Paradisul de pe coasta Oceanului Atlantic

Amogdul (cel bine păzit) în berberă, Mogdura în portugheză, Mogadur în spaniolă, Mogador în franceză.

Éliette Abecassis, autoarea cărţii „Sépharade”, apărută relativ recent la Paris, păstrează legături privilegiate cu oraşul marocan Essaouira, pe care îl numeşte încă Mogador şi în care şi-a petrecut toate verile copilăriei.

„Essaouira este oraşul mamei mele şi al familiei ei, am cu el o legătură foarte puternică, este o modalitate de a fi un pic altfel, o artă de a trăi, un spirit romanesc. Mi s-a povestit că bunicul meu, în tinereţe, purta cămăşi cu gulerul atât de apretat încât, atunci când se aşeza pe terasa unei cafenele pentru a comanda un ceai, era suficient să lovească cu degetul gulerul pentru a-l face atent pe chelner – materialul dur scotea un sunet puternic. Bătut de vânt, înconjurat de fortificaţii, bogat în amintiri, Mogador este pentru mine o sursă inepuizabilă de inspiraţie.”

Oraşul bine desenat şi Regatul Doamnei Sardină

Intrarea în medina

Capitală a provinciei cu acelaşi nume, Essaouira, vechiul Mogador, este un oraş portuar din Maroc, situat pe coasta Atlanticului, la 176 de kilometri la vest de Marrakesh şi la 360 de kilometri la sud la Casablanca. Medina lui, populatul cartier cu fântâni, palate şi moschei, cu străzi înguste, caracteristic oraşelor din nordul Africii, este înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO, din 2001.

Herodot scria că, după fondarea Cartaginei, negustorii cetăţii s-au îndreptat către vest, au trecut de Coloanele lui Hercule pe coasta atlantică şi au înfiinţat aici o bază comercială, stabilind legături cu populaţiile indigene.

Mai mulţi cercetători au identificat insula Kerne, descrisă în documentul elenistic „Periplul generalului şi navigatorului cartaginez Hanno”, probabil în secolul al VI-lea î.Ch., cu insuliţa din dreptul Essaouirei. Unii vorbesc despre fondarea unei colonii de către general. Protejată de alizee şi bogată în apă potabilă, ea putea servi ca avanpost pe drumul către Capul Verde şi către Ecuator.

Cămile pe plaja de la Essaouira

Arheologia atestă prezenţa feniciană care urcă până în secolul al VII-lea în.Ch. pe mica insulă Mogador, aflată la un kilometru de oraşul actual. Fenicienilor le urmează, potrivit dovezilor, berberii, apoi romanii. S-au descoperit fragmente de vase feniciene şi greceşti. Locul par să fi fost abandonat timp de aproape două secole. Se constată apoi o locuire regulată începând cu domnia lui Juba al II-ea, în secolul I î.Ch. Berberii se organizaseră în monarhie încă din secolul al II-lea î.Ch., dar după cel de al Treilea Război Punic, regiunea a intrat sub influenţa romană, care a transformat acest stat în client. Juba al II-lea a favorizat dezvoltarea industriei sării şi a purpurei, care explică şi denumirea de Purples Islands (Insulele Purpurei) din largul Essaouirei în timpul perioadei romane.

În 42 d.Ch., romanii anexează regatul, pe care îl transformă în provincia romană Mauritania Tingitana.

În secolul al XIV-lea, marinarii portughezi descoperă avantajele golfului pe care îl botează Mogdura, probabil deformare a numelui „Sidi Mogdoul”, şi transformă oraşul într-o importantă bază comercială. În 1506, ei construiesc un mic port fortificat şi încurajează exploatarea trestiei de zahăr.

Evreii aveau un statut special de intermediari între sultan şi puterile străine, obligate să instaleze la Essaouira un consulat. Sunt numiţi „negociatorii regelui” sau „reprezentanţi consulari”. Aveau monopolul vânzării grânelor către creştini, care era interzis musulmanilor.

Festivalul Gnaoua

În 1764, sultanul Mohammed ben Abdellah instalează la Essaouira baza sa navală de unde corsarii porneau către Agadir pentru a pedepsi populaţia revoltată. El a apelat la Théodore Cornut, un arhitect francez în solda britanicilor, care stăpâneau Gibraltarul, încredinţându-i realizarea unui oraş nou, „în mijlocul nisipurilor şi în bătaia vântului, acolo unde nu exista nimic”. Cornut, discipol al lui Vauban, care a construit fortificaţiile de la Roussillon pentru Ludovic al XV-lea, a lucrat timp de trei ani pentru a construi portul şi kasbah-ul. Cu planul său rectangular, oraşul îşi merită numele actual de Essaouira, care însemană „Bine desenat”.

Importanţa Essaouirei n-a încetat să crească până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscând o incredibilă prosperitate, datorită puternicei comunităţi evreieşti. De altfel, oraşul număra 17.000 de evrei şi numai 10.000 de musulmani. Burghezia marocană venea aici pentru a cumpăra bijuterii. A fost numit mult timp şi portul Tombuctu, caravanele încărcate cu aur, mirodenii şi sclavi, venite din zona subsahariană, negociindu-şi aici mărfurile. În economia actuală, pescuitul sardinelor ocupă un loc important, portul fiind numit şi „Regatul Doamnei Sardină”.

Farmacie şi vânzător de covoare

A fost, ani de zile, singurul port marocan deschis comerţului exterior. Declinul a început odată cu protectoraul francez şi cu dezvoltarea altor porturi, cum ar fi Casablanca, Tanger, Agadir. Handicapat de apele sale puţin adânci, care nu puteau primi marile vapoare moderne, oraşul cunoaşte totuşi o renaştere spectaculoasă de la începtului anilor ’90, datorată turismului şi vocaţiei sale culturale. Sub egida UNESCO, are o cooperare cu Saint-Malo şi este înfrăţit cu La Rochelle.

Poeme recitate în pieţe, chimvale, tobe şi… rock

Essaouira, oraşul în trei culori, albul caselor şi al teraselor, albastrul mării şi al obloanelor, ocrul roşiatic al fortificaţiilor, este cunoscută astăzi pentru cultura Gnaoua şi pentru artiştii ei renumiţi. Dar dincolo de acest stil, tradiţiile locale sunt marcate de rituri provenind din diverse culturi: Hahha, Regragas, Aissaoua şi Hamadcha, Malhoun Souiri, L’Achoura.

Berberii din regiunea Hahha au o cultură specială caracterizată prin muzica „ahouach”, cântată şi dansată, în care se declamă un poem, numit „amarg”, însoţit de două instrumente: „ribab”, cu o singură coardă, şi „nakos”, instrument de percuţie. Gangas, proveniţi din această cultură, sunt negri berberofoni care trăiesc în regiune din secolul al XVI-lea, când lucrau în rafinăriile de zahăr din uedul Ksob. Ei practică un amarg special, mai curând improvizat, însoţit de chimvale şi tobe.

Piaţa de peşte proaspăt

Locuitorii ţinutului Chiadma, berberii Regraga, sunt, potrivit legendei, descendenţii celor şapte apostoli ai Islamului. În timpul unei călătorii la Mecca, ei ar fi aflat despre naşterea noii religii şi ar fi fost însărcinaţi de Profet să islamizeze Magrebul. În fiecare primăvară fac un pelerinaj, care începe la 22 martie şi se termină în jur de 30 aprilie, la 44 de locuri sfinte. Se numeşte „Primăvara Regraga”, în timpul căreia practică un rit de fertilitate a pământului şi a oceanului şi primesc daruri din partea ţăranilor. La fiecare etapă a acestei sărbători este instalat un târg unde pot fi admirate „halqua”, spectacole foarte populare, cu cântăreţe şi dansatoare care celebrează „aita”, o muzică venită din cântecul beduinilor.

Fondată la Meknes, în secolul al XVI-lea, de Sidi Ben Aissa, confreria Aissaoua este de tradiţie sufită. Ritualul, numit „Hadra”, începe cu un fel de poem mistic, „Dikr”. Dansurile extatice, „jedba”, ca şi alte dansuri care mimează lumea animală, încep cu o parte instrumentală. Uneori, se formează dansuri de posedare, în care sunt invocate spiritele pentru a-i vindeca pe dansatori.

Mai recentă, confreria Hamadcha, a fost creată spre sfârşitul secolului al XVII-lea de Sidi Ali Ben Hamdouch, şi are ritualuri foarte asemănătoare cu cele Aissaoua. În timpul transei care însoţeşte muzica, unii adepţi se automutilează. La Essaouira are loc în fiecare un festival (moussem) al culturii Hamadcha, care adună şi participanţi din alte oraşe, Safi, Fez, Marrakesh…

Un vast corpus de poeme, numit „Malhoun”, se cântă pe ritmuri arabo-andaluze. Cântecul este acompaniat de numeroase instrumente de coarde şi percuţie, cum ar fi lăutele sau chimvalele.

Poarta către medina

În a 10-a zi a anului musulman este celebrată sărbătoarea „Achoura”, echivalentul Crăciunului, Anului Nou şi Carnavalului. În timpul ei, copiii străbat străzile oraşului bătând din tobe mici din ceramică şi piele, numite „dakka”. Se intonează cântece religioase şi profane. În Maroc, această sărbătoare are o dimensiune religioasă şi socială, în care sunt obligatorii actele de caritate.

Mai recent, în anii ’50-’60, Essaouira a devenit locul unor poveşti în jurul unor legende rock, ca Jimmy Hendrix sau Cat Stevens. Se povesteşte că Jimmy Hendrix a sosit la Casablanca cu doi prieteni, că au stat în trei mari hoteluri, printre care şi unul, nenominalizat, din Essaouira şi că ar fi cântat cu muzicienii oraşului, dar nimic nu confirmă această credinţă. Se spune de asemena că ar fi scris „Castle in the Sand”, descoperind turnul Borj El Baroud sau vechiul palat al sultanului, deşi piesa a fost compusă cu doi ani înainte de călătoria sa acolo.

Oraşul este un exemplu de centru multicultural, aici coexistând încă de la înfiinţarea lui etnii diverse, arabi, africani, europeni, şi religii diferite: islamică, creştină, mozaică.

Păsări rare, esenţe parfumate, Orson Wells şi romanele oraşului

Muzica Gnaoua, cântată de urmaşii sclavilor negri

Hotelurile elegant instalate în tradiţionalele riaduri marocane, practicarea surfului, favorizată de vânturile puternice care suflă aproape constant în golf, şi organizarea anuală a unei etape a „Cupei Mondiale de Kitesurf” atrag numeroşi turişti. Se adaugă frumuseţea falezei şi a micului port, insuliţele şi o plajă unică, neamenajată, Sidi Kaouki, situată la 25 de kilometri de oraş.

În jur se află numeroase pâlcuri de argan, copac întâlnit numai în Maroc şi într-o parte a Algeriei, numit şi arborele de fier. Din sâmburii fructelor lui se extrage renumitul ulei de argan, considerat miraculos, folosit în industria cosmetică, mai ales.

Fortificaţiile epocii portugheze adăpostesc numeroase cafenele în care poate fi ascultată muzica Gnaoua. Din piaţa în care se organizează festivalul cu acelaşi nume pornesc străzile medinei, cu atelierele lor de artizanat, cu piese din lemn de tuia, marchetărie, piele, aramă, dar şi picturi în culorile mării.

Scenă de carnaval

Mogador este considerat paradisul ebeniştilor. Aerul este plin de mirosul esenţelor de lămâi, cedru şi tuia. Artizanii sculptează şi cizelează metale ca arama şi argintul pentru încrustarea pieselor decorative, mai ales a meselor, dar şi a tablelor şi pieselor de şah. Toate obiectele sunt încrustate cu motive hispano-maure sau cu desene geometrice de inspiraţie musulmană, în lemn de abanos, lămâi, sau în fildeş, fir de aramă, de argint sau cu os.

Tehnicile de fabricare a bijuteriiilor, formele şi decorul lor au o lungă tradiţie, bazată pe modul de viaţă rural şi figuri magice, cele mai cunoscute fiind fibulele berbere cu cap de berbec. Tehnicile de bază sunt filigranul, nielo, cizelarea şi gravarea.

Tradiţia covoarelor este şi ea seculară. Decorul este format dintr-un medalion central în jurul căruia sunt dispuse celelalte motive. Multe dintre ele sunt aşa-numitele „covoare-tablou”, pentru pus pe perete.

Pictură contemporană de Abelhak Bahlak

Galerii de artă numeroase, între care se remarcă Galeria „Frédéric Damgaard”, expun şi comercializează operele artiştilor locali, picturi diverse în care se regăsesc arta abstractă, cubismul sau arta naivă. La Galeria „Bab Sbaa”, situată la intrarea în medina, se găsesc mai ales opere caligrafice de o fineţe excepţională. Cea mai recentă galerie de artă este instalată în bastionul „Bab Marrakech”, loc istoric, importantă operă de arhitectură, renumită pe plan internaţional. Această veche cazarmă este astăzi locul marchetarilor, iar în curtea ei poate fi admirat un ficus gigantic. Dar pe multe dintre străduţele medinei sunt deschise expoziţii temporare.

Se adaugă Muzeul „Sidi Mohamed Ben Abdellah”, specializat în etnografie, fondat în 1980, situat în „Derb Laalouj”, în vechea casă a paşei din Essaouira, care datează din secolul al XIX-lea.

Fiecare străduţă şi fiecare piaţă are magia ei, fie că este vorba despre „Mellah LQDIM”, vechiul cartier evereiesc, „Attarine” (zona negustorilor de mirodenii), „Haddada” cu lucrărorii în metal, „Syyaghine” cu bijutierii ei, piaţa de grâne sau cea de peşte proaspăt…

Moscheea Ben Youssef şi biserica portugheză, numeroase sinagogi, dintre care cea mai frumoasă este cea a lui Simon Attias, au devenit puncte de interes turistic.

Skala oraşului, construită pentru a proteja împotriva atacurilor de pe mare, este acum un loc feeric, cu tunurile sale de bronz. Turnul de colţ oferă o seducătoare panoramă a oraşului, portului, golfului şi insulelor. În aceste fortificaţii, care i-au adăpostit pe corsarii sultanului Sidi Mohammed Ben Abdallah, Orson Wells a turnat filmul „Othello”, distins cu „Palme d’Or” în 1952, peliculă în care se regăsesc şi Orologiul Lyautey şi grădinile Mechouar.

Una dintre intrările în medina

În insula Mogador accesul este interzis pentru că a fost transformată în parc ornitologic din 1980, adăpostind mii de păsări, printre care şi o foarte rară pereche de şoimi „Eleonore”. O placă montată în Piaţa Orson Wells, o frumoasă grădină înflorită, păstrează amintirea cineastului american.

La Essaouira au fost filmate şi alte pelicule internaţionale, cum ar fi „Regatul cerului” şi „Alexandru”, dar şi producţii mai puţin mediatizate: canadianul „C.R.A.Z.Y” sau serialul franţuzesc „Terre des lumières”. Cu parfumul său inconfundabil, cu pitorescul străduţelor şi eleganţa construcţiilor, oraşul a stârnit şi interesul literaţilor. Să amintim numai câteva dintre volumele al căror personaj principal este Essaouira: „Les âmes de Mogador” (Inimile Mogadorului) de Matthieu Chédid şi Patrice Renson, „Essaouira, histoire et creation” (Essaouira, istorie şi creaţie) de Frédéric Damgaard, „Essaouira, la belle endormie” de Jean-Yves Grégoire şi S. Mohamed, „Comment la mélancolie est arrivée à Mogador” (Cum a sosit melancolia la Mogador), sau „Le septième songe de Hassan” (Al şaptelea vis al lui Hassan) de Alberto Ruy-Sánchez, „Mogador, mon amour” de Marcel Crespil, „Les sables roses d’Essaouira” (Nisipurile roz ale Essaouirei) de Jacques Perry…

Moschei, biblioteci şi târgul de la ora trei dimineaţa

Concert de muzică tradiţională

Pentru vizitatorul străin, câteva puncte nu trebuie ratate. În primul rând, „Fortul” portughez la care se ajunge după o jumătate de oră de mers numai pe plajă. Uneori, Fortul este acoperit de mare şi este încă foarte frumos, semănând mai curând cu o epavă decât cu o ruină.

Creată de jurnalistul, omul de afaceri, politologul şi omul politic marocan André Azoulay, clădirea „Dar Suiri” este un adevărat centru cultural în care au loc concerte, unde se află un muzeu şi o minunată bibliotecă franceză, îmbrăcată în întregime în lemn de tuia şi cu un plafon foarte înalt, cu lucrări despre istoria oraşului.

În „souk” pot fi cumpărate mari brăţări berbere din argint, unele vechi, Mogadorul fiind prin tradiţie un oraş al pietrelor şi bijuteriilor, chiar mai mult decât al ţesăturilor. Nu trebuie ratat un minunat cimitir evreiesc, situat pe malul oceanului, chiar la ieşirea din oraş, cu morminte vechi ale căror pietre sunt gravate şi ornate cu figuri misterioase.

Terasele Mogadorului

Cei care vor să facă shopping se pot opri la magazinul „La Ismail”, cu mici mobile din lemn de tuia, ale căror parfum şi culoare speciale sunt specifice Marocului. Pentru a ajunge acolo se trece prin „Skaka”, piaţa din Mogador, unde se întâlneşte toată lumea: tineri, bătrâni, turişti, îndrăgostiţi… Întotdeauna scăldată în soare, este înconjurată de tunurile care erau menite să apere oraşul. În casbah se găsesc vestiţii papucii din rafie, lucraţi de mână, albi sau crem. Un popas mai special poate fi „Magazinul de comerţ solidar AFBK”, ţinut de o asociaţie de femei singure, care confecţionează saci şi haine, dar propun şi cursuri de bucătărie. Aici se învaţă secretele unor bune „tajines” (un fel de plăcinte), care se transmit de obicei de la mamă la fiică. Şi tot aici se pot cumpăra caftane albe pentru copii.

Foarte mică, ţinută de unul dintre ultimii evrei din oraş, „Librăria Aida” îşi aşteaptă clienţii cu tot felul de cărţi vechi şi noi, dar şi cu antichităţi şi bijuterii berbere.

Iar pentru pitorescul lui, merită străbătuţi cei 30 de kilometri care despart oraşul de „Had Draa”, târgul de duminică, pe drumul spre Casablanca, care oferă fructe şi legume, haine, pantofi, mobile, la preţuri imbatabile, iar în paralel se desfăşoară târgul de animale, cu vaci, măgari, dromaderi, oi, capre, unde cele mai bune negocieri au loc către ora 3.30 dinmineaţa.

Pentru dans există Plaja Sidi Kaouki, unde se desfăşoară şi Festivalul „Gnaoua şi muzica lumii”. Evenimentul există din 1998 şi atrage în fiecare an cel puţin 450.000 de persoane. Întregul oraş este scăldat în muzică, este o ambianţă nebună şi nimeni nu doarme. În restaurante, pe străzi, se dansează, se cântă până la ora 3 dimineaţa, lumea se distrează ascultând grupuri pe care nu le mai auzi nicăieri în altă parte şi care sunt de o calitate excepţională.

„Ora albastră” şi lichiorul de smochine

Villa Damonte, dincolo de obloanele albastre

Cu ani în urmă existau în Essaouira trei hoteluri. Astăzi sunt 200, inclusiv pensiunile şi casele de oaspeţi.

„Villa O” este construită în stilul colonial din secolul al XVIII-lea, cu un decor foarte rafinat. Are un spa vestit pentru uleiurile şi baia sa turcească, în întregime roşie, foarte agreabilă.

Modern, hotelul „Sofitel Mogador” este dotat cu teren de golf şi spa, cu o privelişte deschisă către ocean şi o piscină gigantică.

Un gourmet poate dejuna la umbra unei vegetaţii luxuriante la restaurantul marocan „L’Heure Bleue” (Ora albastră), situat în grădina interioară a unui sublim riad (casă tradiţională marocană cu grădină interioară) cu acelaşi nume. Mâncarea este un fel de nouă bucătărie marocană, adică nu este scăldată în ulei. Se pot mânca salate gătite şi „taboulés” (antreu cu diferite plante, roşii, castraveţi şi cuscus).

Pentru o pauză în timpul plimbărilor, turistul se poate opri la „Café de France”. Situată în piaţa centrală din medina, este o cafenea mitică. Se poate lua micul dejun cu un croasant, se poate bea ceai de mentă, însoţit de patiserie orientală de la „Driss”: ţigaretele cu pastă de alune şi flori de portocal sunt irezistibile. În schimb, la „Sam”, se pot ronţăi sardine la grătar într-una dintre dughenele ce dau spre port. Este o tradiţie la ora aperitivului. Se poate mânca un file cu ulei de măsline privind marea şi vechile ambarcaţiuni pescăreşti. Este un ritual zilnic.

„Taros Café”, plasat pe înălţimi, în inima medinei, beneficiază de o privelişte panoramică a oraşului. Trebuie mers seara, pentru lumina şi atmosfera blândă şi pentru bar lounge care propune şi expoziţii de pictură. Se poate bea o „mahia”, un alcool din smochine, dulce-amar, foarte tare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.