„Încă o lovitură dată imperialismului!”

– Domnule primar, aţi condus ani buni combinatul din Câmpia Turzii. O societate veche de aproape 100 de ani este pusă „pe butuci”. Cum s-a ajuns aici?

– Am lucrat aici din 1974 până în ’2000 şi am parcurs toată ierarhia, de la inginer de schimb până la director general. Am fost director general aproape opt ani, până când, în vara lui ’97 –hai să zic – mi-am dat demisia. Şi din 2000 am ajuns primar…

Combinatul a fost înfiinţat în 1920 ca întreprindere privată, în contextul unirii Transilvaniei cu Ţara şi formării României Mari. Era o familie de evrei slovaci, Diamant se numea, care avea ceva fabrici de cuie şi sârmă prin Slovacia şi care, văzând că după Marea Unire nu mai existau la noi fabrici de acest fel, a construit trei unităţi de profil; una la Câmpia Turzii şi sucursale la Cernăuţi şi Brăila. După Naţionalizare s-a intrat în regimul de dezvoltare cu investiţii făcute de stat şi-au fost două etape importante de tehnologizare; una în 1968 când s-a modernizat laminorul de sârmă, actualul laminor 3, al doilea din lume ca performanţă, apoi trăgătorii de sârmă, fabrică de cablu şi-aşa mai departe…A doua etapă, în 1976 când s-a făcut oţelăria electrică. S-a ajuns astfel ca în 1989-1990 să avem un număr record de angajaţi, aproximativ 10.000.

După’90 s-a intrat în aşa-zisa economie de piaţă, iar statul a renunţat la obligaţiile sale privind planul de export. Noi făceam cam două milioane de dolari pe lună, export. Pe de altă parte s-a produs o mutaţie tehnologică şi odată cu ieşirea din CAER, am intrat în competiţie directă cu oţelarii din Europa, care cu ocazia crizei petrolului din 1970, cu scumpirea ţiţeiului de 10 ori au făcut fost nevoiţi să retehnologizeze fabricile din acest domeniu. Ca să facem faţă, în ’93-’94 am conceput şi noi un proiect de retehnologizare a combinatului nostru, în total pe „sectorul cald” oţelării-laminoare, era vorba de aproximativ 100 de milioane de dolari, plus vreo 15 pe sectorul”rece” , astfel încât să poţi sta cu fruntea sus în faţa oricui. În ’94-’95 , s-a trecut la o primă fază de modernizare – vreo 25 de milioane- în partea de elaborare a oţelului, dar din păcate lucrurile s-au oprit aici. S-a pierdut din start competitivitatea pe piaţă.

– Tipic românesc…

– A urmat apoi privatizarea din 2003, când în contractul de privatizare nu s-a trecut obligaţia cumpărătorului de a investi la nivelul rămânerii în competiţie. S-a venit cu vreo 15 milioane de dolari, absolut insuficient, şi s-a intrat în derapaj.

– A urmat apoi abandonarea unor secţii şi concedierea oamenilor…

Ruşii, aşa cum le-am mai spus eu concetăţenilor mei , n-au venit să facă bine , au venit să facă bani! Şi cum au făcut? Au tăiat tot şi-au vândut la fier-vechi. Tot au tăiat ! Şi tot aşa, acum mai sunt 370 de angajaţi, dar şi ei stau acum acasă. Combinatul e oprit, nu mai produce nicio”boabă”.

– Situaţia din combinat e cumva şi vreo „bombă cu ceas” pentru oraş ?

Din 10.000 de lucrători, cam 6000 erau din Câmpia-Turzii. Oraşul avea 30.000 de locuitori, acum cu câţi or fi plecat în străinătate, cu câţi şi-or fi luat lumea-n cap, să zic că mai sunt 25.000. Practic, unul din patru lucra în fabrică. Veniturile oraşului erau dependente în cea mai mare măsură de acest combinat.

– V-aţi legat viaţa de combinat… N-aţi scăpat de el nici ca director, nici ca primar…

– N-am scăpat, că fiind autoritate publică şi oamenii neavând cui să se adreseze vin la noi. Unde să meargă? Hai s-o luăm aşa cum este ! Dar noi avem obligaţia să încercăm să rezolvăm cum putem, cum nu putem…Din păcate, n-avem posibilitatea să suplinim distrugerea fabricii.

– Cine mai e stăpân acum peste combinat?

Din informaţiile mele, Mechel a vândut ce-a mai rămas, pe 50 de euro, unei firme prietene de apartament. Asta, pentru ca Mechel, care-i grup mare să nu intre în faliment, să intre o firmă nenorocită care nu-i nici prima şi nu va fi nici ultima.

– Ce-a mai rămas în incintă?

– Mai e laminorul de sârmă din ’69 şi o trăgătorie, fabrica de cabluri şi ceva instalaţii pentru sârmă zincată. Mai e ceva…Aproape 20% din ce era. Restul s-a tăiat, au rămas halele goale.

– Păi se bătea Năstase cu pumnii-n piept, ce pleaşcă a picat peste România odată cu investitorul rus…

– E ca şi cu Ceauşescu, îl împuşcăm pe cel mai mare, dar nu Năstase a semnat contractul şi nu era treaba lui Năstase să stabilească ce investiţii sunt necesare. Fabrica avea o conducere la vremea respectivă care era datoare să cunoască nevoile să informeze mai sus pentru a putea fi puse condiţiile corecte de privatizare. Că doar la Bucureşti era un funcţionar care avea un contract cadru şi completa rubrici, n-avea de unde să ştie nevoile de la Câmpia-Turzii dacă direcţiunea nu informa.

Ştiţi cum este? Dacă ai de investit 75 de milioane într-o fabrică, păi ori îi investeşti şi faci fabrica să meargă, ori o tai şi-o vinzi la bucată. Că dacă investeşti 50 de milioane, tot o tai până la urmă, dar o tai după ce-ai pierdut şi banii ăia.

– Aşadar, am rezolvat cu succes încă o gaură neagră…

– Da, încă o lovitură dată imperialismului !!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.