În urmă cu exact 58 de ani, în luna februarie, asupra României s-a abătut urgia care avea să intre în istorie drept Marele Viscol din 1954. Totul a început în dimineaţa zilei de 3 februarie 1954, când, parcă din senin, au început să cadă fulgi mari şi deşi. În paralel, vântul sufla cu 126 kilometri pe oră în Bucureşti şi în sud-estul ţării. Într-o singură zi - 3 februarie - în Capitală s-au depus 115 L/mp de zăpadă. De asemenea, la Călăraşi, stratul de zăpadă atingea 173 de cm, dar în tot sud-estul ţării au existat şi straturi de 5 metri. Ca şi alte numeroase localităţi din ţară, Bucureştiul era troienit, în cartierele istorice, ca şi în centru, nămeţii dominau tot peisajul, circulaţia şi activitatea au fost blocate. La periferie, oamenii au săpat tuneluri prin care ieşeau din case, tancurile armatei au fost scoase pe străzi pentru a ajuta la deszăpezire şi la transportul alimentelor, în primul rând al pâinii. Cum ne aflam la puţină vreme de la încheierea războiului şi lipseau mijloacele mecanizate, atât în Bucureşti, dar şi în alte mari oraşe din sud s-au folosit şi cai pentru transportul diferitelor alimente. Populaţia adultă, indiferent de vârstă, sex ori profesie, a trebuit să participe la acţiunile de curăţare a zăpezii de pe străzi, din jurul spitalelor, şcolilor şi altor instituţii importante. Acesteia i s-au alăturat militarii, care au muncit zi şi noapte. Prin radio, dat fiind că la ora aceea încă nu aveam televiziune, se făceau apeluri insistente la mobilizare în localităţile mari, mici, comune şi satele izolate.

Aveam pe atunci 9 ani, iar viscolul l-am trăit într-un sat din apropierea Balşului, în Oltenia. Aflat la vreo trei kilometri de Pădurea Sarului, satul parcă era luat pe sus de vuietul acestei păduri imense, în care urletul lupilor nu mi-a părăsit niciodată amintirea. Pe uliţa principală, oamenii tăiaseră pur şi simplu un tunel prin imenşii nămeţi, lăţimea lui era cât o unui om normal, iar înălţimea de peste doi metri. Săptămâni la rând, mergeam prin el până la bunici, aflaţi în satul cel mai apropiat. În grădinile caselor, în jurul pomilor, părinţii şi bunicii făcuseră un fel de mici gropi în care cădeau îndeosebi iepuri veniţi în căutare de hrană. Elevii nu ne-am putut duce la şcoală întrucât nu aveam pe unde merge. Cum, pe atunci, multe alimente - în primul rând pâinea, dar şi zahărul sau uleiul - se dădeau pe cartelă, dificultăţile populaţiei erau şi mai mari, prin magazinele săteşti abia se mai găseau la liber marmeladă, biscuiţi vrac sau bomboane dintre cele mai ieftine. O problemă imensă a reprezentat-o gazul lampant, dat fiind că mai fiecare magazin sătesc avea cel mult două butoaie de câte 100 de litri, ceea ce era total insuficient. Aprovizionarea era foarte deficitară şi cu alte produse strict necesare în acele condiţii excepţionale: chibrituri; sare pentru animale; galoşi sau, în cazuri deosebite, cizme etc. Coşmarul a durat săptămâni întregi, întrucât ninsorii mari i-a urmat un ger năprasnic care nu se mai oprea. O altă mare problemă a reprezentat-o lipsa mălaiului şi a făinii din casele ţăranilor, dat fiind că moara era la mare distanţă de sat, iar deplasarea până la ea a fost imposibilă zile la rând. Din cele spuse de părinţi ori rude, în mai fiecare casă s-a consumat o cantitate de lemne cel puţin triplă faţă de vremurile normale. Evident, cine a avut o atare rezervă!

În cele ce urmează vă prezentăm câteva imagini reprezentative pentru Bucureştiul din vremea Marelui Viscol din februarie 1954.

Imaginile fac parte din Fototeca Muzeului Naţional Militar - Ferdinand I Bucureşti.

De asemenea, au fost reproduse clişee din fototeca RATB şi din paginile ziarului "Scînteia" apărut în acele zile. Toate acestea circulă pe internet.