Mihai Mălaimare, un îndemn apăsat pentru adevăr

Nu am ascultat o confesiune, ci o apreciere lucidă pe care Mihai Mălaimare a făcut-o lumii noastre și teatrului ei. Am lăsat la o parte întrebările pe care le pregatisem și l-am ascultat fără să simt să-l întrerup. Am primit pe neașteptate unul dintre cele mai pătruzătoare exerciții de libertate și de asumare. Interviul a avut loc înaintea ultimei reprezentații a spectacolului ”Vânt de primavară prin piersici”, într-o seară, în Herăstrău.

Cei mai mulți dintre noi îl găsim genial pe Chaplin pentru că, din filmele lui fără cuvânt rostit, a creat un mijloc aproape perfect prin care să ne transmită povești despre vulnerabilitate și adevăr, în care să ne recunoaștem, care ne ating. A lucrat cu puterea minții și cu forțele universului la fel cum au făcut-o Jung și Einstein, cu care a fost contemporan. A arătat că emoția este mai puternică decât povestea.

S-a întâmplat că am locuit în același bloc, așa încat l-am urmărit de pe la 4-5 ani. Întotdeauna m-a dus cu gândurile la Chaplin. Il priveam ca pe un vrăjitor. Era ceva în mersul lui, care mă făcea să nu-mi iau ochii până când se îndepărta atât de mult, încât nu-l mai zăream. Am găsit într-un studiu că oamenii dăruiți se recunosc după mers, că mersul iți spune prima dată despre caracterul și scopurile cuiva. Mai târziu, l-am ”regăsit” pe Mihai Mălaimare în ”Spânul” și “Păsări – Lăți – Lungilă”, din ”Harap Alb”, în regia lui Grigore Gonța, unul dintre cele mai vizionate spectacole ale ”Naționalului”, din vremea când era director Beligan, adică înainte de ’90. Minunea era că între timp mă mutasem și blocul meu era aproape lipit de teatru. După fiecare ”Harap Alb”, ieșeam să-i privesc pe el și pe Bleonț. Am văzut spectacolul de nenumarate ori. Percepeam ceva mistic pe scena lui. Și mi se părea că amândoi, și Bleont și Mălaimare, luau cu ei vraja și o duceau pe străzi, în oraș, în afara teatrului. Că primesc și eu ceva din ce aveau ei de dat.

În teatru, omul de pe scenă și omul din fața scenei sunt la un loc, în același timp. Mihai Mălaimare a înființat ”Masca”, chiar în primăvara lui 1990. Am vazut cel mai recent spectacol, ”Vânt de primavară prin piersici”, pentru că într-o seară am dat de câteva imagini ale unei reprezentații și vântul de acolo, din parc, s-a strecurat brusc, prin ecranul calculatorului și mi-a umplut încăperea. Am ajuns ceva mai devreme, știind că într-un teatru de stradă, ai șansa să fii spectator și la reprezentația dinaintea reprezentației, când se montează scena, decorurile și când actorii se pregătesc. M-am așezat foarte aproape de toate acestea și la scurt timp a venit lânga mine, pe bancă, Mihai Mălaimare. Întotdeauna, când îți umpli mintea cu ceva și te întorci des la ce ai pus acolo, e ceeea ce vei trăi la un moment dat.

Schimbarea lumii începe cu schimbarea ta

Ați plecat din Teatrul Național în 1990 și ați înființat Teatrul ”Masca”. Cum vedeați atunci lucrurile?

Programul estetic elaborat odată cu înfiinţarea Teatrului Masca a fost revoluționar. Urmărim indeplinirea lui pas cu pas si pot spune ca inca nu a imbatranit, este la fel de incitant ca acum 26 de ani. Doar ca am fost prea tributar unor poncife cu care crescusem în teatru si, mai ales ca a aparut finalmente si o sala am fost nevoiti sa ne abatem oarecum de la liniile pe care tot noi le trasaseram. Un teatru nou avea nevoie de timp să cultive un public. Mi-ar fi folosit răbdarea, de-aș fi avut-o. Am vrut, cum se spune, să împac și capra și varza. Pentru că făceam teatru în sală, aveam de răspuns unui comandament, aveam de administrat venituri, deci aveam nevoie de public. Și a fost una dintre cele mai mari erori. N-am admis că acest fel de teatru apărea prea devreme și am făcut compromisuri: teatru vorbit și în același timp teatru gestual, teatru nonverbal. Ne-am născut în România și am avut comandamente în plus, ne-am propus să educăm publicul, sa-l deprindem pas cu pas cu inovaţia pe care o aduceam. Am greşit!

După 1989, pătura nesimțiților, a inculților a devenit atât de densă, încât nu ajungi la cel care are nevoie de efortul tău, ca om de cultură. România e acoperită de un strat de deșert. Semințele nu mai germinează. De la absența oricărui gest de demnitate în politic și până la bucuria idioată de a se aneantiza a acestui popor, nu e o distanță mare. Am sentimentul că sunt prizonierul unui timp care nu mai e al meu.

În jurul nostru sunt însă o mulțime de tineri care așteaptă să înceapă reprezentația…

Tânăra generație … cu tânăra generaţie este o problemă. Pare că alege distracția. În orice caz, acesta este cuvântul cel mai des folosit în ultimele decenii. Când aveam 20 de ani, nu înțelegeam ce înseamnă asta. Mă îndreptam dimineața spre institut și mă întorceam noaptea, după multe cursuri. Timpul de pauză era mersul la cantina de pe malul gârlei, când vorbeam cu colegii și priveam prin jur.

Am fost recent la Gala ”Hop”. Am văzut tineri frumoși și aparent cu talent. Dar au prea puțină știință pentru scenă; nu au profesori buni. Eu am avut. Nu se aude și nu se înțelege nimic din ce spun ei. Nu poți să faci teatru cu șoapte netimbrate. În plus, dar asta pare o racilă a întregii societăţi, teatrul duce astăzi lipsă de caracter. Şi aici nu mai este nimic de comentat!

Acceptarea sistemului Bologna în învăţământul superior vocaţional este o idioțenie de care se fac vinovați toți. Nu poți pregăti un actor în doi ani și jumătate. Sunt prea multe școli, piaţa este saturată și sunt prea mulți șomeri. Teatrul se autodevorează, se distruge singur. Alternativa, teatrul underground este ajutat să nu aibă vreun program estetic. Toate poncifele din teatrul tradițional se regăsesc în teatrul underground. Chiar, e bună întrebarea, cine are grijă să se distrugă teatrul românesc?

Optați pentru mijloace reduse în teatru?

Teatrul sărac era o formă de teatru al esențelor, refuza opulența inutilă, încerca să ajungă la trăirea adevarată. Teatrul sărac nu era chiar un teatru fără mijloace financiare. Astăzi însă avem mai degrabă un teatru sărăcit, cu un vocabular absolut suburban şi, de multe ori, sub forma unui fel de stand up comedy, gen pe care nu-l accept. Dar este adevărat că toţi oamenii care ating o vârstă își arogă vocația Casandrei. Lumea merge mai departe şi fără văicărelile lor. Suntem o generație vinovată, care n-a îndreptat nimic. N-am fost un glas comun, un zid împotriva impotenței, a indolenței, a stilului ”merge și așa”. Și acum nu vorbesc doar despre actori, ci și despre politicieni de exemplu. Năstase, Băsescu sunt cam din aceeaşi generaţie. Şi ce au făcut? Au izbutit să aducă țara în genunchi. Se aruncă unii pe alţii în închisoare şi nici măcar echitabil.

Britanicii s-au îndrăgostit de Mihai Mălaimare şi teatrul său

Sunteți înaintea unui spectacol pe care l-ați creat. Cred că mai dați încă șanse…

Nu am vocația sinucigașului; dau din mâini, înot și nu mă gândesc unde e malul, căci atunci m-aș scufunda. Cu cât înțelegi mai limpede că ești în direcția opusă, cu atât ai mai puține șanse să supraviețuiești. Anca Florea, noul manager al teatrului, a decis să luăm o cale fără compromisuri. Acum facem teatru nonverbal și trei sferturi din repertoriul nostru se adresează mai ales spaţiilor în aer liber şi neconvenţionale. Teatru stradal cu vocație nonverbală.

Ce spectacole vom urmări în stagiunile următoare?

În 17 noiembrie vom avea ”Nastasia” după George Mihail Zamfirescu. Vor fi 25 de reprezentații. Imediat ne vom apuca probabil de ”Erendira”, după Gabriel Garcia Marquez. Pe urmă va fi desantul de ”Statui Vivante” pentru cea de a VII-a ediție a Festivalului Internaţional de Statui Vivante- editia 2017. Vom crea pentru stradă spectacolul ”Visul unei nopţi de vară”. Iar din iunie 2017 ne vom apuca de ”Hamlet”.

Mihai Mălaimare jr. ce mai face?

Mihai s-a născut să fie om de film. Mă întorceam de la Moscova, de unde luasem un exponometru pentru că eram şi eu fascinat de fotografie. A pus mâna pe accesoriu și nu mi l-a mai înapoiat vreodată. Nici eu nu i l-am cerut pentru că am intuit că nu este un simplu exponometru ci şansa lui de a deveni cineast. Lucrează în Los Angeles. I s-a născut a doua fetiță. Coppola nu se poate dezlipi de el.

N-ați vrea mai mult timp împreună?

A fi împreună în lumea de azi e diferit. Distanța și-a atenuat șocul. O dinastie atât de puternică cum am construit noi, în artă, nu poate trăi sub un clopot. Copiii mei sunt mult mai puternici decât mine. Am 4 copii – unul este cineast, unul violinist, unul scriitor şi unul pictor. Au vocația orizonturilor deschise. Catinca a expus la Tate Modern, la Londra, la mijlocul lui iunie.

Sunteți și profesor…

Am fost, e bine zis, pentru că tocmai m-au dat afară de la Hyperion pe motiv de vârstă. Şi în acest caz prefer să nu comentez. Aceeaşi tâmpenie de sistem acceptată la ordin fără niciun fel de împotrivire. E greu să te împotriveşti când umbli în genunchi!

Nu am mari motive de fericire ca profesor dar lipsa de caracter nu poate fi detectată şi nu se manifestă imediat, aşa că aş avea circumstanţe. Predau însă în teatru, căci fiecare montare este şi ocazia unui adevărat curs de teatru. Asta chiar este ceva.

”Teatrul trebuie să reîmprietenească oamenii”

Francis Ford Coppola şi Mihai Mălaimare

Am o amintire recentă. A venit într-o seară un spectator să ne îmbrățișeze după o reprezentație a spectacolului ”Romeo și Julieta”. Era tulburat. Însă mi-a spus că locuia peste drum. Și cu toate acestea, ani de zile, nu intrase în teatru. Ce să mai înţelegi? Tot e bine că a venit şi acum!

Merg mai departe şi sigur mai am încă lucruri de spus. Fac parte dintr-o familie longevivă. Simt mai acut ca oricând nevoia de conceptualizare, vreau să scriu, să stabilesc nişte jaloane.

Un om de teatru, un actor are vocația renascentistă, a neliniștii, a căutării, a detașării senioriale față de bani și distracţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.