Minorităţile afro sau „turcii” care şi-au uitat limba

Turcia este o ţară ce găzduieşte numeroase minorităţi etnice, însă recent a atras atenţia din cauza refugiaţilor ce au invadat de curând teritoriul.

În Naime, un oraş parcă uitat de lume, aflat la 60 de km spre sud de Portul Imzir din Marea Egee, stă o femeie care pretinde că are 106 ani şi care încearcă să-şi aducă aminte de formarea Republicii Turcia în 1923, notează BBC.com.

Îmbrăcată cu o pereche de pantaloni zdrenţuiţi, ea stă înghesuită pe o bancă în faţa casei sale minuscule acoperite cu viţă-de-vie. Hatice are 93 de ani de amintiri, însă una dintre ele nu-i dă pace. „Ataturk l-a eliberat pe tatăl meu.” Hatice este mândra posesoare a unui buletin în care apare naţionalitatea turcă, însă părinţii săi nu au nici o legătură cu această ţară. Cunoaşte foarte puţine lucruri despre rădăcinile sale, şi anume faptul că predecesorii săi au fost sclavi pe Coasta de Est a Africii în timpul domniei otomane. Cu toate acestea, Hatice vorbeşte doar turcă şi pare deranjată de câte ori este întrebată de istoria familiei sale. Știe doar că părinţii săi au fost liberi în momentul în care a fost fondată Republica Turcă şi Mustafa Ataturk a iniţiat legi pentru egalizarea drepturilor tuturor cetăţenilor, în cadrul Constituţiei. Hatice, precum şi alte femei din generaţia sa, s-a căsătorit la 16 ani şi are 9 copii. Deşi un om liber, a fost greu pentru o femeie de culoare să supravieţuiască într-o ţară guvernată de asuprirea minorităţilor, naţionalism şi brutalitate .„După ce a fost eliberat, tatăl meu a găsit nişte vaci şi o bucată de pământ. Apoi a fost ucis de bandiţi. Am reuşit să supravieţuim într-un fel”, povesteşte bătrâna.

În timp ce Turcia este ţară-gazdă pentru multe minorităţi etnice, membrii comunităţii afro-turce atrag atenţia marilor oraşe, mai ales din cauza crizei recente a refugiaţilor atunci când aceştia au fost confundaţi cu refugiaţi din Eritreea sau somalezi care încarcă să „pună mâna” pe Europa. Deşi ultimele estimări arată că există în jur de 100.000 de afro-turci, comunitatea rămâne relativ necunoscută, în special în afara zonei Mării Egee, unde există multe familii care au fost puse să muncească în sclavie pe plantaţii de bumbac în secolul XVIII.
Fiul lui Hatice, Esat, a fost surprinzător de vesel când a ajuns la subiectul „integrare”. Din umbra verandei a scos un album vechi plin cu fotografii de pe vremea când transporta echipament militar în Cipru. El avea singura faţă de culoare din poze. „Am mulţi prieteni, dar toţi mă numesc arab. Toţi pot trăi în Turcia, diversitatea este atât de frumoasă”, povesteşte Esat. „Dacă o grădină are doar o specie de flori, mai este frumoasă? Nu! Dacă oamenii sunt rasişti, înseamnă că sunt ignoranţi. Nu-mi pasă! Eu sunt turc!”, mai spune Esat. Fratele său, Orhan, a simţit că familia sa este diferită mult mai profund. „E păcat că ne-am uitat limba nativă, cea africană, vorbită de bunicii noştri. Toate minoriţătile îşi vorbesc limba nativă. Noi vorbim doar turcă, nu ştim nimic despre strămoşii noştrii”, spune Orhan.

Afro-turcii sunt în general musulmani, pentru a nu se diferenţia de cetăţenii turci. Dar ca o minoritate etnică asuprită, au încercat din răsputeri să se integreze. „După ani de suferinţă, te ascunzi pentru că eşti diferit. De aceea nu ne-au învăţat părinţii limba nativă, nu au vrut să fim diferiţi, au vrut să fim turci.”, spune trist Orhan.
Profesorul Ehud Toledano de la Universitatea din Tel Aviv, un nume sonor între oamenii care au studiat comerţul otoman cu sclavi, a ţinut un discurs pentru ca oamenii să afle mai multe despre trecutul lor. „Prima generaţie a trăit în mod nativ, a doua a respins complet, iar a treia încearcă să revină. Cred că partea a 3-a se petrece acum în cadrul comunităţii afro-turce”, spune profesorul Toledano. Printre participanţii discursului s-au numărat şi 30 de copii care au fost foarte afectaţi când au văzut imaginile cu sclavii africani din Turcia în secolul XIX.

Toledano a ţinut discursul în cadrul Festivalului Viţelului, de origine afro-turcă, recent reinventat după ce membrii comunităţii au fost convinşi să-şi îmbrăţişeze originile. În trecut, pe timpul dominaţiei otomane, acesta se ţinea în fiecare an, unde un viţel era decorat, se colectau donaţii şi se întâmpina venirea primăverii. A fost practicat apoi în secret, după interzicerea acestuia de către Ataturk. În 1960, tradiţia festivalului dispăruse de tot, însă a revenit în peisaj în 2006, cu ajutorul lui Mustafa Olpak, un afro-turc în vârstă de 61 de ani. Eforturile sale l-au ajutat pe Fehmi Yavaser, în vârstă de 86 de ani, să afle despre Festivalul Viţelului.

La 8 km de Naime se află oraşul Yeni Ciftlik, unde copiii afro se joacă pe stradă, nefiind conştienţi de poziţia lor relativ privilegiată în cadrul comunităţii. Adil, în vârstă de 8 ani, cu ochi negrii şi piele ciocolatie, are numele de familie „Zenci”, care în turcă înseamnă negru. Însă acest nume i-a fost oferit de către bunicii săi, în conformitate cu legile lui Ataturk, fiind singurul nume acceptat pentru cei din comunitatea afro în anul 1934.

Cu toate acestea, Adil face parte dintr-o generaţie care este susţinută să îşi încurajeze rădăcinile, în loc să le ascundă. El este viitorul comunităţii afro-turce.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.