Mihai Mălaimare, directorul Teatrului „Masca”: „Nu poţi să vâsleşti pe furtună fără să te gândeşti la uscat

Autentic histrion, actorul, regizorul, directorul de teatru, pedagogul, politicianul Mihai Mălaimare s-a născut la Botoşani, în 1950. Urmează cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, la clasa Moni Ghelerter/Zoe Anghel Stanca/ Geta Angheluţă. Ca şef de promoţie, este angajat în 1973 la Teatrul Naţional, pe care îl părăseşte în 1990, deschizând propria companie de teatru, „Masca”. Îşi susţine doctoratul cu lucrarea „Clovnul, depozitar de teatralitate”, este autorul câtorva volume de specialitate şi beletristică, dintre care amintim: „Maidane cu teatru”, „Demisia”, „Şansa”. Este distins cu Premiul UNITER în 2008, pentru teatru nonverbal. I s-a decernat titlul de Cavaler al Ordinului Serviciul Credincios, de către preşedintele României. Pe 11 ianuarie, anul acesta, a inaugurat noua sală, „Jacques Lecoq”, a Teatrului „Masca”, cu premiera „Iunia”, un spectacol de Ioana Macaria, cu Anamaria Pîslaru şi Ioana Macaria, primit cu ropote de aplauze. La final, Mihai Mălaimare a anunţat iniţierea Galeriei Stelele Teatrului „Masca”. Anamaria Pîslaru a inaugurat-o lăsându-şi amprenta mâinilor. Am solicitat acestui personaj cameleonic, care este Mihai Mălaimare, un interviu.

– Actor, regizor, director de teatru, om politic. Care dintre aceste calităţi v-a adus mai multe satisfacţii?

– Nu politica. Cred că România nu s-a întors de pe drumul greşit pe care a pornit în ’90, pentru că n-a reuşit să schimbe ciclurile. Ar fi trebuit atunci să avem dreapta la putere, indiferent cât de slabă era ea, pentru că nu era reprezentată decât de Câmpeanu, care n-avea niciun fel de semnificaţie pentru noi, cei care eram la vârsta puterii. Raţiu a dovedit o tărie de caracter fabuloasă în momentul Mineriadei, dar eu nu eram obişnuit cu papionul. Mărturisesc că, dacă aş fi avut mai multă linişte în minte şi în muşchi, probabil mi-aş fi amintit că bunicul meu era liberal prin gândire. El aprecia munca, cinstea, proprietatea: trăsături tipice pentru a gândirea liberală. Pe vremea lui, înaintea de a veni comuniştii, de a-i lua pământul şi de a-l colectiviza, românii formau un popor care avea un aume tip de încredere în capacităţile lui. Or, din ’48 până în ’90, comuniştii au izbutit ceva fabulos: să ne spele creierele. Când am împlinit 18 ani, bunicul mi-a făcut un cadou cum nu întâlneşti decât în romane: un car şi o coasă. Carul a stat în pod până l-au mâncat carii, iar coasa cred că este şi acum în nuc, la Botoşani. Faptul că, în jumătate de secol, ţăranii au uitat că sunt un popor şi au devenit o populaţie este o performanţă. Negativă, dar performanţă. Toată nebunia din ultimii 20 de ani a fost de fapt ca un car cu caii puşi la coadă.

Acordând un interviu la inaugurarea noi Săli „Jacqus Lecoq” a Teatrului Masca

– Aţi continuat totuşi această activitate mai mulţi ani.

– Trebuie să spun că am intrat în politică într-un moment în care încă mai consideram că prezenţa unui om care crede într-o menire este suficientă. Şi m-am dus într-o zonă în care am descoperit brusc că şi „ai mei”, PSD-iştii, şi „ai lor”, liberalii, şi cei care mai erau acum 10 ani sunt toţi o apă şi-un pământ: inşi lipsiţi de scrupule, care până la urmă şi-au dat seama că n-au foarte mult timp ca să-şi rezolve problemele şi atunci trebuie să le rezolve dintr-o bucată. M-am trezit, cu speranţele, cu gândurile mele, nu marginalizat, dar inutil… în pielea goală. Am fost preşedintele Comisiei de Cultură, am semnat sumedenie de legi importante pentru ţara asta… Nu m-a băgat nimeni în seamă. Eram un pion care trebuia să semneze. În clipa în care le-am spus eu nu mai suport să mă bat cu mitocanii lor din judeţ, mi-au întors spatele. Atunci mi-am dat demisia din PSD şi m-am trezit în aproximativ aceeaşi situaţie ca în clasa a XII-a, după ce am dat Bacul, când am stat în faţa liceului şi am plâns pentru că era incert că voi reuşi la teatru. Era clar doar că terminasem o etapă şi eram singur. Aşa a fost şi cu politica.

– Eraţi totuşi parlamentar.

– Da. Dar fără un partid în spate e ca şi cum te-ai plimba pe bulevard şi ai spune: aici trebuie zugrăvite clădirile, dar nimeni nu se uită la tine. Au venit liberalii, care, sigur, nu erau entuziasmaţi de poziţia mea artistică. Mi-au spus vino la noi, şi mi-au spus-o frumos, cam tot aşa cum mi-au spus-o şi comuniştii când m-au invitat, având în vedere că sunt cel mai bun din facultate: „Vino la noi, ne-ai face o onoare”. Aşa am ajuns la liberali, amintindu-mi atunci de bunicul. Probabil căutam şi eu soluţii să mă liniştesc că trec dintr-o barcă în alta. Acolo mi-am dat însă seama că nu mai vreau să fac politică, că nu mai am timp să însemn ceva. Am stat retras până mi s-a terminat mandatul şi am părăsit politica fără strălucire. Dar trebuie să spun că datorez tăria de a o fi părăsit soţiei mele.

– Cum a reuşit să vă convingă?

– Mi-a spus: „Stop! Îi vezi pe băieţii ăştia mari? Sunt copiii tăi. Habar n-ai când au crescut, cum au crescut şi cu cine au crescut. E bine ca măcar până se însoară să ştie că au un tată”. E un argument la care un om normal nu rezistă. Pe de altă parte, am realizat că am început să obosesc, să îmbătrânesc prosteşte într-o vâltoare în care singura valoare pe care mi-am asumat-o e faptul că nu există faptă bună care să nu fie pedepsită drastic. Timp de trei zile am suferit ca un câine, când au început lucrările noului Parlament, după care m-am liniştit. M-am întors cu desăvârşire la teatru, constatând că de fapt am extrem de multe lucruri de făcut şi foarte puţin timp. Am totuşi 60 de ani.

Ajutând-o pe Anamaria Pîslaru să-şi lase amprentele

– Cum vi se pare acum, când nu mai jucaţi pe scena politică, România?

– Suntem într-o perioadă în care pendulul stă pentru România. Nu există nimic care să-l facă să se mişte. Se vor schimba lucrurile, fără doar şi poate, în secunda în care mecanismele celeste vor decide că România trebuie să-şi refacă organismul bolnav. Personal vreau să cred că mă va gratula Dumnezeu cu sănătate, să-mi văd copiii plecaţi şi să-i aştept să-mi aducă nepoţii să-i cresc. Eu cred că sunt dac. Îi urăsc pe romani de moarte. Au jefuit şi au distrus tot ce-au putut. Au distrus cultura dacilor, religia lor, au călcat tot în picioare pentru că vorbeau latina, pentru că erau, de fapt, bunicii lor. Pe de altă parte, teritoriul României a stat de cele mai multe ori deasupra oceanului planetar în istoria pământului. Este un pământ binecuvântat. Numai că pământul unde Dumnezeu se plimbă ca la el acasă pe un trotuar îl are pe celălalt trotuar pe diavol. Aşa încât pot să constat că eforturile generaţiei mele sunt minore, că n-am avut un ideal, că n-am urnit nimic şi intru în tagma celor care cred că ne vom reaşeza ca un popor pe pământul ăsta şi că vom însemna ceea ce merităm şi ceea ce am fost cândva.

„Scena este un spaţiu primejdios”

În spectacolul Actorul

– Între înger şi diavol, unde se situează actorul Mihai Mălaimare?

– Mi-ar plăcea să cred că foarte aproape de înger, dar, cel mai adesea, te slujeşti de diavol ca să poţi răzbate în misterioasa lume a scenei. Cred că scena este un spaţiu primejdios, în care nu poate intra şi nu poate rezista oricine. Noi suntem un fel de congregaţie în care ştim foarte bine ce puteri avem fiecare, pe ce treaptă suntem. E plină lumea teatrală de neaveniţi şi de amatori. Sunt şi oameni senzaţionali în ea, sunt şi îngeri. Unul dintre ei îmi place să cred că a fost Octavian Cotescu. Pe lângă talentul imens avea o generozitate uluitoare. În teatru, talentul extraordinar e atributul marilor actori. Când i se asociază generozitatea, întâlnim Maestrul. Nu avem foarte mulţi, dar există câţiva extraordinari. Pe scenă nu ştii niciodată unde e Dumnezeu şi unde e diavolul. Aveam, cred, vreo 24 de ani. Eram de un an în Teatrul Naţional, eram secretar UTC şi aveam datoria să păzesc instituţia noaptea. Drept care, la 12 noaptea, veneam în control şi plecam cu portarul prin teatru. El avea o bâtă în mână, nu ştiu de ce. Eu mergeam în spatele lui. La un moment dat, acest tip, care era extraordinar, m-a dus pe scena mare şi m-a lăsat în mijlocul ei. Erau aprinse numai luminile pentru pompier. Şi la un moment dat am simţit că mă înfior. El dispăruse şi i-am auzit glasul: „Îi simţi?”. Îi simt, am răspuns. Scena e plină de umbrele celor care au fost. De umbrele actorilor, de umbrele personajelor… Sunt entităţi reale. Nu e o glumă. Eu joc şi în anumite momente sunt vizitat. Îi văd, stau de vorbă cu ei, mă pot dedubla. Este fabulos. Sigur, oamenii care pot râde de ce spun eu, dar n-au decât.

– Vă revendicaţi de la un maestru?

– Am scris o carte care se numeşte „Şansa” şi pe care Editura Polirom, spre surprinderea mea, a publicat-o. O carte fără succes, de altfel, şi pe care cred că în proporţie de 80% am cumpărat-o eu. Cei care au citit-o susţin că este superbă. Am povestit întâlnirile mele cu imenşi oameni de teatru. Eram extrem de trist într-o seară şi am descoperit, rememorând aceste întâlniri, că sunt, de fapt, un om teribil de bogat. M-am întâlnit cu toţi oamenii mari de teatru ai secolului XX, de la Peter Schumann, în America, la Peter Brook, în Europa. Am fost elevul lui Lecoq. I-am cunoscut pe Marcel Marceau, Jean-Louis Barrault, Fialka… Am stat de vorbă cu Peter Brook o oră, la Bouffes du Nord, după premiera lui cu „Carmen” de Bizet. Sigur că, într-un fel sau altul, mă revendic de la nişte spirite. Nu neapărat de la un om, pentru că nu sunt un bun imitator. Dar mi-l amintesc pe Birlic, de exemplu, căruia i-am spus că vreau să fac teatru şi care m-a invitat înainte de a da examen la Institut să mă duc pe la el. Sigur că mă gândesc adesea la Cotescu, la Beligan, la cei pe care i-am amintit deja. Poate mai mult decât de la un nume mă revendic de la spiritul celor care şi-au iubit meseria cu preţul sângelui: Marcela Rusu, Moni Ghelerter, Zoe Anghel Stanca. Pentru ei România, patriotism, dragoste însemnau teatru. Cred că am dreptul acesta, chiar dacă opt ani i-am trădat şi m-am dus în politică.

– Cum a început pasiunea pentru teatru?

– Absolut stupid. Eram în clasa a V-a şi am fost distribuit într-un rol, Goguţă, dintr-o piesuţă din cele pe care le jucau pionierii. Am avut un succes nebun. Jucam în orăşelele pentru copii, jucam în aer liber încă de pe atunci, vă daţi seama ce prdestinare! Iar diriginta mea mi-a pus: „Tu ai să fii actor”. Acuma, dacă diriginta a decis, nu se cădea să zic nu. Când eram în clasa a XII-a s-a ţinut un consiliul de familie şi ai mei au înghiţit destul de greu ideea. Dar le-am promis că dacă nu reuşesc la Teatru, voi da concurs la Istorie şi, în mod sigur, voi reuşi. S-a întâmplat că Zoe Anghel Stanca a văzut în mine ceea ce nici măcar eu nu eram în stare să văd. Moni mi-a spus „dragă, dacă nu-ţi îndrepţi defectele de dicţie, te dau afară!”. A fost un an I de o duritate ieşită din comun, pentru că în primul rând vorbeam moldoveneşte, dar nici nu aveam deloc dicţie. Probabil că aş fi putut fi şi un foarte bun chirurg, aş fi putut fi… orice. Dar, având în vedere că n-am fost în stare să fiu nimic, am ales formula de a fi de toate şi am devenit actor.

În spectacolul Cafeneaua

– Care consideraţi că a fost debutul dumneavoastră?

– Sunt două momente importante. Unul care m-a lansat ca posibilă speranţă, „Kir Zuliaridi” al lui Vasile Alecsandri. Eram în Institut şi în acest spectcol mă urcam pe pereţi, săream dintr-un arlechin în altul. La foarte scurt timp, un an sau doi, mi s-a încheiat cariera. Am fost invitat să joc Regele din „Oamenii cavernelor” de Saroyan, un rol pe care ar trebui să-l joc acum. Lumea spunea că am avut succes, dar habar n-aveam la vârsta aceea pe ce lume sunt: un puşti care juca un rol pe care abia la 60 de ani l-aş face strălucit. Atunci mi-am dat seama că viaţa mea de actor s-a încheiat. Probabil că mi-am spus: vei mai juca rolul ăsta. Dar s-a terminat. L-ai jucat odată, nu mai ai ce să joci. Din această cauză palmaresul meu este mai puţin bogat decât cel al unor actori chiar mai puţin semnificativi decât mine. Am jucat puţine roluri mari. Le-am făcut bine, n-am ratat. N-am făcut foarte multă figuraţie. La 40 de ani am plecat de la Naţional, când probabil că s-ar mai fi putut adăuga ceva. Şi am ales să fiu om de teatru, ceea ce ştiu să fac foarte bine. Poate nu sunt cel mai tare actor sau cel mai tare regizor, dar ca om de teatru puţini stau lângă mine. Pentru că eu ştiu să mătur şi să spăl pe jos, să bat cuie, să montez decor, să fac luminile, să pun ciment, să fiu actor, regizor, să fiu portar. Ştiu de toate. Nu mai am speranţe în materie de actorie. Probabil că voi face un rol extraordinar cu Shylock. Dar o fac pentru că îmi place să mă joc, şi nu pentru că mai vreau să câştig o medalie. Nu mă mai interesează.

La tribuna Parlamentului

– Piesa va fi montată în stilul Teatrului „Masca”?

– Nu. „Neguţătorul din Veneţia” îl voi monta pentru că prea îmi place piesa. Va fi un spectacol de text. Va fi în stilul Teatrului „Masca” în sensul că voi schimba textul, voi construi foarte multe imagini… Am lansat un proiect „Shakespeare”, în interiorul căruia sunt 7 spectacole care vor fi montate la „Masca” în următorii patru ani. „Hamlet” şi „Macbeth” sunt fără cuvinte şi le voi monta eu. Voi regiza, de fapt, patru. „Comedia erorilor” a început acum şi are o perspectivă extrem de interesantă, iar „Neguţătorul din Veneţia” va fi probabil anul viitor.

„Cuvântul este o monstruozitate”

La un workshop Iniţiere în pantomimă

– De ce aţi optat pentru teatrul de mimă, de expresie corporală?

– Mi-am dat seama destul de devreme şi am fost suficient de prost ca să nu pot beneficia de propria mea descoperire, că lucrul care minte cel mai teribil în existenţa noastră este cuvântul. Spui „te iubesc” şi în mintea ta este o altă femeie. Spui „te apreciez” şi în mintea ta îl înjuri pe cel din faţă. Ba, mai mult, ai atâta ticăloşie, încât o spui şi celălalt chiar te crede. Ori el e prost, ori tu eşti extrem de deştept şi ştii să ascunzi. Cuvântul este o monstruozitate, un teritoriu înfiorător. Eu n-am ştiut să-l rostesc. Pe faţa mea se vede imediat fie şi o minciună nevinovată, dar una gogonată. Am avut şansa să mă întâlnesc cu Lecoq, care m-a lămurit. Eu am iubit enorm Teatrul Naţional şi îl iubesc şi acum. Poveştile mele sunt legate de el, nu de Teatrul „Masca”. Probabil că poveştile actorilor de la „Masca” pot fi legate oarecum şi de mine, dar cele ale lui Mălaimare sunt încă la Teatrul Naţional. Mi-am dat seama însă că dacă nu-l părăsesc în momentul acela mă distrug pe mine şi nu-i mai sunt nici lui de folos. M-am întâlnit cu ideea de mască, de gest, de expresivitate corporală şi prin intermediul spectacolelor Pinei Bausch, pe care am iubit-o foarte mult. Am avut întâlniri edificatoare cu Marceau, cu Barrault… Există întâmplări care definesc un destin.

– Concepeţi spectacole, le regizaţi şi jucaţi. Care dintre cele trei ipostaze vă este mai dragă?

– Îmi place să montez, îmi place să joc alături de colegii mei. Îmi place mai mult să joc la metrou sau în parcuri, acolo unde relaţia cu oamenii este nemediată şi unde pot comunica direct. Dar mă simt teribil în fiecare dimineaţă, între 8.30 şi 9.30, când ajung la teatru şi merg ca un şef de clinică, cu toată echipa după mine, să verificăm dacă aici e un cui bătut bine, dacă acolo e mizerie sau nu, dacă lucrurile sunt făcute cum trebuie. Îmi place să merg peste tot, să văd magazia, să zic „Helo”, costumelor mele şi ale altora… Oamenii sunt simpatici, zidurile sunt ale mele pentru că le-am construit cărămidă cu cărămidă. Este ceva care-mi face deosebit de plăcută şi, în acelaşi timp, deosebit de tristă existenţa, pentru că nu există zi, la ora 9.30, când mă întorc în birou, să nu-mi aduc aminte că am 60 de ani.

– Nu este chiar o vârstă matusalemică.

– Nu, artistic nu, dar din punct de vedere administrativ, da. Mai am cinci ani până la pensie.

Mihai Mălaimare

– Vă trebuie un teatru particular.

– Nu cred că mă mai interesează. Cred că am alunecat într-o altă zonă. Am revenit la pedagogie, deşi de 20 de ani de când am întemeiat „Masca”, tot asta fac.

– Cum aţi format trupa, în acest domeniu care nu are o tradiţie în România?

– Am descoperit că avem nevoie de o şcoală proprie. Este deocamdată un proiect, nu o instituţie de sine stătătoare, dar la care participă câţiva dintre cei mai buni actori ai teatrului. Un actor care predă este mult mai atent, mult mai „renascentist”, mult mai curios, citeşte şi se documentează mai mult ca să nu se facă de râs în faţa studenţilor. Actualmente sunt conferenţiar universitar la „Spiru Haret” şi, după 20 de ani, am îndrăznit încă o dată să iau o clasă. Mă confrunt din nou cu aceleaşi lucruri. Mă confrunt cu mentalitatea românească, aflată la porţile Orientului. Adesea mă bate gândul să renunţ. Pe de altă parte, trag un somn bun la prânz şi-o iau de la capăt. Nu ştiu când vom ieşi din această mocirlă a lui „se poate şi-aşa” şi vom spune că se poate „numai aşa”.

– Aţi reuşit să atrageţi un public care, în mod tradiţional, nu era un public de teatru. Nici cel de la metrou, nici cel din parcuri şi, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume, nici cel din Militari.

– E adevărat. Dar există un secret al teatrului, care este de fapt secretul lui Polichinelle. 85% din publicul din Militari vine din altă parte. Cartierul Militari încă nu s-a trezit la teatru. Din punctul lui de vedere, eu nu exist acolo. I-am oferit o poveste fabuloasă, cum sunt doar câteva pe lume: un fel de „Romeo şi Julieta”. Am inventat, pe baze reale, căutând nişte date, o poveste, „Lacătele dragostei”, şi i-am invitat pe oameni să-şi eternizeze iubirea prinzând în gardul teatrului două lacăte şi aruncând cheile. Sunt câteva sute de lacăte în gard, din care 90% le-am pus eu, noaptea. Ei nu vor să se sprijine pe o poveste frumoasă, vor să se sprijine pe „Soacra o bate pe noră”, „În puii mei” sau mai ştiu eu ce li se oferă astăzi pe micul ecran. Suntem atât de înnebuniţi după mizerie şi după nimicuri, încât probabil e foarte greu să optezi pentru ceva frumos şi nobil, ce presupune un mic, mic efort.

„Nu sunt decât un amărât de vârf de aisberg”

Politicianul

– Rolurile pe care le-aţi făcut în televiziune îl influenţează astăzi pe membrul CNA Mihai Mălaimare?

– Cred că da. Pe vremea mea televiziunea era un lucru serios. Eu am făcut emisiunea pentru copii împreună cu Ina Stănescu. Era un etalon care a fost imediat aruncat la gunoi după revoluţie, chiar de oamenii care lucraseră alături de mine. Emisiunea de varietăţi se făcea serios, cu actori importanţi. Sigur, unele erau mai bune, altele mai proaste, dar telespectatorii îi vedeau pe aceşti oameni pe care îi iubeau. În plus, ele erau formative, adică ceea ce ar trebui să fie televiziunea. Nişte băieţi proşti în jurnalistică, după părerea mea, au inventat ceva incredibil: un eveniment tragic este o ştire bună. O asemenea monstruozitate n-am auzit de când sunt. Să dai violuri, accidente, crime la televizor, numai pentru că sunt ştiri bune, este o crimă împotriva acestei naţii.

– Credeţi că toate acestea vor influenţa formarea noii generaţii?

– Categoric. În casă, îi învăţăm, direct sau indirect, ceva. Dar nu-i putem urmări pe stradă, la şcoală, în viaţa vârstei lor. Descopăr că îmi e din ce în ce mai greu ca la ora 7, când trebuie să-l scol pe Ştefan, să mă văd pe mine la aceeaşi oră, când mă scula mama, cu gândurile mele din acel timp. Sper doar că tot ce au învăţat în casă, alături de mine, de soţia mea, de părinţii şi rudele noastre este suficient de puternic ca să-i ajute, dar n-aş putea să bag mâna în foc. Ştiu sigur că am copii foarte buni, că sunt foarte talentaţi şi că vor dovedi probabil că eu nu sunt decât un amărât de vârf de aisberg în materie de artă, pentru că toţi s-au dus în zona aceasta. Cel mare este operator de film şi lucrează cu Coppola, al doilea este violonist, al treilea vrea să fie scriitor şi chiar scrie foarte bine, Catinca e pictoriţă. Deci mă mişc într-o lume splendidă, dar ca tată trăiesc cu spaima că n-am făcut destul pentru a-i imuniza la mizeria de afară.

Pregătindu-se pentru intrarea în scenă

– Ce loc ocupă scrisul în viaţa dumneavoastră?

– Este ca un fel de amantă tânără. Mă interesează, în primul rând, din punct de vedere ştiinţific. Realizez că ştiu foarte multe lucruri care trebuie spuse. Câteva le-am scris. Au apărut recent „Teatrul Masca”, semnat împreună cu soţia mea, regizorul Anca Dana Florea, şi „Teatrul de stradă”. Va fi publicată în curând o iniţiere în pantomimă şi mai am de scris o lucrarea fundamentală despre teatru ca spaţiu al primejdiei. Mă bântuie şi tentaţia beletristicii. Sunt pe cale să termin un volum de cinci nuvele. A cincea nu se lasă însă terminată. Dar sunt un amator. Nu pot să scriu decât ceea ce este strict legat de mine. Nu pot inventa personaje, aşa cum n-am putut inventa niciodată în teatru. Dacă voi fi nevoit vreodată să recunosc propria ratare, în mod sigur lumea va trebui să recunoască că sunt un ratat strălucitor. Scriu cu bucurie şi cu pasiune, aşa cum am făcut totul în viaţă. Şi prostiile, şi lucrurile importante. Uneori scriu de parcă mi se dictează. Alteori mă poticnesc şi stau un an de zile cu o nuvelă care ştiu cum trebuie să arate, dar nu pot s-o scriu. Cred că pentru a fi scriitor în adevăratul sens al cuvântului nu am datele necesare. Până la urmă, ratat sau nu, eu sunt totuşi un actor.

– Vă amintiţi mereu vârsta.

– Da. Uneori mă şi enervează pentru că trebuie să recunosc în mod sincer, cum spun politicienii, că n-am crezut niciodată că pot fi atât de prost încât să mă tem de moarte sau să nu realizez că una este corpul şi alte este sufletul. Mă uit în oglindă şi ştiu că pe dinăuntru am douăzeci şi ceva de ani, dar ceea ce bărbieresc în fecare dimineaţă n-are vârsta asta.

– În cazul acesta, de unde luaţi energie pentru lucrurile pe care le faceţi?

– N-am mers niciodată încet, urc cele trei etaje până la biroul meu aproape în fugă, „văd enorm, simt monstruos”, dacă intru într-un teatru sunt disperat de faptul că atâta lume angajată acolo nu vede ce văd eu într-o secundă… Acestea sunt lucruri care mă menţin. Dacă înoţi în fiecare zi, nu se poate să nu ai un tonus.

„România este o ţară zgomotoasă”

Regizorul

– Aţi afirmat odată că pentru un actor lucrul cel mai important este familia.

– E adevărat. Am avut experienţe terifiante şi oaza de linişte pe care mi-o acordă soţia mea şi familia este o răsplată. Nu poţi să vâsleşti pe furtună fără să te gândeşti tot timpul la uscat. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că dacă am trădat pe cineva cu nonşalanţă, mi-am trădat familia. I-am lăsat baltă şi m-am dus în politică, îi las adesea baltă şi mă cufund în spectacolele mele şi în treburile administrative de la teatru… De unde au ei atâta putere să mă aştepte, asta chiar nu ştiu.

– Aţi putea identifica cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?

– Da. Dar el este mai degrabă combinat din cele patru momente ale naşterii copiilor mei. Eram, în ’75, la spectacol la Teatrul Naţional când mi s-a anunţat naşterea lui Mihai, eram într-o seară păguboasă când am aflat că vine Nică, eram la Focşani când am aflat că s-a născut Ştefan şi eram într-un cabinet la maternitate când doctorul a intrat şi mi-a spus simplu: „A venit Catinca”. Toate aceste clipe sunt pentru mine una singură şi sunt legate de bucuria de a constata că am izbutit să rămân un ţăran. Multă vreme am considerat că nu sunt bucureştean. Şi, într-o oarecare măsură, nici nu sunt. Sunt un implant. După ce m-am întors de la Lecoq, mergând fără ţintă şi uitându-mă pe sus, am descoperit cornişele Bucureştilor şi mi-am dat seama că le iubesc foarte tare. Încet-încet, mergând din ce în ce mai puţin pe acasă, Bucureştiul a devenit, şi graţie familiei mele, locul unui anume tip de obârşie. Dar mi-e din ce în ce mai dor de bunicul, de bunica, de satul acela, de imaginile lui…

– Şi cel mai nefericit?

– Au fost multe, dar trebuie să recunosc că am avut noroc pentru că n-am fost lăsat singur. Sunt două momente care au marcat teribil viaţa mea de om şi de artist. Eram într-o clipă de cumplită cumpănă de viaţă şi am primit un telefon. Tavi Cotescu, care era rectorul Institutului, mi-a spus: „Băiete, ai să scapi numai dacă munceşti! Uite, îţi dau o clasă. Fii profesor.” Într-un alt pendul din viaţa mea de artist, am primit alt telefon: „Salut!”. Salut! „Sunt Silvestru. Peste o lună te prezinţi la Costineşti cu un recital de pantomimă. La revedere”. Puteam să nu mă duc şi eram actorul Mihai Mălaimare de la Naţional sau din altă parte. Am ales să mă duc, pentru că îl iubeam mult pe Silvestru şi nu puteam să-l refuz şi cred că de aceea sunt astăzi aici şi vorbim acum despre asta.

– Credeţi într-o formă spirituală care ne guvernează viaţa?

– Sigur că da. Eu îi zic chiar Dumnezeu, nu asta are importanţă. Bunicul meu îmi spunea: „Măi, eu nu mă duc la biserică. Mă întâlnesc cu toţi proştii şi toţi găgăuţii acolo. Eu stau sub nuc şi mă rog direct lui Dumnezeu”. Relaţia asta o am şi eu. Am început să fiu mai înţelegător faţă de farisei, dar cred foarte puternic că dacă Dumnezeu nu este undeva deasupra noastră, este cu siguranţă în noi.

Stând de vorbă cu Francis Ford Coppola

– Câte măşti are omul Mihai Mălaimare?

– Câte vrea, câte izbuteşte să-şi confecţioneze, câte îi pun alţii pe faţă şi în cârcă… Dar până la urmă, toate măştile cad. E important ce se ascunde în spatele lor.

– Există pentru actorul care a optat pentru teatrul nonverbal o replică pe care o iubeşte?

– „Voi duceţi totu’ în casă. Mai repede!” E prima replică din „Fata din Andros” de Terentiu şi mi se pare colosală. Aveţi grijă de casa voastră. Duceţi totul acolo rapid pentru că s-ar putea să fie ultima noastră speranţă.

– Ce întrebare ar fi trebuit să vă mai pun şi nu m-am priceput s-o fac?

– Poate m-aţi fi strâns cu uşa dacă aţi fi încercat să mă determinaţi să vorbesc mai în detaliu despre viaţa mea, un lucru pe care nu-l fac. Poate că aţi fi putut să mă întrebaţi despre angoasele mele…

– Şi îmi răspundeţi?

– Nu. Pentru că, în general – şi este o constatare destul de tristă -, la noi s-a pierdut exerciţiul dialogului. Oamenii nu mai aşteaptă să audă ce spune interlocutorul. Practic monologăm ca nebunii, adesea în acelaşi timp. Extragem un cuvinţel şi îl înjurăm pe cel care l-a pronunţat, uitând că el în contextul unui interviu, de exemplu, înseamnă cu totul altceva. Din punctul acesta de vedere, cred că România este o ţară foarte zgomotoasă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.