi pentru România. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este faptul că în asemenea ţări omul de artă este tratat ca un bun naţional, ca uraniul sau petrolul care trebuie extras, prelucrat, prospectat comercial şi desfăcut pe piaţă de către guvern. Se aşteaptă de la tine să scrii într-un anumit fel, fiindcă naţiunea cere acest lucru. Este o mentalitate bancară. O entitate naţională fără substanţă reală acumulează şi încasează valorile trecutului şi prezentului ei, inclusiv ştiinţa şi cultura. Este motivul pentru care ţările Europei răsăritene, în loc să încerce să difuzeze cultura lor în afară, fac tot ce le stă în putinţă să-i împiedice circulaţia, să o ţină în casa de fier, neconvertibilă. Pentru că rubla rusească este neconvertibilă, ele gândesc că şi cultura trebuie să rămână neconvertibilă. Dacă scriitorii români, ruşi sau sehi se scurg pe piaţa externă fie prin operele lor, fie în persoană, banca îşi pierde rezervele. Astfel că arta care nu-şi poate găsi în mod natural drumul spre lumea din afară o face adesea sub forma unei contrabande spirituale sau fizice.

Revoluţia şi-a pierdut conţinutul. Acum încearcă să uzurpe personalitatea şi realizările intelectualităţii. Partidul nu vrea ca intelectualii să lucreze în mod independent şi să emită judecăţi critice acasă ori în străinătate. Este interesant să urmăreşti reacţiile autorităţilor când un scriitor de oarecare reputaţie se stabileşte în străinătate. Indiferent că adoptă sau nu o atitudine critică faţă de ţara lui de origină, el este tratat ca războinicul din trib care a încălcat codul onoarei. Operele lui nu mai sunt expuse sau retipărite, numele lui nu mai este menţionat, ca în unele familii evreieşti bigote, unde fiul care s-a căsătorit cu o neevreică încetează să mai existe şi nu mai este menţionat în conversaţii decât prin pronumele el. Ce au făcut oamenii aceştia? Ce au furat ei din tezaurul naţional? Bani, documente importante, secrete de stat? Ei au răpit propriile lor identităţi, ceva care este privit în răsărit drept proprietate de stat. Identitatea este acordată ori ca o favoare, ori ca o recompensă pentru serviciile aduse şi adesea se prezintă sub forma mult doritului paşaport, acesta fiind un semn de încredere de care unii abuzează nemaiîntorcându-se.

Dacă lucrul acesta se întâmplă, relaţiile sunt rupte, iar fosta lui patrie îl înfierează pe fiul rătăcit. Mai târziu, dacă nu s-a scufundat în oceanul necunoscut şi furtunos al Occidentului, ţara de origină încearcă în mod invariabil să susţină că relaţiile nu au fost niciodată întrerupte şi că ingratul şi-a renegat temporar ţara care a văzut şi atunci ca şi acum în el o rudă de sânge şi un reprezentant. Rezultatul, în termeni practici, este că ţările care s-au dovedit incapabile să cultive şi să se bucure de proprioile lor valori culturale naţionale încearcă să le revendice într-un mod cu totul hazliu. Spania etalează operele lui Picasso; România se laudă cu Brâncuşi şi cu Eugen Ionescu, pe care cea mai mare parte a opiniei mondiale îl priveşte ca fiind francez; Polonia îl revendică pe Josef Konrad; Uniunea Sovietică pe Nabokov şi Stravinski şi-l celebrează pe Chagall. Irlanda deplânge perlele pe care le-a pierdut şi care acum împodobesc limba şi cultura engleză. Aş numi lucrul acesta forma cea mai extremă de cenzură; o cenzurare a identităţii.

Mai întâi cineva este împiedicat să creeze, rezultatul fiind emigrarea. Iar pe urmă, este revendicat ca fiind un exemplu strălucit al geniului naţiei, în loc de a fi recunoscut ca una dintre victime sau poate ar trebui să-i numesc mai degrabă supravieţuitori. Desigur, toate acestea sunt ceva grotesc, dar acesta este rezultatul inevitabil al culturilor de stat. Oamenii cei mai valoroşi au plecat din Germania când s-a ridicat Hitler la putere. Cei mai buni dintre ruşi sunt în exil, fie intren, fie extern şi atâţia dintre lauraţii Premiului Nobel aparţin opoziţiei. Desigur, se poate pleda pentru datoria artistului însuşi să decidă dacă şi ce este de plătit. Fie că avem de-a face cu partidele comuniste din răsăritul Europei ori cu cazul lui Verdi faţă de patrioţii italieni, principiul este acelaşi.

Lucrul cel mai important este dacă eşti de acord sau nu cu ceea ce se cere de la tine. Verdi, aşa cum se poate întâmpla, a fost de acord, dar, în orice caz, un Verdi compunând pentru compatrioţii lui este cu totul diferit de – ca să dăm un exemplu – un Şolohov glorificând lichidarea fizică a ţăranilor care se opuneau colectivizării.”

În final, câteva date despre revista „Index on Censorship”. Ea este trimestrială, apare la Londra şi a fost creată în 1972. Pledează pentru libertatea de expresie. A consacrat numere speciale unor zone geografice ori unor teme la ordinea zilei: disidenţa din fosta URSS şi din estul Europei; expansiunea extremismului religios ori a naţionalismului, cenzura prin Internet etc.

La ora difuzării interviului, mulţi oameni români de litere opinau că Petru Popescu îl ataca absolut gratuit şi aberant pe Aleksandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970, pentru romanul „Pavilionul canceroşilor”, care, din cauza ferocei sale disidenţe antibolşevice, fusese expulzat din URSS, în februarie 1974, din ordinul expres al liderului de partid şi de stat sovietic de atunci, Leonid I. Brejnev.

Andrei Siniavski a fost tot un scriitor sovietic, supraviţuitor al Gulagului stalinist, disident, critic dur al puterii bolşevice de la Kremlin şi chiar al lui Soljeniţîn, pe care-l acuza de naţionalism excesiv. Spre deosebire de acesta din urmă, care a revenit, în 1994, în Rusia, Siniavski a murit în 1997, în exil, la Paris.

În ce priveşte polemica lui Petru Popescu cu Soljeniţîn, să vedem cine este el şi cine este cel atacat. Înainte de a părăsi România, Popescu publicase: „Prins”, 1969, „Dulce ca mierea e glonţul patriei”, 1970, „Să creşti într-un an cât alţii într-o zi”, 1973, „Sfârşitul bahic”, 1974, „Copiii Domnului”, 1974. Fusese recompensat cu Premiul CC al UTC, al cărui membru supleant era.

În ce-l priveşte, Aleksandr Soljeniţîn publicase: „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, 1962, „Primul cerc”, 1968, „Pavilionul canceroşilor”, 1968, „Arhipelagul Gulag”, 1973. El primise Premiul Nobel pentru Literatură pentru penultima carte. Expulzat iniţial în Germania Federală, el a mai trecut prin Elveţia, după care s-a stabilit în SUA, la Cavendish. În exil, a criticat uneori realităţile americane, ceea ce nu plăcea unora ca Petru Popescu.

În fine, deşi se spune că doar boul este consecvent, să vedem opinii exprimate de Petru Popescu după 32 de ani de la interviul de mai sus. Am selectat din interviul acordat distinsei noastre colege Magdalena Popa Buluc şi apărut în Cotidianul la 30 septembrie 2008: „Trebuia să stau acolo (în SUA, la bursa obţinută în 1974 – n.n.) cinci luni şi m-am hotărât să rămân, cu mare durere, pentru că a-ţi părăsi limba în care ai ajuns să scrii nuanţat, a-ţi părăsi prietenii e ca o amputare a propriei persoane.”

„În clipa de faţă, în mine sunt doi scriitori, unul român şi unul american. Între cei doi există un dialog”.

„Într-un fel n-am plecat niciodată de aici. Lumea mea interioară este formată din prietenii de aici sau atomizaţi pe tot globul, ca şi mine. Dar, dacă stăteam în România, nu puteam să scriu cu adevărat, nici realist, nici erotic, nici social. Nu poţi trăi în imediata vecinătate a puterii decât dacă eşti Michelangelo”.

„Vreau să scriu din nou despre România, să mă reîntâlnesc cu mine, dacă se poate, cu cel de dinainte de a pleca. Să-mi amintesc de vremea în care, deşi eram grav sufocaţi de istorie, prieteniile erau cu adevărat solidare. Aş vrea să recapăt emoţia de atunci a scrisului şi să leg acel moment, peste o generaţie şi peste timpul scurs, de scriitorul care sunt astăzi. Am cunoscut editori dornici să-mi publice volumele apărute cu mulţi ani în urmă, care sunt necunoscute generaţiei tinere. Am început să scriu un roman de proporţii în limba română, captivant, sincer, modern, despre evenimente care mi-au marcat destinul, despre ultimele opt luni înainte de plecarea din ţară şi despre motivele care au determinat-o”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.