Invitaţie la lectură

”Jurnal de război. 1916-1917”. Ediţie integrală, necenzurată

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război. Război! Soarele străluceşte şi va fi război! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume! Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara“, scria Maria Regina României.

„14/27 august 1916: ziua intrării României în Primul Război Mondial. Este şi ziua când regina Maria începe să-şi ţină jurnalul, pe deplin conştientă că trăieşte un moment de maximă semnificaţie, atât pentru ţară, cât şi pentru propriul său destin. Titlul Jurnal de război ne aparţine şi necesită, poate, o precizare. Uniforma albă de infirmieră în care a apărut în toţi aceşti ani ar putea lăsa impresia unui efort, desigur demn de elogii, dar de ordin aproape exclusiv «sanitar» şi umanitar. În fapt, regina intervine în toate resorturile războiului. Chiar dacă nu avea nici o calitate oficială în dirijarea treburilor publice (nu era regină domnitoare, ci doar soţie de rege), a jucat un rol deloc neglijabil în orientarea generală a României în preajma şi în timpul războiului. Într-un anume sens, a fost războiul ei. Volumul prim al Jurnalului de război se încheie în preajma marilor bătălii din vara anului 1917. Vor urma încă două volume. Pe regină o aşteaptă momente de triumf, dar şi noi şi teribile încercări“, consemna Lucian Boia, în acest volum de la Humanitas.

”Agrapha, culegerea de fragmente extracanonice ale Scripturii”

Disponibil din această săptămînă în librăriile din ţară, volumul-eveniment Agrapha. Fragmente extracanonice ale Scripturii, semnat de teologul german Alfred Resch, a apărut la Polirom în ediţie îngrijită şi în traducerea lui Mihnea Moroianu, care semnează şi o utilă introducere.

Prezenta ediţie românească reproduce versiunea din 1906, cu textele reunite de Alfred Resch sub titlul Agrapha (spuse atribuite lui Isus), Apocrypha (fragmente ale Evangheliilor apocrife) şi Logia (apocrife creştine ale Vechiului Testament), împreună cu comentariile care le însoţesc. Accentul pus în egală măsură pe sursele canonice, manuscrise, liturgice ori patristice, face ca lucrarea să fie interesantă inclusiv pentru studenţi la teologie şi pentru cler.

Termenul agrapha, folosit deja de Irineu, Clement din Alexandria, Origen, Eusebiu sau Epifanie şi reluat în modernitate de un învăţat german din secolul al XVIII-lea, J.G. Körner, se referă la vorbele atribuite lui Iisus şi care nu se regăsesc în scrierile canonice din Vechiul şi Noul Testament. Cu înţelesul actual, de scurte fragmente ce se găsesc deopotrivă în scrieri canonice şi extracanonice, termenul a fost consacrat de Alfred Resch, ce l-a folosit pentru a da titlul culegerii sale de „vorbe nescrise” a cărei ultimă ediţie datează din 2009.

„Textele agrapha autentice formează o parte integrantă şi, în ciuda conciziei lor, preţioasă a cercetării evanghelice, o îmbogăţire deloc neglijabilă a înţelegerii scrierilor pauline şi a începuturilor literaturii creştine timpurii – nu doar un semn de întrebare, ci şi o indicare a drumului”, afirma Alfred Resch

Teologul german Alfred Resch (1835-1912) a fost cel care a dat prima culegere amplă, însoţită de comentarii critice extinse asupra surselor acestor fragmente, în lucrarea sa din 1889 Agrapha: Aussercanonische Evangeliumfragmente in möglichster Vollständigkeit zusammengestellt und quellenkritisch untersucht, a cărei a doua ediţie, apărută în 1906 sub titlul Agrapha: Aussercanonische Schriftfragmente, constituie obiectul traducerii de faţă.

”Misterul Sionului”

Pentru Editura Rao, cea care a făcut vânzări impresionante cu romanul Codul lui DaVinci, publicarea volumului Misterul Sionului nu face decât să se înscrie deja în tradiţie.

Orice discuţie legată de Prioria din Sion, de cavalerii templieri, de misterul de la Rennes-le-Chateau ajunge rapid la o dezbatere aprinsă. După o lungă şi laborioasă documentare, Lynn Picknett şi Clive Prince au încercat să separe faptele, aşa cum sunt ele înregistrate în arhive, de ficţiunea brodată ulterior pe marginea lor, reuşind să relateze fără patimă istoria aşa cum a fost sau, mai bine zis, aşa cum poate fi spusă strict pe baza documentelor istorice.

În plus, „perechea” Lynn Picknett şi Clive Prince nu este la prima carte publicată aici. Conspiraţia Stargate, Giulgiul din Torino şi Misterul templierilor sunt tot atâtea titluri de succes scrise de celebrul cuplu Picknett – Prince.

Concluzia autorilor este că, deşi multe dintre relatări nu pot fi verificate, rămân suficiente evenimente care sunt în acelaşi timp reale şi misterioase, ajungându-se la întrebarea firească dacă Prioria din Sion nu este, de fapt, doar un instrument de manipulare a opiniei publice, instrument aflat în mâinile unei adevărate societăţi secrete, fie ea veche de câteva secole, fie contemporană cu noi.

În bestsellerurile Giulgiul din Torino şi Misterul Templierilor, pe care Dan Brown le menţionează ca surse de inspiraţie pentru Codul lui DaVinci, Lynn Picknett şi Clive Prince dezvăluie conspiraţiile vechi de secole care înconjoară cunoştinţele secrete despre Isus, Maria Magdalena şi Ioan Botezătorul, multe vizând activităţile unor persoane şi grupuri despre care se presupune că au avut legătură cu Prioria din Sion.

Acum cei doi scriitori analizează cu mare atenţie această organizaţie fondată în Franţa, care reprezintă subiectul unei controverse aprinse şi despre care se spune că este protectoarea străveche a marilor secrete religioase şi istorice.

Scris într-un stil similar Constelaţiei Stargate, unde autorii argumentau că aparent bizarul sistem de credinţe ale omenirii ascunde, de fapt, adevărate activităţi desfăşurate în numele serviciilor de informaţii şi ale oamenilor influenţi ai scenei politice şi militare, Misterul Sionului va dezvălui cât de importantă a fost Prioria din Sion, introducându-ne în culisele lumii neştiute a maeştrilor secreţi europeni.

”Când am făcut publică în cartea noastră din 1997, Misterul Templierilor: păstrătorii secreţi ai adevăratei identităţi a lui Isus Hristos, descoperirea unui simbolism secret în picturile lui Leonardo Da Vinci, nu am realizat pe deplin că aduceam o contribuţie semnificativă la un fenomen remarcabil al secolului XX. Leonardo era atras de erezii ascunse şi de coduri personale, dar am fost surprinşi să asistăm la naşterea unui nou şi pasionant val de interes faţă de adevărata origine a creştinismului.

Miezul cărţii Codul lui DaVinci de Dan Brown era reprezentat de ideea existenţei unei străvechi societăţi franceze, Prioria din Sion, a cărei misiune este de a apăra linia de sânge sacră a descendenţilor lui Isus şi ai Mariei Magdalena – idee cu implicaţii şocante pentru cei rămaşi credincioşi învăţăturii tradiţionale a Bisericii… Este şi motivul pentru care considerăm oportun să prezentăm cercetările în curs pe care le realizăm asupra Prioriei din Sion. În mod neaşteptat, am descoperit că lucrurile noastre converg cu alte direcţii de cercetare, în special cu cele care ne-au condus la lucrarea Conspiraţia Stargate, în care era tratată o mişcare politică ocultă, puţin ştiută, cunoscută sub numele de sinarhie. Al doilea motiv pentru scrierea cărţii este mai cuprinzător şi, pentru noi, mult mai important: cei care apără punctul de vedere religios tradiţional în faţa cărţii lui Dan Brown argumentează că odată dovedită Prioria ca fiind o farsă, atunci toate celelalte lucruri mult mai profunde, cum ar fi existenţa Evangheliilor ”interzise” relaţia dintre Isus şi Maria Magdalena, ascunderea timp de secole a acestor adevăruri puţin convenabile Bisericii, pot fi şi ele respinse şi condamnate. Ceea ce este un nonsens.

Este evident că, din anumite motive şi într-un mod misterios, Dan Brown a atins o coardă sensibilă a spiritului acestei epoci, dar fenomenul putea să apară numai dacă oamenii simţeau o nevoie interioară de a săpa la rădăcina unor adevăruri religioase tradiţionale. Iar Dan Brown nu este singura manifestare pe scară largă. Tânărul vrăjitor Harry Potter al lui J.K. Rowlling este şi el plin de îndrăzneli gnostice şi – aşa cum au subliniat numeroşi comentatori – trilogia cinematografică Matrix utilizează în mod direct vechile concepte gnostice îmbrăcate în haine science fiction, elementete din mitologia Prioriei din Sion având acolo un loc de cinste”, argumentează Lynn Picknett şi Clive Prince.

Un element neobişnuit este accentul pus de Priorie pe Maria Magdalena. Ea este cheia, fiind veriga între Marsilia, unde a murit sau cel puţin se spune că ar fi murit, şi Vézélay, unde se află moaştele. Pe de altă parte, descoperim că biserica de la Rennes i-a fost consacrată încă din anul 700, ceea ce demonstrează că dragostea pe care i-o purtau era semnificativă. ”Această neobişnuit de puternică veneraţie pentru femeia care încă mai este considerată de unii o prostituată pocăită i-a inspirat pe cei trei autori ai cărţii Sângele Sfânt şi Sfântul Graal să sugereze că marele secret la Prioriei era acela că Magdalena fusese soţia lui Isus şi dăduse naştere fiului acestuia şi unei întregi dinastii, deşi ştim că nu aceasta era intenţia autorilor Dossiers secrets. Oricum, înălţarea Mariei Magdalena pe o astfel de poziţie importantă fără nicio explicaţie a devenit unul dintre cele mai fructuoase drumuri”.

Lăsând la o parte toate fanteziile risipitoare de timp cu privire la linia de sânge a Merovingienilor, readucerea Mariei Magdalena la statutul ei iniţial de iubită a lui Isus îţi taie răsuflarea şi este un succes trainic al Prioriei, fie că era sau nu intenţionat.

”Nimeni”

„O bijuterie literară… Nimeni se remarcă în literatura contemporană europeană prin strania claritate”, scria Rick Moody, autorul bine-cunoscutului roman The Ice Storm.

„Dacă tata ar fi trăit, spune Virginia Woolf în Jurnal, n-aş fi scris nici un cuvânt. Pentru că tata n-a reuşit să trăiască niciodată cu adevărat, pare să spună Gwenaëlle Aubry în Nimeni, a trebuit să încep să scriu. Romanul familial şi, mai ales, figura Tatălui retează sau, dimpotrivă, autorizează fantasma scriitoricească. A deveni scriitoare înseamnă pentru Gwenaëlle Aubry a da o voce unui părinte pierdut în propria-i nevroză, înseamnă a dialoga cu eurile lui multiple, înseamnă a-l autoriza să existe măcar după moartea sa fizică. Iar acest dialog – care ne implică şi pe noi, fie că citim, fie că scriem – s-ar putea numi Nimeni aşa cum foarte bine s-ar putea numi Noi, toţi”.

„Un apreciat profesor de Drept lasă moştenire un manuscris în care, povestindu-şi boala (un sindrom maniaco-depresiv), şi-a căutat identitatea pierdută. Boala l-a transformat într-un nimeni, dar comentariul profund, nuanţat, al fiicei, îl recompune din măştile ordonate alfabetic. Două voci, două vieţi decalate, efortul de a ascunde suferinţa, de a atinge sau de a păstra normalitatea. O carte tulburătoare, pasionantă, impecabil scrisă, despre legături indestructibile de familie, despre graniţa incertă dintre literatură şi proiecţiile psihice”, comenta Gabriela Adameşteanu.

„Un tată care se străduieşte să se transforme pe sine în nimic. O fiică ce transformă nimicul la loc în tată. Există atâtea cărţi despre mamă în literatura universală. Aceasta este una dintre cărţile tatălui. Un abecedar al complicatei iubiri filiale şi paterne, transformat într-o adevărată bijuterie stilistică.”

„Chestiunea identităţii bântuie naraţiunea concentrată a lui Aubry despre un avocat parizian suferind de tulburare bipolară. Cititorul se simte privilegiat să pătrundă în minţile zdruncinate ale personajelor, graţie frazelor realizate cu virtuozitate şi structurii ingenioase”, nota cronicarul literar de la New York Times Book Review.

”Mama şi tatăl meu erau aşezaţi într-o zi unul lângă altul la cinema. Filmul începuse, sala este scufundată în întuneric, când mama a auzit scârţâind un fotoliu în spatele ei. S-a întors din reflex şi l-a văzut pe tatăl meu care se aşeza. Şi-a petrecut restul vizionării întrebându-se cine era acest dublu apărut în întuneric. Când s-au aprins din nou luminile l-a recunsocut pe Jean-Pierre Léaud (scriitor francez).

De aici trebuie să tragem concluzia că Jean-Pierre Léaud seamănă cu Dustin Hoffman sau că între unul şi altul, cel care face legătura e tatăl meu, o imagine tăiată la montaj.

Privindu-l pe Antoine Doinel, îi regăsesc tunsoarea, arcuirea sprâncenelor, nasul, subţirimea nervoasă, veşnica ţigară, totul e acolo, cu ceva în plus, la Léaud, insolenţa, fragila aroganţă.

Ca şi lui Antoine Doinel, din Sărutări furate, film al regizorului François Truffaut, lui tata îi plăceau femeile mai înalte ca el. Mama mi-a povestit că înainte să se căsătorească, el nu ieşea decât cu suedeze blonde şi monumentale, care îl depăşeau cel puţin cu un cap.

Ca şi lui Antoine Doinel, din Dragoste pe fugă, i se întâmpla să se îndrăgostească şi de brunete mici, cu ochi verzi şi vocea ascuţită…”

Gwenaëlle Aubry (n. 1971) este scriitoare, traducătoare a lui Plotin, doctor în filosofie, cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique. A publicat şase romane, în prezent fiind autor Mercure de France. Nimeni a apărut în 2009 şi a fost recompensat cu Premiul Femina. A figurat în selecţiile finale pentru Premiul Academiei Franceze şi premiul Médicis. Cel mai recent roman al său, Partages (2012), s-a regăsit de asemenea pe lista lungă pentru Premiul Goncourt.

Personne (Nimeni) a fost tradus în zece limbi, iar ediţia din Statele Unite a beneficiat de prefaţa lui Rick Moody.

Gwenaëlle Aubry s-a aflat la Bucureşti pentru a-şi lansa romanul, publicat de Grupul Editorial Trei.

”Povestea doamnei Murasaki”

Aseară, la Libraria Humanitas a avut loc o seară japoneză dedicată romanului, recent apărut în colecţia Raftul Denisei, în care scriitoarea americana Liza Dalby „recreează viaţa unei seherezade de secol XI“ (Entertainment Weekly).

Alături de Elisabeta Lasconi, critic literar, Diana Tihan, traducător, Laura Câlţea, redactor Bookaholic.ro, Blogul unei cititoare de cursă lungă, Şerban Georgescu, coordonatorul Centrului de Studii Japoneze Angela Hondru din cadrul Universităţii Româno-Americane şi de moderatorul întâlnirii, Raluca Popescu, redactorul-şef al editurii Humanitas Fiction, participanţii au descoperit povestea vieţii legendarei scriitoare japoneze Shikibu Murasaki, autoarea lucrării Povestea Prinţului Genji, considerat primul roman al lumii, o capodoperă a literaturii nipone şi universale.

În urmă cu o mie de ani, când curtea imperială a Japoniei atingea apogeul dezvoltării culturale şi artistice, Shikibu Murasaki scria Povestea Prinţului Genji.

O adevărată „arheologie literară“, rafinată şi bogată în detalii, Povestea doamnei Murasaki recreează atmosfera strălucitei perioade Heian şi conturează cu fineţe profilul celebrei, dar misterioasei scriitoare.

În partea a doua a evenimentului, Şerban Georgescu a oferit o scurtă prezentare a Erei Heian (795–1185), perioada de referinţă considerată clasică în cultura şi arta japoneză.

Inventarea sistemului de scriere kana, care a dus la posibilitatea de a reproduce cu fidelitate sunetele limbii japoneze, a contribuit la dezvoltarea literaturii japoneze clasice. Această invenţie, atribuită călugarului budist Kukai, a fost folosită cu certitudine la începutul secolului al IX-lea. Deoarece femeilor nu le era permis să scrie folosind sistemul de scriere chinez, ele au adoptat noul sistem de scriere japonez. Astfel, literatura Heian a prezentat în special viaţa privată de la curtea imperială.

Liza Dalby şi-a descoperit pasiunea pentru cultura niponă în timpul anilor de liceu, cu prilejul unui program de schimburi culturale, în cadrul căruia a vizitat Japonia şi a învăţat să cânte la shamisen – instrument tradiţional cu coarde. În 1975 se reîntoarce în Japonia, pentru teza de doctorat în antropologie. Intervievează peste 100 de gheişe şi intră ea însăşi în comunitatea gheişelor, primind numele japonez Ichijiku.

În 1983 publica studiul Geisha, urmat în 1993 de Kimono: Fashioning Culture, cărţi care îi conferă reputaţia de expert în cultura niponă clasică. În această calitate devine consultantul lui Arthur Golden pentru renumitul său roman Memoriile unei gheişe şi, ulterior, consilier pe lângă Steven Spielberg pentru ecranizarea cărţii lui Golden.

Povestea doamnei Murasaki (The Tale of Murasaki, 2000) este primul său roman, care, din puţinele resurse istorice disponibile – poezii şi fragmente de jurnal, cronici şi legende populare – reconstituie biografia imaginară a legendarei scriitoare japoneze.

”Oraşe de hârtie”

Lumea se răstoarnă cu doar câteva săptămâni înainte de terminarea liceului: Margo reapare în viaţa lui Quentin. În toiul nopţii, îmbrăcată în costum de ninja, gata pentru o nouă aventură. Extravagantă, frumoasă, imprevizibilă şi independentă, Margo l-a fascinat dintotdeauna pe Quentin. Îndrăgostit iremediabil de ea, o urmează orbeşte, încântat să ia parte la planurile jucăuşe şi vindicative ale ingenioasei Margo.

Numai că fata dispare iar. De data aceasta definitiv. Margo, fata visurilor care a fost întotdeauna o enigmă, acum devine un mister. Pentru Quentin. Care nu mai găseşte nimic altceva decât indicii… lăsate de ea pentru el. De aceea, decide să le urmeze.

„În acest nou roman al lui John Green regăsim ecouri din Căutând-o pe Alaska: o fată superbă, excentrică; un mister care trebuie rezolvat de nişte adolescenţi inteligenţi şi ciudaţi; precum şi citate elocvente (din Fire de iarbă a lui Walt Whitman, de data aceasta) minunat inserate în poveste. Green se opreşte din nou asupra conexiunii subtile dintre imaginaţie şi percepţie, lumini şi umbre, iluzie şi realitate”, scria în Booklist.

„Există deja o marcă John Green: stilul lui îmbină un limbaj spumos, colocvial cu inserturi hiperintelectuale şi observaţii profunde despre viaţă. Green dă dovada talentului său în fiecare pagină”, comenta cronicarul de la School Library Journal.

John Green s-a născut la 24 august 1977. Cărţile sale au fost publicate în peste douăzeci de limbi şi figurează constant în topul celor mai bine vândute titluri al publicaţiei New York Times. Foarte activ şi pe platformele virtuale, John Green a creat, împreună cu fratele său, Brotherhood 2.0, cel mai popular proiect video online, accesat pe YouTube de peste 30 de milioane de fani Nerdfighter din întreaga lume.

De acelaşi autor, la Editura Trei au apărut: Sub aceeaşi stea, Căutând-o pe Alaska şi De 19 ori Katherine.

”M-am întors imediat când am văzut fereastra deschizându-se, iar ochii albaştri ai lui Margo mă studiau cu atenţie. La început nu i-am văzut decât ochii, însă când privirea mi s-a obişnuit cu întunericul, mi-am dat seama că purta un hanorac negru şi că faţa îi era vopsită în negru.

– Faci sex cibernetic? m-a întrebat ea.

– Vorbesc pe messenger cu Ben Starling.

– Nu mi-ai răspuns la întrebare, perversule.

Am râs încurcat, apoi m-am dus la fererastră şi m-am lăsat în genunchi stând foarte aproape de ea. Nu-mi puteam imagina de ce era aici, la fereastra mea, arătând aşa.

– Cărui fapt îi datorez această plăcere? am întrebat-o.

– Am nevoie de maşina ta, mi-a explicat ea.

– Nu am maşină, am spus, ceea ce era un lucru foarte dureros pentru mine.

– Ei bine, atunci am nevoie de maşina mamei tale.

– Dar tu ai maşină, am precizat eu.

– Corect. Dar problema e că părinţii mei mi-au luat cheile de la maşină şi le-au încuiat într-un seif pe care l-au pus sub patul lor, iar Myrna Mountweazel – care era câinele ei – doarme cu ei în cameră. Iar Myrna face o criză de fiecare dată când mă vede. Aş putea să intru şi să fur seiful şi să-l sparg ca să-mi recuperez cheile, dar problema e că nici măcar nu merită să încerc, fiindcă Myrna va începe să latre ca nebuna din clipa în care voi pune mâna pe clanţă. Aşadar, am nevoie de o maşină. De asemenea, am nevoie ca tu să o conduci fiindcă eu am de făcut unsprezece lucruri în seara asta şi în cel puţin cinci dintre ele am nevoie de un om care să mă aştepte să fugim cât de repede putem.

Când nu mi-am mai concentrat privirea într-un punct anume, ea a devenit toată numai ochii ce pluteau în eter, pomeţii ei au luat forma unor triunghiuri în obraji, atunci când buzele negre ca noaptea au schiţat un nou zâmbet…”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.