În 4 decembrie, preşedintele Franţei, François Hollande, va inaugura oficial, la trei ani după ce s-a pus prima piatră a edificiului, noul “Luvru-Lens”, un avanpost al celebrului muzeu parizian în bazinul minier Lens din Nord-Pas-de-Calais. La doi ani de la apariţia “Centrului Pompidou Metz”, “Luvru-Lens” îşi va deschide porţile pentru public în 12 decembrie.
Printre alte capodopere, “Libertatea conducând poporul” de Delacroix, “Portretul lui Balthazar Castiglione”, de Rafael, sau “Magdalena” de Georges de La Tour vor locui timp de un an în noul muzeu, considerat un simbol al renaşterii oraşului minier defavorizat. Şi tot aici va fi găzduită, pentru trei luni, pictura “Sfânta Ana” de Leonardo da Vinci, care părăseşte pentru prima dată muzeul parizian unde se află de peste două secole.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, exploatarea huilei a determinat expansiunea oraşului Lens. În 1884, Societatea Minelor din Lens a deschis un nou puţ, intitulat Numărul 9, sau Saint-Théodore. Închis în 1960, zona a rămas teren virgin, păstrându-se doar amprenta puţului în partea ei nordică. Pe acest loc s-a dezvoltat o vegetaţie fabuloasă devenită acum parc al muzeului. Pentru vechii mineri, ca şi pentru tineri, această zonă marchează o istorie deosebit de bogată a oraşului, un motiv de mândrie.
Galeria Timpului, o revoluţie muzeografică
Important proiect arhitectural, “Luvru-Lens” este în primul rând, pentru edilii oraşului, un pariu economic. “Este cel mai mare muzeu din lume într-unul dintre cele mai sărace oraşe ale Franţei. Sperăm că 64 de proiecte economice şi urbane vor lua naştere graţie Luvrului”, aprecia Bernard Masset.
Hotărâtă în 2004, sub preşedinţia lui Jacques Chirac, construirea “Luvru-Lens” este menită să dea un nou orizont zonei, fiind o oportunitate pentru regiunea defavorizată odată cu încetarea exploatării miniere, dar foarte dinamică din punct de vedere cultural. Oraşul Lens are o situaţie geografică ideală, fiind aproape de Lille, loc în care vin în număr mare turişti englezi, belgieni şi olandezi.
Concursul a debutat la începutul anului 2005 şi s-au înscris 120 de echipe din Franţa şi din străinătate. A câştigat proiectul semnat de arhitecţii japonezi Kazuyo Sejima şi Ruye Nishizawa, de la agenţia “SANAA”, care lucrează acum şi la alte proiecte importante în Japonia, Elveţia, Germania şi Statele Unite, asociaţi cu arhitecţii americani specializaţi în muzeografie Imrey/Culbert (Celia Imrey şi Tim Culbert).
Călătoria începe cu Egiptul şi Babilonul
Muzeul din sticlă şi aluminiu polisat, conceput de firma japoneză, este plasat pe vechiul spaţiu al minelor de cărbuni. Arhitectura, de mare puritate şi simplitate, se integrează perfect în această zonă lovită de dispariţia industriei. Spre deosebire de Palatul Luvru, arhitecţii au proiectat un edificiu lung de 360 de metri, plasat într-un parc de 20 de hectare, amenajat de peisagista franceză Catherine Morsbach. Format din cinci corpuri de clădiri joase şi discrete, patru corpuri dreptunghiulare şi unul pătrat ale căror unghiuri se ating, ansamblul desfăşoară pe orizontală spaţiul muzeului-mamă, acoperind o suprafaţă de 28.000 metri pătraţi.
Cu o arhitectură “neutră, simplă, transparentă”, muzeul este deschis către exterior. Zidurile şi acoperişurile uşor curbate urmează liniile naturale ale terenului. Părţile anterioare nu au fost înlăturate, ci incluse prin suprapunere în straturi: industrial, natural cultural. Vechile linii ferate care legau puţurile de mină au fost transformate în drumuri de acces. Holul de primire, un imens cub de sticlă, lasă să se zărească locurile emblematice ale zonei, cum ar fi grămezile de steril de la Loos-en-Gohelle, cele mai mari din Europa, iar în partea opusă, stadionul Bollaert. O arhitectură uşor accesibilă.
Parcul, care asigură şi legătura între muzeu şi oraş, este parte integrantă a proiectului. El pune în scenă construcţia care, la rândul ei, valorizează peisajul prin efectul de oglindă al faţadelor.
Depozitele accesibile publicului
Coloana vertebrală a muzeului este constituită de “Marea Galerie”, lungă de 125 de metri şi lată de 25 de metri, care, în primul an, va putea fi vizitată gratuit. Numită temporar “Galeria Timpului”, ea va prezenta, timp de cinci ani, peste 200 de opere, din Antichitate până la 1850, într-o etalare ce “retrasează Luvrul în întreaga sa întindere cronologică şi geografică într-un singur spaţiu continuu”, explica Henri Loyrette, preşedintele-director al muzeului naţional, pe o suprafaţă de 3.000 de metri pătraţi.
Sub o lumină zenitală, sculpturile, obiectele şi picturile sunt expuse pe estrade, socluri şi panouri, pereţii din aluminiu polisat, uşor reflectorizant, conţinând numai un foarte discret reper cronologic.
Vizitatorul trece de la o civilizaţie la alta, urmărind posibile apropieri între ele, şi termină parcursul cu “Libertatea” lui Delacroix. Este o prezentare transversală a istoriei artei prin intermediul a peste 200 de creaţii semnate de Rubens, Botticelli, Rembrandt, Goya, El Greco, Hans Maler, Perugino, Rafael, Poussin, Claude Lorrain, El Greco, Fragonard…
Sunt etalate mai multe icoane, pentru epoca medievală. În ceea ce priveşte sculptura, organizatorii propun o selecţie excepţională, de la un idol cicladic, semănând cu un Brâncuşi, la un elegant “Amenophis al III-lea”, în lemn, la un “Marc Aurelius” sau un monumental “Sacrificiu al taurului”, cântărind 3,5 tone. Goticul stă alături de Islam, Orientul dialoghează cu Occidentul prin ceramicile sale de Iznik sau Ispahan, etalate aproape de piesele din faianţă de Urbino sau de ceramica franţuzească.
Jocul de oglindă între faţade şi peisaj
Alte două pavilioane, dintre care unul în întregime vitrat, sunt dedicate expoziţiilor temporare. Prima asemenea manifestare explică în manieră didactică Renaşterea, între Italia şi Flandra, intenţionând să ofere chei de înţelegere unui public neavizat.
Vizitatorii vor avea acces şi la culisele muzeului, depozitele şi atelierele de restaurare. Graţie unui auditorium de 300 de locuri, “Scena”, şi mediatecii, noul muzeu va găzdui spectacole, conferinţe, diverse workshopuri.
În vastul hol, punctat de alveole vitrate, se află cafeneaua, biroul de informaţii, spaţiul pentru grupuri.
Clădirea de la stânga holului de primire, larg de 68×58 de metri, cuprinde “Auditoriumul”. La dreapta holului, se află galeria principală şi cele destinate expoziţiilor temporare.
În lumina gri-albăstruie reflectată de pereţii de aluminiu, operele sunt etalate pe socluri, în vitrine şi pe panouri
Din holul de primire, un patrulater din sticlă cu faţadele transparente, luminat zenital printr-un laminator, cu structură uşoară din piloni delicaţi, pe o scară impozantă, se ajunge la mezanin, de unde pot fi văzute depozitele situate ceva mai jos.
De o parte şi de alta a holului se află restaurantul şi administraţia.
Cele două galerii cu faţade opace din aluminiu sunt laminate tot zenital, iar luminatorul vitrat poate fi ocultat de o membrană interioară care formează plafonul sălii şi care gradează lumina când soarele este prea puternic.
Născută în 1956 la Miko, în estul Japoniei, Kazuyo Sejima a studiat la “Japan Women’s University. A lucrat apoi la “Toyo Ito architects & associates”, iar în 1987 a fondat “SANAA”, împreună cu Ryue Nishizawa. Cu 10 ani mai tânăr ca ea, Ryue Nishizawa este licenţiat al Universităţii Naţionale din Yokohama.
Holul de primire cu alveolele sale de sticlă
În 2000, ei au câştigat concursul pentru “Muzeul de Artă Contemporană a secolului XXI”, din Kanazawa, care a fost inaugurat în 2004 şi a cucerit aprecieri internaţionale pentru calităţile estetice şi funcţionale. În 2006, au finalizat “Glass Pavilion”, o extensie a Muzeului din Toledo, Statele Unite, de asemenea salutat de critică. Tot în 2006, au realizat “Şcoala de Design” de la Essen, în Germania, în vechiul bazin minier Zollverein. Au urmat “Noul Muzeu de Artă Contemporană” de la New York, în inima Manhattan-ului, “Pavilionul de vară” al “Serpentine Gallery” din Hyde Park, la Londra, şi “Centrul de Studii” al “Şcolii Politehnice Federale” din Lausanne. Lucrările lor au fost recompensate de mai multe ori: Premiul “Institutului de Arhitectură al Japoniei”, în 2006, Premiul “Mario Pani” al oraşului Mexico şi Premiul “Academiei de Arte din Berlin”. Kazuyo Sejima a fost şi comisarul “Bienalei de Arhitectură” de la Veneţia în 2010.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.